Începutul anului 2016 a aprins două mari dezbateri în “colonia” România: una se referă la faptul că printr-o schimbare neconstituțională – deci o lovitură de stat – s-a trecut de la regimul controlului popular asupra deciziei politice – democrația – la o guvernare aptă de decizii nepopulare întrucât nu se mai supune supravegherii electorale (nu depinde de voturi) – dictatura / oligocrația; cealaltă, referitoare la soarta justiției selective / politizate, în condițiile în care conducerile principalelor instituții ale acesteia, care au pregătit terenul pentru succesul loviturii de stat, vor ajunge la expirarea mandatelor lor. În mod normal dictatura și justiția politizată sunt de nedespărțit. Ele alcătuiesc fălcile cleștelui care strivește, nu corupția, așa cum cred unii, ci drepturile și libertățile omului și cetățeanului. Românii care nu au înțeles încă lucrul acesta o vor înțelege în curând.
Așa cum am mai spus-o, din dictatură, nu se poate ieși, de regulă, decât prin război sau revoluție. Războiul este cel mai puțin de dorit. Oricum el a început deja la nivel global și dacă va veni sau nu în mod direct peste noi, prea puțin va depinde de noi. Cât privește revoluția, ea nu poate avea loc atâta timp cât “sistemul” represiv este coerent și stabil. De aceea probabil că unii se folosesc de spațiul tot mai limitat al libertății de exprimare pentru a insista asupra numirii unor noi persoane, ceva mai decente și mai profesioniste, la comanda autorității judiciare.
Nemaisperând nimic de la institutuții se speră ceva de la persoane. O relaxare a politizării justiției sub influența unor șefi mai luminați, mai abili, mai responsabili sau/și mai verticali, poate oferi ceva oxigen drepturilor cetățenești. Pornind de aici, poporul, de acum pățit și ceva mai liber, va da asaltul împotriva dictaturii, între timp mai obosite. O asemenea strategie se bazează pe ideea că, așa cum am pierdut bătălia pentru democrație numai după ce am pierdut bătălia pentru justiție, acum am putea recâștiga democrația recuperând mai întâi terenul justiției.
(Merită menționat în acest punct că vocabularul politic al României de azi, dominată de dogmele dreptei neoconservatoare, este pervertit în sensul descris de George Orwell în romanul “1984”, specific mai ales dictaturilor de extremă stângă. Așa cum în lumea orwelliană, Ministerul poliției era denumit “Ministerul dragostei” iar Ministerul propagandei, “Ministerul adevărului”, așa și în lumea românească a domnului Vasile Dâncu, potrivit dicționarului “tehnocratic” propus de acesta, dictatura este denumită “democrație”, oligarhia este “puterea poporului”, reprimarea libertății este “lupta împotriva corupției”, justiția selectivă este “stat de drept” etc. În condițiile unei asemenea confuzii, cetățenii știu doar că sunt nemulțumiți dar nu sunt capabili să definească în termeni corecți problema, pentru a fi capabili apoi să îi găsească rezolvarea corectă. În cele ce urmează voi folosi termenii cu înțelesul lor clasic iar nu cu cel al noii limbi de lemn din dicționarul Dâncu.)
Nu știu dacă strategia mai sus înainte amintită va reuși. Cu certitudine ea trebuie încercată. În sprijinul ei dar și pentru cazul în care numirile la conducerea instituțiilor judiciare nu vor aduce progresul așteptat, voi prezenta în continuare un program minimal de reforme urgente. Un program care poate fi înțeles, sper, atât de către seniorii autorității judiciare cât și de iobagii justiției, atât de oamenii de bine sau cu viziune care cu certitudine se găsesc atât în rândul elitelor politice ale momentului, cât și în masa cetățenilor României profunde și tăcute. Astfel încerc să ofer soluții celor care au sau vor avea puterea de a determina anumite schimbări în justiție, cât și temeiuri pentru presiuni populare. Dacă aceste presiuni vor atinge nivelul masei critice nu vor putea fi complet ignorate de guvern, oricât de tehnocrat ar fi el. Căci – nu-i așa? – mai sunt și felinare în București.
