C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Administratorii de posterităţi

Dincolo de nostalgie, dincolo de atractivitatea câtorva dintre creaţiile sale, posteritatea lui Sergiu Nicolaescu se cere plasată sub semnul totalitarismului ceauşist şi al instrumentelor sale de propagandă.” (contributors.ro)

Dincolo de greaţă, dincolo de platitudinea plicticoasă a tuturor producţiilor sale, activitatea lui Ioan Stanomir, autorul articolului din care am selectat rândurile de mai sus, se cere plasată sub semnul servilismului băsist şi al instrumentelor sale de propagandă.

Dacă Dumnezeu ar fi secretar de partid, ar avea îngeri-conţopişti care ne-ar contabiliza vieţile ca dl Stanomir, specialist în Judecata de Apoi Acum. Dumnezeu aşteaptă, mai întâi să ne trăim viaţa până la ultima picătură, şi apoi să se roage alţii pentru noi. Mila lui ne îngăduie. Nu ne îngăduie însă graba înfrigurată a altora de a da tonul posterităţii. Cine i-a pus administratori de cimitir? Partidul? Serviciile? Societatea civilă? Piaţa liberă? Nu ştim. Ce ştim însă este că aceşti adminstratori de posterităţi sunt un fel de jumătate de om călare pe jumătate de mort-viu: cu un picior în groapă, de unde ne aduc edictele posterităţii, şi cu un picior băgat în treburile curente ale poporului român.

La moartea lui Michael Jackson, dl Neamţu întreba retoric câte cărţi, în câte limbi a citit artistul american, de parcă toţi ar trebui să fie specialişti în limbi livreşti, ca dl Neamţu. La moartea lui Adrian Păunescu, taraful dlui Tismăneanu a tras, ca să folosesc o expresie a dlui Neamţu, o tornadă de „flegme” peste mort. Acum e rândul dlui Stanomir să se înalţe pe vârfuri ca să ajungă să scuipe pe catafalcul lui Sergiu Nicolaescu. Aşa o fi la ei, în lumea civilizată de Traian Băsescu. La noi, spui: Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească pe Sergiu Nicolaescu!

Care nu a fost un sfânt. Care a avut multe lucruri pe conştiinţă (dacă nu ar fi să mă gândesc decât la ce au povestit Mircea Săucan şi Mircea Danieliuc despre rolul nefast jucat de Nicolaescu în carierele lor). Ştiu şi ştim toate aceste lucruri. Ştiu că „noul val” îl detestă pe Sergiu Nicolaescu. Îi înţeleg, până la un punct (până la punctul în care conformismul lor ideologic de azi devine principalul lor argument pentru condamnarea conformismului lui Nicolaescu de ieri). Dar până şi Mafia se abţine să regleze conturi la căpătâiul mortului.

Sergiu Nicolaescu a fost „omul sistemului”. Dar vreau să-i văd pe oamenii care îl critică pentru acest lucru că îi critică pe oameni sistemului, pe regizorii şi producătorii de filme naţionalist- jingoiste, militariste, americane: Top Gun, serialul MacGyver, zecile de filme de război în care John Wayne răpune cu sovietic-supraumană bărbăţie lanuri de japonezi (numiţi, în filme, „gooks”) etc. Mi-e simpatic John Wayne. Şi între filmele lui John Ford şi filmele lui Sergiu Nicolaescu e o diferenţă stilistică enormă. Dar ethosul naţional-comunist al lui Nicolaescu nu e cu mult diferit de ethosul naţional-capitalist al marii majorităţi a producţiilor hollywoodiene. Americanii au produs tone de filme pentru copii şi tineret de un naţionalism mai jenant şi de o calitate artistică mai slabă decât, să zicem, Pistruiatul (în care a jucat Sergiu Nicolaescu) sauToate pânzele sus.