1. Prima prioritate ar fi “renaționalizarea” justiției române. Aceasta presupune ca de urgență, prin Ordin al Ministrului Justiției sau prin Hotărâre de Guvern sau prin dispoziția CSM să li se ceară tuturor magistraților depunerea unei declarații prin care, sub sancțiunea prevăzută de lege pentru falsul în declarații, să precizeze dacă mai au și o altă cetățenie decât cea română.
i. În același timp, prin Ordonanță de urgență sau printr-o lege elaborată și adoptată în procedură de urgență, să se interzică tuturor magistraților deținerea mai multor cetățenii. De asemenea, așa cum se întâmplă în alte țări, să li se interzică primirea de ordine, decorații, premii și alte distincții din partea unor state străine. Magistrații români aduc servicii numai statului român. Prin natura funcției lor și a loialității naționale cerute în exercitarea ei, nu au cum aduce servicii altor state. Excepțiile de la această regulă ar trebui constatate și aprobate de Președintele Republicii, pe baza avizului CSM și al Comisiei juridice a Parlamentului.
ii. Totodată, printr-un act normativ de nivel adecvat (cred că o Hotărâre de Guvern ar fi suficientă) ar fi necesar să se statueze obligația ca orice acord de cooperare dintre instituțiile autorității judiciare românești și o entitate străină (stat, guvern, autorități judiciare străine, servicii de informații străine și altele asemenea) trebuie aprobat prin lege. Asupra executării acordurilor respective, ministrul justiției va trebui să informeze Parlamentul în ședință publică, prin rapoarte periodice.
Ar fi interesant de văzut cine se opune unor asemenea măsuri. Foarte puțini cred că vor avea curajul să o facă pe față.
Adoptarea lor ar trebui impusă printr-o largă mobilizare pe rețelele sociale. „Renaționalizarea justiției române” ar fi o excelentă lozincă a tinerilor de toate vârstele (sic!), nu contează cât de frumoși dar cu adevărat (încă) liberi, de proclamat prin agorele țării. Este minimul pe care îl putem cere: cetățenii români să fie anchetați și judecați tot de către cetățeni români, exclusiv pe baza legilor și cutumelor românești dar mai ales în lumina intereselor naționale române și fără constrângeri externe. Inclusiv acele constrângeri pudibond numite „ajutor”, „asistență” sau „cooperare”.
Aceasta nu exclude susținerea pentru realizarea unei justiții europene de tip federal, cu condiția ca viitoarele instanțe federale să nu se suprapună celor naționale și să apere interesele comune ale membrilor UE, reflectate în ordinea de drept europeană, iar nu doar interesele națiunilor profitoare ale UE.
2. „Eliberarea din iobăgie” a judecătorilor este o a doua măsură imperios și urgent necesară.
i. Aceasta presupune, în primul rând și cât se poate de simplu, marcarea simbolică a supremației judecătorului în cadrul sistemului judiciar. În subsidiar, pe o asemenea cale se obține și aplicarea principiului „egalității armelor” între acuzare și apărare, principiu a cărui afectare cotidiană îi pune pe toți justițiabilii români într-o situație critică.
Lucrul este simplu de făcut. Este suficient un Ordin al Ministrului Justiției (sub autoritatea căruia se află Ministerul Public) care să îl așeze la propriu pe reprezentantul Parchetului pe… parchet – acolo unde îi este locul firesc de la care își trage și numele – alături de avocați, lăsând podiumul exclusiv judecătorului – singurul îndreptățit să decidă în numele legii din înălțimea jilțului pretorian. Această mică schimbare de amplasament în sala de ședință ar atrage după sine și deplasarea procurorilor pe traseele (coridoare, uși, birouri) destinate până acum doar avocaților, lăsându-le judecătorilor rute și infrastructuri exclusiv.
Vorbim despre un aspect administrativ aparent mărunt dar cu mare impact asupra mentalităților. Schimbarea acestor mentalități singură ar juca un rol imens în consolidarea libertății și demnității judecătorilor, precum și în creșterea siguranței cetățenilor în relația cu puterea judecătorească.
ii. De aici se poate merge rapid mai departe, interzicându-se ca judecătorii să fie cercetați penal și trimiși în judecată de aceiași procurori ale căror rechizitorii sunt chemați să le judece. Ceea ce se întâmplă astăzi este că procurorul nemulțumit de felul în care un judecător sau altul îi apreciază rechizitoriul, îl pune sub urmărire penală pe respectivul judecător nenorocindu-l. Asta fără ca procurorul să poată fi tras la răspundere pentru un atare abuz. De aceea judecătorii sunt adesea terorizați de procurori. Evident, în dauna actului de justiție. Mulți cetățeni au simțit pe pielea lor consecințele unor asemenea situații.
Problema se poate rezolva prin organizarea unei direcții speciale a Parchetului destinată exclusiv cercetării penale a magistraților – judecători și procurori, deopotrivă. Aceasta inclusiv pentru a se evita cazurile în care colegii procurori se anchetează unul pe altul – uneori după principiul „corb la corb nu scoate ochiul” iar alte ori, în împrejurări de rivalitate internă, după principiul „mai bine să moară mă-sa decât să moară mama”, variantă a principiului „să moară capra procurorului vecin”. (Până la urmă asta ar întări și coeziunea parchetelor, reducând dramatismul luptelor intestine.)
iii. O formă mai subtilă dar și mai perversă de a „parchetiza justiția”, respectiv a o cobărâ la nivelul parchetului ridicând parchetul la nivelul jilțului pretorian, este aceea a înlocuirii efective a judecătorilor cu procurori transformați peste noapte în judecători. Această posibilitate îi pune sub presiune pe judecătorii de meserie cărora li se aduce aminte zilnic că dacă nu se vor alinia la exigențele politicului vor rămâne să putrezeacă prin judecătorii în timp ce în fruntea ierarhiei judecătorești vor fi aduși procurori. Interzicerea prin lege a trecerii procurorilor în funcții de judecători (mai ales fără a urca treaptă cu treaptă scara ierarhiei judecătorești) la mai puțin de, să zicem, cinci ani de la încetarea activității în cadrul parchetelor (așa cum nici judecătorii nu pot deveni avocați imediat după părăsirea funcției de judecător), ar putea rezolva și această problemă.
iv. Judecătorii nu sunt în raporturi de vasalitate numai cu procurorii ci și cu serviciile secrete care au transformat, după cum se știe, curțile judecătorești în propriul lor spațiu tactic, pe care nu îl părăsesc decât atunci când țintele lor sunt atinse prin hotărâri judecătorești adecvate unor scopuri extrajudiciare. Dincolo de disconfortul presiunii morale, judecătorii suferă astfel și riscuri sociale majore căci în caz de schimbare a orientării politice devin primele ținte ale retorsiunii. Niciodată și sub nici un cuvânt judecătorul nu se va putea scuza în fața puterii politice care vrea să îl tragă la răspundere, pentru a fi judecat pe baza unor informații obținute pe căi oculte și nedivulgate tuturor părților în proces. Aceasta nu încalcă doar legea ci și principiile fundamentale ale dreptului. Procedura în fața curților judecătorești este publică sub toate aspectele ei iar curtea judecă exclusiv secundum alegata et probata (conform celor afirmate și dovedite). Prin urmare, în mod normal, informațiile secrete nici nu îi sunt utile judecătorului. Dacă le are nu le poate folosi, în măsura în care dorește să rămână în siguranță. De aceea este mai confortabil pentru el ca nici măcar să nu le aibă.