Filmele lui Sergiu Nicolaescu au fost expresia modernismului comunist-naţional de consum. Filmele lui Mircea Săucan au fost expresia modernismului comunist de elită, a existenţialismului-comunist românesc. Dar un spirit independent, un părinte al ciné-véritéului precum John Cassavetes nu a avut, la Hollywood, o viaţă mai uşoară decât a avut, la Buftea, Săucan. Chiar şi dacă nu venea comunismul, într-o Românie capitalistă, Sergiu Nicolaescu, dacă ar fi vrut, tot regizor de succes şi om al sistemului ar fi ajuns. Pentru că funcţiona după un model cu mare trecere mai ales în Vestul capitalist, nu doar în Estul comunist. Al profesionistului care aduce bani. Capitalist vorbind, Nicolaescu se vindea. Şi nu se vindea pentru că era comunist. Comunismul se dădea, în România acelor ani, pe gratis. Nu făcea nimeni cozi la ideologie.

Nicolaescu a avut priză la public nu doar pentru că făcea filme de acţiune. Ce a avut specific Nicolaescu a fost aplecarea spre pitorescul urban românesc. Filmele lui mişună de personaje şi de peisaje româneşti interbelice. Într-un fel, în plin comunism, Nicolaescu a prelungit vizual România interbelică. Venind dintr-o familie în care, de pe partea mamei, aveam mulţi unchi „meseriaşi”, oameni care fuseseră patroni de mici ateliere înainte de instalarea comunismului, am găsit întotdeauna în filmele lui Nicolaescu o cristalizare cinematografică a atmosferei care încă mai supravieţuia în anumite unghere ale vieţii şi amintirilor de familie. Japonezii spun că filmele lui Ozu îi prezintă pe japonezi aşa cum vor ei să se vadă. Filmele lui Nicolaescu – sau ciclul de romane Cireşarii, al lui Constantin Chiriţă – îi prezentau pe români aşa cum încă le-ar fi plăcut să fie: o Românie patriarhală, cu mici meseriaşi, cu vecini de treabă şi cu case cu cerdac şi curte. O Românie a micilor vecinătăţi libere. În care puteai scăpa de miliţieni-securişti (sigur, în filme agenţii opresiunii erau oamenii Siguranţei sau ai Poliţiei Legionare) strecurându-te pe portiţa din spate. Asta în privinţa filmelor cu subiect interbelic. În privinţa epopeii naţionale cinematografice, filmele lui Nicolaescu nu sunt cu nimic mai mincinoase sau mai propagandistice decât filmele epopeii naţionale americane. Din punct de vedere cinematografic, România s-a construit prin Mihai Viteazul lui Amza Pellea la fel de romantic ca şi Cum s-a cucerit Vestul Sălbatic/Alamo cu pionierii Tehnicolor. Ilarion Ciobanu/Gerula avea cuşmă dacică de oaie, John Wayne avea căciulă de raton. Mitul, acelaşi.

Sergiu Nicolaescu s-a născut într-o familie de bună burghezie românească. Cred că Nicolaescu a încercat să îşi recreeze în filme lumea pierdută acopilăriei. [1] O lume în care se putea simţi domn, nu tovarăş. Pentru asta, a făcut compromisuri. Pe care nu trebuie să le trecem cu vederea. Dacă nu a putut să ajungă general, s-a jucat de-a generalul, de-a Carol I, de-a Papadopol, de-a Comisarul Moldovan.

Niciodată însă, uitându-mă la filmele lui, nu m-am simţit tovarăş. Tovarăş mă simt citind producţiunile delatorilor lui postumi. Care au copilărit printre activiştii de partid ai unui regim ilegitim şi criminal, şi care deci toată viaţa şi-au dorit să ajungă activişti de partid. Nicolaescu s-a făcut comunist ca să poată trăi ca un domn. Delatorii lui se dau domni bine, de elită, ca să poată trăi ca activiştii de partid: din înfierări ale naţionalismului retrograd, ale reacţiunii autarhice, ale năpârcilor mic-burgheze etc. Prin Nicolaescu a supravieţuit – vizual – lumea întortocheată şi pitorească a României vechi. Prin delatorii lui se prelungeşte duhul spurcat al bolşevismului postbelic. Meritul lui Sergiu Nicolaescu e că, pentru a se simţi domn, simţea nevoia să facă şi altceva decât să consume cârnaţi de Pleşcoi. Era un egotist şi un egoist care avea nevoie să zămislească o întreagă lume. Lumea lui. Care era, cumva, şi a noastră. O lume de domni, nu de tovarăşi.