În consecință, câteva măsuri de protecție a judecătorilor – și prin ei a justițiabililor – se impun. În primul rând, judecătorilor li se poate cere o declarație-angajament anuală prin care să ateste și să se angajeaze că nu cooperează cu nici un serviciu de informații român sau străin, că nu au nici un fel de obligații contractuale sau de altă natură față de asemenea servicii, că nu dețin sau obțin informații secrete cu privire la dosarele pe care le judecă sau le vor judeca, precum și că, în cazul obținerii accidentale a unor asemenea informații, fie le vor face publice fie nu le vor folosi. În al doilea rând, aceste angajamente ar trebui consolidate prin includerea cât mai rapidă în Codul penal a unor prevederi care să sancționeze încălcarea normelor de conduită prevăzute acolo sau exercitarea de presiuni de orice fel în vederea încălcării lor, ca și instigarea, complicitatea sau favorizarea la încălcarea lor.
v. „Eliberearea din iobăgie” a jdecătorilor vizează și relația lor cu „baronii„ magistraturii, respectiv președinții instanțelor de jos și până la nivelul ÎCCJ, inclusiv conducerea CSM. Funcțiile respective sunt administrative și de reprezentare. În mod normal ele nu permit implicarea în actul de justiție. În realitate, îsnă, acea implicare are loc. Cazul Rarinca și nu numai o demostrează cu supra de măsură.
Adesea, pentru a-și asigura reinvestirea în funcție (prin grația puterii politice), „baronii” fac compromisuri politice și deci abuzuri scandaloase. Aceasta inclusiv prin umilirea și violentarea „iobagilor” magistraturii care nu au înțeles comandamentele momentului. Exemplele trimiterii celor din urmă în fața Sfintei Inchiziții a Inspecției Judiciare pentru o execuție expeditivă, sunt numeroase.
Dacă intrarea în grația politicului prin politizarea actului de justiție nu aduce rezultatele dorite, baronatul magistraturii merge însă și mai departe. El trece, potrivit unei agende politice proprii, la șantajarea liderilor politici care propun sau aprobă numiri în magistratură. Chiar și fostul președinte Băsescu a formulat plângeri în acest sens; iar președintele Johannis nu pare a se simți cu mult mai bine.
Cel mai simplu mod de a trata asemenea boli constă într-o schimbare legislativă minoră care să reducă mandatele în funcții de conducere din domeniul autorității judecătorești – și, din identitate de problemă, abordarea trebuie să fie identică atât pentru judecători cât și pentru procurori – la unul singur. Ținând seama de raportul între puținătatea răspunderilor și multitudinea privilegiilor (fie ele și informale), care tentează la abuz, accelerarea rotației în funcțiile amintite este o rezolvare pe cât de simplă pe atât de eficientă.
După cum se poate observa, în susținerea unor asemenea măsuri se poate realiza o masă critică prin coalizarea judecătorilor (care, cu excepția cozilor de topor și profitorilor de la vârful sistemului judiciar, nu au nimic de câștigat din starea de „iobăgie” în care se găsesc azi), cetățenilor și chiar a unui număr mare de procurori. Lor li s-ar putea alătura și acei ofițeri ai serviciilor de informații conștienți de riscurile personale pe care le prezintă pentru ei manipularea actului de justiție.
O dezbatere publică pe rețelele sociale asupra acestor teme ar facilita, desigur, apariția amintitei mase critice. Asociațiile profesionale ale judecătorilor și ale magistraților au cerut reforme pe care le pot aduce inclusiv măsurile de care am vorbit mai înainte. De ce „strada” nu susține aceste asociații? Pentru că strada susține ceea ce i se dispune să susțină sau ceea ce este manipulată să susțină.