În rest, despre om şi politica lui, au a se pronunţa prietenii şi duşmanii apropiaţi. Eu am vorbit ca spectator. Devenit acum martor al unui spectacol jenant. Dumnezeu să îl ierte şi odihnească pe Sergiu Nicolaescu. activiştii de partid: din înfierări ale naţionalismului retrograd, ale reacţiunii autarhice, ale năpârcilor mic-burgheze etc. Prin Nicolaescu a supravieţuit – vizual – lumea întortocheată şi pitorească a României vechi. Prin delatorii lui se prelungeşte duhul spurcat al bolşevismului postbelic. Meritul lui Sergiu Nicolaescu e că, pentru a se simţi domn, trebuia să mai facă şi altceva decât să consume cârnaţi de Pleşcoi. Era un egotist şi un egoist care avea nevoie să zămislească o întreagă lume. Lumea lui. Care era, cumva, şi a noastră. O lume de domni, nu de tovarăşi.

În rest, despre om şi politica lui, au a se pronunţa prietenii şi duşmanii apropiaţi. Eu am vorbit ca spectator. Devenit acum martor al unui spectacol jenant. Dumnezeu să îl ierte şi odihnească pe Sergiu Nicolaescu.

Notă
[1] La 13 ani am avut permis de conducere. Pe vremea aceea, vacanta scolara dura noua luni. Iar ziua de invatatura era de trei ore. Pentru ca era razboi, iar liceele au fost confiscate ca sa se faca spitale. Si atunci, eram foarte liberi, imens de liberi. Cine si-a gestionat bine aceasta libertate a avut o copilarie fantastica. Cum am avut eu. Dar am avut si conditiile pentru asta. Timisoara are un cartier central care se numeste Cetate, pentru ca acolo era o cetate veche turceasca. Acolo locuiam eu. Aveam bandele de derbedei si era o intrecere permanenta intre noi. Eu eram sef de banda. Aveam un teren al meu, curtea parasita a unui spital militar.

Am citit ca de la aceasta cetate plecau foarte multe subterane.

Da, acolo am gasit inima subteranelor din Timisoara. Iar aproape de calea ferata, am gasit o subterana, in care puteau sa mearga o caruta si un cal in picioare, care ducea la un oras aflat la 50 de kilometri de Timisoara. Era un tunel. Incredibil. Iar din inima asta pe care am gasit-o noi, ajungeai oriunde in cladirile din Timisoara construite pe vechea cetate. Erau bisericile, liceele, cazarmile, primaria. Spargeam si intram in pivnitele lor […]

In ce masura faptul ca ati trait intr-o perioada incarcata de istorie a influentat optiunea dumneavoastra de mai tirziu spre filmele istorice?
Cred ca a fost o influenta, cred ca da. Si m-a mai influentat spiritul foarte nationalist pe care l-a avut mama. Ea era foarte patrioata. In primul razboi mondial, si-a pierdut tatal, iar ea si fratele ei au luptat, erau cercetasi. Au luptat la Podul Jiului. In mod sigur, am mostenit-o pe maica-mea, plus bunicul, omorit de nemti. Aveam deja o poveste. Si tot ce s-a intimplat atunci in Romania.”
http://www.realitatea.net/sergiu-nicolaescu-o-viata-fabuloasa-detalii-nestiute-din-biografia-maestrului_1083588.html#ixzz2GyPZvonw

autor: Mircea Platon
sursa: focuriinnoapte.blogspot.ca

Related Posts

3 Responses “Administratorii de posterităţi”

  1. Ioan Moisin says:

    Declaraţia privind NECESITATEA PROCESULUI COMUNISMULUI prezentată în Senat de către Senatorul Ioan Moisin la 25 februarie 1997

    Supun atenţiei o problemă de principiu. Este necesar astăzi un proces al comunismului? Până acum a fost evitat – fie în numele iertării creştine, fie în cel al reconcilierii. În acest timp, cei care ar fi trebuit să-şi ceară iertare pentru răul făcut sau susţinut de ei în regimul comunist n-au găsit timpul şi dispoziţia sufletească să o facă, dar extrem de mulţi au găsit timpul şi energia malefică pentru jefuirea şi mafiotizarea României. Acum, când tot poporul trebuie să plătească poliţa lipsei lor de scrupule, a venit vremea să lămurim şi această intolerabilă situaţie.
    Vom porni de la vocea cea mai autorizată a lumii creştine. Papa Ioan Paul al II-lea, care în recentul mesaj pentru celebrarea la 1 ianuarie 1997 a Zilei Mondiale a Păcii aşeza următorul subtitlu:„Dăruieşti iertarea, primeşti pacea!” Dar în mesaj arăta fără echivoc că iertarea nu se dăruieşte
    oricum şi adăuga alt subtitlu: „Adevărul şi dreptatea – premise ale iertării!”
    Sfântul Părinte preciza că iertarea, deşi este un act de iubire, tocmai ca act de iubire îşi are experienţele intrinsece. Prima dintre ele este respectarea adevărului. După ce menţiona că toţi sunt chemaţi să trăiască adevărul, Papa avertiza – citez – „Acolo unde se seamănă minciuna şi falsitatea, înfloresc bănuiala şi dezbinarea!” Corupţia şi manipularea politică şi ideologică sunt,
    de asemenea, esenţialmente contrare adevărului. Ele lovesc înseşi temeliile convieţuirii sociale şi ameninţă posibilitatea unor relaţii sociale paşnice.
    Ne întrebăm acum: s-a arătat respect faţă de adevăr la noi în ultimii 7 ani?! Sub regimul comunist a fost întronată minciuna, de la minciuna că nu ar exista Dumnezeu până la aceea că se urmărea fericirea poporului şi nu a unei bande de sceleraţi care au uzurpat puterea. Pe baza minciunii a fost lucrată nedreptatea pe toate planurile posibile, fiind prezentată întotdeauna ca dreptate. Aşa s-a ajuns la distrugerea păcii sociale! Aparent era pace, deoarece tensiunile de tot felul nu puteau răbufni din pricina fricii inspirate de un aparat de represiune fără egal în istorie, prin ferocitate şi perversitate. Ele totuşi mocneau şi, când s-a ivit momentul potrivit, au izbucnit ca un vulcan.
    Vreme de 45 de ani la noi nu a fost pace, ci război surd între popor şi regim, un război cu sute de mii de victime, chinuite sau ucise în tăcere, sub zâmbetul diabolic al unei propagande neruşinate.
    Firesc era ca după căderea acestei cetăţi a întunericului şi răului să se treacă la construirea păcii sociale. şi ce constatăm azi? Suntem mai dezbinaţi ca oricând, încât aproape s-a ajuns ca toţi să lupte cu toţi! Nu există domeniu în care să nu fie conflicte. De ce? Pentru că nu s-a spus adevărul şi nu s-a făcut dreptate. Pentru a se acoperi vechi minciuni, de care depinde soarta multor adepţi ai fostului sistem, s-au adus altele noi. În felul acesta s-a tăiat posibilitatea de a se face dreptate cu adevărat tuturor celor care au fost şi mai sunt nedreptăţiţi. Să faci dreptate în prezenţa minciunii este ca şi cum ai vrea să dai o sentinţă dreaptă, bazându-te pe martori falşi. Trebuie să pornim construcţia păcii sociale de la afirmarea adevãrului despre ceea ce s-a petrecut şi se mai petrece.
    Nu afirmarea adevărului ameninţă pacea socială, ci ascunderea sau măsluirea lui. Poporul român este destul de matur ca să judece corect, să discearnă şi să ierte, acolo unde adevărul se spune de vinovat cu părere de rău şi cu dorinţa de a repara răul făcut. Dar mulţi vinovaţi nu repară răul făcut ci îl măresc prin minciună, ameninţări, violenţă, rapacitate în lupta pentru capital etc. Ei, care zeci de ani au condamnat capitalismul, au devenit peste noapte capitalişti, la fel de lipsiţi de scrupule ca în anii când erau comunişti. Ascund adevărul şi îngroapă dreptatea, ca şi cum nu i-ar vedea poporul şi Dumnezeu.