A venit vremea ca România profundă să ia locul „străzii”. Nu se poate striga numai „jos!”. Trebuie să strigăm și „sus!”. Dacă vrem ca „justiția selectivă” de azi să se transforme într-un veritabil stat de drept, suntem obligați să strigăm „sus judecătorii!” și să susținem public, în piețele reale și în comunicarea virtuală, asociațiile profesionale ale magistraților. O putem face fără griji. Nimeni nu se va opune…pe față.
3. Eliminarea discriminărilor în corpul procurorilor, este o măsură, de asemenea simplu de adoptat, care ar putea reda demnitate tuturor celor care cu profesionalism și bună credință apără legea de pe pozițiile Parchetului.
i. Faptul că în cadrul Parchetului au fost create subdiviziuni specializate (DNA, DIICOT etc.) este un lucru de înțeles și binevenit. Specializarea procurorilor nu poate duce decât la creșterea eficienței lor. Aceasta nu justifică, însă, crearea unor categorii de procurori de rangul întâi și a altora de ranguri inferioare. Cu ce sunt ceilalți procurori mai puțin expuși sau mai puțin confruntați cu anchete dificile, decât să zicem, procurorii de la DNA, pentru a avea salarii mai mici și, în general, drepturi mai puține? Combaterea criminalității și apărarea legalității nu se reduce la lupta împotriva corupției, oricât de importantă ar fi aceasta.
Un statut profesional egal și o funcție socială egală trebuie să se regăsească în egalitatea drepturilor între toți membrii Parchetului. Umilirea majorității acestora, prin discriminarea la care sunt supuși, nu servește nimănui. Nici măcar unităților de așa zisă elită care, oferind privilegii, atrag nu neapărat conștiințele profesionale de cea mai bună calitate ci și mulți carieriști. Aceștia, după cum s-a demonstrat deja, apelează tocmai la mijloacele corupției spre a ajunge, chipurile, să o combată.
ii. Vorbind de eliminarea discriminărilor și de redarea demnității tuturor procurorilor, trebuie să vorbim și despre o reformă ușor de introdus în lege. Mă refer la statutul procurorului de ședință. În prezent, deși are aceeași pregătire cu toți ceilalți colegi de breaslă, rolul său este acela de ventriloc sau cutie de rezonanță a procurorului de caz care a întocmit rechizitoriul. Astfel, fără nici un motiv temeinic, cel dintâi devine un subaltern al celui din urmă, când ei ar trebui să fie egali.
Astfel, așa cum procurorul de caz este autonom în întocmirea rechizitoriului, pe baza cercetării pe care o face și a probelor pe care le adună, așa și procurorul de ședință ar trebui să fie autonom în susținerea rechizitoriului; respectiv să pună concluzii potrivit convingerilor lor, formate după epuizarea cercetării judecătorești, și care ar putea fi contrare concluziilor din rechizitoriu. Mulți procurori de ședință îndură un sentiment de umilință fiind obligați să pună concluzii și să ceară condamnări contrare evidențelor rezultate din duelul judiciar purtat în fața judecătorilor, evident ulterior trimiterii în judecată de către procurorul de caz, și, desigur, contrare propriei conștiințe.
Dreptul procurorului de ședință de a pune concluzii potrivit conștiinței sale, chiar împotriva rechizitoriului, așa cum tot potrivit conștiinței sale procurorul de anchetă întocmește rechizitoriul, ar trebui statuat de urgență. Spre a întări și garanta o asemenea autonomie, înființarea unui parchet specializat în cercetarea magistraților, distinct de celalte parchete, (parchet de care am vorbit și în legătură cu garantarea independenței judecătorilor) ar fi mai mult decât necesară. Aceasta ar face imposibilă situația în care procurorul autor al rechizitoriului să îl pună sub urmărire penală și să îl cerceteze pe procurorul de ședință care nu i-a împărtășit opinia sau nu i-a susținut-o cu suficient patos.
iii. Spre deosebire de judecători, procurorii trebuie să coopereze cu serviciile de informații. Rolul lor este și acela de a transforma probele informative în probe judiciare.
Aceasta nu înseamnă că ei pot fi și ofițeri de informații sub acoperire de procurori. De asemenea, nici că pot fi subordonați ofițerilor de informații. Asemenea situații reprezintă două surse de discriminare și de umilire a procurorilor. Pe de o parte, procurorii ofițeri sub acoperire au, fără nici o justificare din punct de vedere procesual, o poziție de putere superioară celor care sunt doar procurori. Pe de altă parte, autonomia procurorului devine formală atunci când și activitatea lui devine „câmp tactic” pentru bătăliile serviciilor secrete. Aceasta îi atinge demnitatea și îi reduce eficiența.
Iată de ce, toți adevărații procurori – și aceștia sunt majoritatea – vor fi de acord ca pe de o parte, încălcarea obligației magistratului de a nu fi în același timp ofițer al serviciilor de informații (române sau străine) să fie pedepsită prin legea penală, iar pe de altă parte, ca relațiile de cooperare cu respectivele servicii să fie transparente, în sensul ca, sub sancțiunea nulității actului de acuzare, informațiile primite de la acestea să nu poată fi folosite decât dacă sunt prezentate și acuzaților, dându-le celor din urmă șansa de a se apăra și a le combate.
În atare fel, în cadrul fazei de urmărire a procesului penal, se va asigura nu numai „egalitatea armelor” între acuzator și acuzat dar și egalitatea de putere între procuror și ofițerul de informații. Procurorul va avea ultimul cuvânt în ceea ce privește instrumentarea cazului din punct de vedere judiciar, în timp ce ofițerul de informații va avea ultimul cuvânt în ceea ce privește tratarea cazului pe teren extrajudiciar. Rămânând fiecare în câmpul său tactic specific, fiecare se va simți, până la urmă, și mai în siguranță și mai demn de respect. Toată lumea va putea fi, deci, mulțumită. Cu excepția tartorilor politici, desigur.
4. Combaterea „telejustiției” ca formă de injustiție, este o măsură pe cât de simplu de luat, pe atât de eficientă și plină de consecințe pozitive.
Corupția în România este mare și a dobândit caracter sistemic. Fără îndoială că trebuie combătută cu fermitate.
Combaterea ei în stradă este, însă, o soluție nu doar falsă ci și contraproductivă. Cei mai mari corupți, având bani destui pe care să îi bage în propagandă mediatică, profită de scoaterea procesului în mass media, pentru a-și face acolo o „statuie” la umbra căreia justiția (procurori și judecători deopotrivă) își pierde libertatea de a gândi și decide. Dimpotrivă, acuzații fără vină (nu neapărat puși sub urmărire cu rea credință ci din cauza unor suspiciuni care se cer clarificate), fără bani (tocmai pentru că nu au furat), cad victimă judecății pripite a oamenilor necăjiți în căutare de explicații și vinovați pentru neîmplinirile lor, oameni care, fără a cunoaște toate detaliile speței și înainte ca toate probele să fi fost administrate, trag concluzii nedrepte și violează cu brutalitate prezumția de nevinovăție. Condamnarea „străzii”, deși neîntemeiată și nelegală, devine adesea atât de puternică încât magistrații nu mai au resursele psihologice necesare spre a o contrazice și se văd siliți a o confirma, chiar împotriva convingerilor lor. Acestea nu sunt erori judiciare ci crime judiciare. Ele nu reduc corupția ci o adâncesc, favorizând manipularea politică a actului de justiție.
Toate acestea sunt motive pentru a se reveni la regulile clasice ale științei dreptului procesual penal și a reinstaura cu garanții concrete, principiul potrivit căruia urmărirea penală este confidențială în timp ce (doar) procesul în fața judecătorilor este public. Despre ce garanții ar putea fi vorba? Le voi prezenta pe scurt.