    Conducătorul Bisericii Creştine Universale arăta clar legătura dintre adevăr şi dreptate, ca premise ale iertării. Papa scria: „Iertarea, departe de a exclude căutarea adevãrului, o cere. Răul săvârşit trebuie recunoscut şi, pe cât posibil, reparat”. Fără recunoaşterea răului nu există reparaţie, deci nici dreptate. Papa afirma cu tărie: „Altă premisă esenţială a iertării şi a reconcilierii este dreptatea, care-şi are criteriul ultim în legea lui Dumnezeu. De aceea nu există nici-o contradicţie între iertare şi dreptate”. Într-adevăr, iertarea nici nu elimină şi nici nu scade exigenţa reparării, care e proprie dreptăţii.
    Unde este astăzi nomenclatura comunistă, prima chemată dintre toţi comuniştii să-şi recunoască vinovăţia şi să repare dezastrul în care a fost împins poporul pentru a obţine iertarea?
    Sub ochii noştri se formează o nouă clasă de afacerişti şi profitori, compusă din nomenclatura vechiului sistem comunist. Dacă în comunism eram dominaţi de frica aparatului de represiune al securităţii, în curând vom fi dominaţi de noii parveniţi care îşi însuşesc treptat şi pe tăcute, prin influenţa banului, puterea economică. În obţinerea acestei puteri, noua clasă de privilegiaţi se bazează în primul rând pe dezinformarea şi minciuna permanent întreţinute de ignoranţa, indiferenţa şi nepăsarea noastră.
    Adoptând politica struţului, din comoditate, câţi dintre noi nu gândesc astfel? De ce să mă amestec eu?! Să lupte şi să facă alţii! Şi astfel ajung să facă alţii împotriva intereselor noastre. Uitaţi-vă în jurul dumneavoastră! Cine sunt de fapt campionii economiei de piaţă? Desigur, foşti activişti de partid, securişti şi unii directori – într-un cuvânt întreaga suprastructură comunistă. Ei, care s-au scăldat în abuzuri şi putere, se vor scălda în continuare, sub privirile noastre îngăduitoare, în bani nemunciţi! Ei, care susţin acum cu tărie că au fost marginalizaţi, ce au făcut atunci când un întreg popor era distrus moral, biologic şi material? Nimic altceva decât că au participat, activ şi cu entuziasm, la măreaţa operă de făurire a „omului nou”.
    Şi, culmea neruşinării, propagandiştii de ieri ai materialismului ateu şi demolatorii de biserici vă învaţă astăzi cum să vă faceţi semnul crucii, uitând prea repede cum îl luau în derâdere şi-i persecutau pe cei care cu adevărat au crezut şi cred în Dumnezeu. Pentru aceşti slugoi şi cântăreţi de curte ai comunismului, ideile de dreptate, adevăr, credinţă şi patriotism sunt doar instrumentele diversiunii.
    Dacă în continuare vom sta pasivi şi indiferenţi, dacă îi vom tolera pe aceşti impostori să gândească pentru noi, ce vom putea lăsa moştenire copiilor noştri? Doar sărăcie, nedreptate, minciună şi suferinţă, precum şi reproşurile lor îndreptăţite că nu ne-am putut ridica deasupra laşităţii noastre.
    De la un proces al comunismului aşteptăm, mai ales, două lucruri:
    – Reparaţiile materiale şi morale pentru cei ce au suferit să fie făcute de către cei vinovaţi, în mod direct. În aceasta includem şi jefuirea ţării făcută în ultimii 7 ani.
    – Să fie condamnat comunismul ca doctrină criminală, pe de o parte, datorită crimei spirituale de luptă violentă împotriva credinţei lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, datorită crimei de genocid faţă de poporul român.
    Nu toţi comuniştii au avut aceeaşi vină, dar una fundamentală au avut-o toţi egal: ca să intre în partid au trebuit să accepte doctrina ateistă, înscrisă în programul comunist.. Că unii au făcut-o pentru 30 de arginţi, ca Iuda, sau au zis din teamă, ca Apostolul Petru: „Nu-l cunosc pe Omul acesta”, tot trădare s-a chemat. Numai că Sfântul Petru a plâns toată viaţa pentru această trădare, de i se făcuseră şănţuleţe pe obraji. Aşa a fost iertat! Comuniştii însă nu-şi cer iertare. De aceea este necesar procesul comunismului din România!
    Ioan Moisin