În primul rând ar trebui clarificat prin lege că toate datele privind procedurile de urmărire penală sunt nepublice și că nu pot face obiectul nici unei comunicări către mass media. Între curiozitatea publicului și dreptul la imagine al persoanei, cea din urmă trebuie să aibă întâietate. Altminteri eficacitatea prezumției de nevinovăție devine o simplă iluzie.
Principiul transparenței (de altfel nu foarte specific regimurilor autoritare / dictatoriale) ar trebui redus la furnizarea publică de către parchete exclusiv de date statistice, fără referiri la persoane concrete. Cât privește instanțele judecătorești ele nu vor avea nimic de comunicat întrucât oricum procesul este public.
Consecințele logice ale unei asemenea reglementări ar fi, pe de o parte, interzicerea difuzării de imagini (filme sau fotografii) cu persoanele care sunt subiect al procedurii de urmărire penală sau al procedurii de orice fel în fața instanțelor judecătorești, iar pe de altă parte, sancționarea divulgării de informații de orice fel din dosarele de urmărire penală. Procesul judiciar (penal dar și civil, comercial etc.) se desfășoară exclusiv în instanță, nu la televizor.
În toate țările civilizate este interzisă prezentarea de imagini din sălile de judecată. De asemenea, prin convenții internaționale se interzice expunerea publică a persoanelor arestate, actul arestării fiind o măsură de siguranță iar nu o sancțiune sau un gest infamatoriu menit să îl umilească pe arestat sau și mai rău, să-i creeze în opinia publică o imagine negativă. S-a dovedit că o asemenea imagine este aproape imposbil de șters ulterior, chiar dacă nevinovăția este atestată prin hotărâre judecătorească definitivă.
Cât privește scurgerea de informații, de cele mai multe ori folosită în lupta politică, ea ar trebui pedepsită sever prin îndepărtarea din magistratură a procurorului responsabil cu instrumentarea dosarului în cauză. O atare răspundere obiectivă ar putea fi înlăturată numai dacă procurorul respectiv aduce dovada că o altă persoană se face în concret vinovată de divulgarea informațiilor nepublice.
Acestor reguli ar trebui să li se adauge sancțiuni – penale și civile – aplicabile tuturor celor care în orice formă și prin orice mijloace, aduc atingere aplicării prezumției de nevinovție. Tratarea în dezbaterile publice, a unei persoane care beneficiază de prezumția de nevinovăție, ca fiind vinovată ca și cererea ca acuzații să își dovedească nevinovăția – lucruri care se întâmplă frecvent la noi – ar constitui o asemenea atingere. Ea ar trebui pedepsită, în funcție de modul concret în care s-a produs, cu o procedură rapidă, aproape automată, care să evite implicarea persoanei vătămate în complicații procesuale costisitoare și de durată. Devenită formă fără fond prezumția de nevinovăție trebuie apărată prin măsuri draconice.
Cine ar putea regreta asemenea măsuri, cu excepția politicienilor corupți care și-au făcut din telejustiție atât o armă în practicarea concurenței neloiale cât și o grenadă fumigenă pentru ascunderea propriilor ilegalități, a adevăratei mari corupții? Regretul poate afecta doar pe aceia pentru care telejustiția a devenit un drog folosit pentru calmarea paliativă a frustrărilor de tot felul. Ca orice drog și acesta a creat dependență. Consumarea lui timp îndelungat conduce, însă, la fel ca în cazul celorlalte droguri, la șubrezirea sănătății consumatorului, la adâncirea depresiei și până la urmă la moartea lui. În speță, fiind vorba despre un consum la nivel social, boala și decesul afectează de asemenea societatea în ansamblul său.
Iată de ce toți cei conștienți de nocivitatea drogului telejustiției pentru sănătatea societății românești și a membrilor săi, ar trebui să folosească toate mijloacele de care dispun (inclusiv internetul) pentru a impune autorităților aplicarea terapiei de dezintoxicare adecvată.
Autor: Adrian Severin
Sursa: Adrian Severin Blog
Adauga comentariu