  2. Tudor Vecerzan says:

    Mirciulica tata cu scuzele de rigoare nu pot sa tac si sa inghit aici trebuie zise niste adevaruri care nu plac nimanui nici macar tie.
    1. Dumnezeu sa-l odihneasca este formula de incheiere. Deci sa explic dpdv. al naturii si al universului. Sergiu Nicolaescu se odihneste mai bine decat noi toti cei vii la un loc deoarece moartea prin definitie inseamna ” LIPSA MISCARII”. Ca sa fi viu trebuie sa te misti adica sa respiri si sa iti bata inima dar ca sa mori paradoxal nu trebuie sa mai faci nici un efort.
    2. Dumnezeu sa-l ierte era inceputul formulei de final parca. Asa cum eu la fotbal mai sutez gresit pe langa poarta nu il invinovatesc si nici nu imi iert piciorul. El face parte din mine la modul practic el ma completeaza pe mine ca intreg. Asa si Dumnezeu nu are ce ierta si el doar IUBESTE.

    Principiul universului si a lui dumnezeu este unul singur: El ne daruieste ca si noi la randul nostru sa daruim mai departe” (universal priciple of giving and regiving).
    3. Nu ma intereseaza pe mine ca a murit, eu tot nu pot uita cea mai mare productie cinematografica din istoria romaneasca.
    Acea productie serial de televiziune s-a numit “REVOLUTIA ROMANA” si sa turnat in Bucuresti in majoritatea timpului la TVR si nu s-au folosit nici efecte speciale si nici cascadori. In continuare este luata de buna si ca REALA in locul loviturii de stat ordinara facuta de KGB/comunisti pt. comunisti/securisti.

    Fara el nu se putea realiza iar cariera lui de dupa revolutie a reflectat perfect ce am zis mai sus. Inca putin si murea SENATOR.

    Sunt curios ce ai sa ne mai zici tu dupa ce moare si bunicuta ILIESCU. Daca cineva care a avut o viata infecta si mincinoasa trebuie iertat cand da coltul si trebuie spalat de pacate (ca asa e crestineste) eu de bunavoie renunt chiar la umanitate numai ca sa dezgrop adevarul sa-l vada toata lumea asa cum e, pe bune. Eu din timpul vietii am grija ce fac si ce zic ca sa nu ranesc pe altii ca tine si nu am nevoie sa vi tu pe urma sa imi canti prohodul si nici sa-mi pupi oasele puse in vreo racla de argint. Oricum odata mort eu ma intorc la sursa/ la lumina in timp ce tu ramai aici in infernul asta. Oare cine plange de mila cui?…

  3. Sergiu Nicolaescu nu e atacat nici pentru filmele marunte, nici pentru dubioasele relatii cu Puterea de dinainte, din Revolutie si de dupa, ci pentru epopeea nationala cinematografica. A zice, cum sugereaza CTP, ca Joan of Arc (cu Ingrid Bergman) e mai misto decât Dacii sau Mihai Viteazul tine de aceeasi retorica de tip securist ca a sustine ca Paul Goma n-are talent!
    Poate ca Sergiu Nicolaescu trebuia sa-si faca mea culpa pentru Dacii si Mihai Viteazul, anuntând ca adera la postromânism si ca va lua de model filmul lui Pintilie O vara de neuitat (1994), adica nuvela Salata din Cronica de familie a stalinistului Petru Dumitriu, unde, unui Cannes sensibilizat de groaznicul conflict iugoslav al acelui moment, i se prezinta denuntul ca si Românii Regali au o vina istorica, masacrând sârbeste pe bulgari in Cadrilater!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss