C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Acum ar trebui să scrie undeva „Aici este datoria noastră externă“. Dar unde?

Într-un top al celor mai importanţi indicatori care măsoară economia românească, datoria externă este de departe pe locul întâi. Nici salariul mediu pe economie, nici exporturile per capita, nici gradul de urbanizare, nici speranţa de viaţă şi nici numărul de nou-născuţi nu au încărcătura totală, de-a dreptul dramatică, pe care o are datoria externă.

Datoria unei ţări faţă de exterior înseamnă determinarea ţării, prinderea sa în chingi, înseamnă, de la un moment dat încolo, că degeaba eşti suveran dacă spaţiul tău de manevră este îngustat de ratele care apasă în fiecare zi şi care îţi mănâncă din valoarea adăugată.

România ca ţară, nu ca stat, a depăşit în premieră 100 de miliarde de euro datorie externă, ceea ce înseamnă că pe fiecare locuitor al României, în ipoteza în care mai suntem 20 de milioane, apasă o datorie externă de 5.000 de euro. Nici nu mai contează că jumătate din economia românească nu este bancarizată, evoluând într-un spaţiu rural protejat pe de-o parte de poluare, dar pe de altă parte rupt de civilizaţia spălatului pe dinţi şi a cardului bancar.

Două milioane de români datori la bănci în euro, dolari sau franci elveţieni se trezesc dimineaţa uitându-se la curs, iar la fel fac cei 400.000 de proprietari de firme din România care vrând-nevrând au facturi în euro de la clienţi, pentru că aşa s-a încetăţenit aici în ultimii 23 de ani, ca oamenii şi companiile să nu aibă încredere în moneda locală şi să factureze şi un ou în euro.

Un singur ban creştere pentru cursul leu/euro înseamnă că datoria aceasta uriaşă de 100 mld. euro de pe capul firmelor şi băncilor româneşti, care în lei înseamnă azi 434,2 mld. lei, va însemna mâine 435,2 mld. lei, deci povara în lei creşte cu un miliard de lei, adică în total aproape 250 de milioane de euro.

Datoria externă este terifiantă nu pentru că e mare relativ la produsul intern brut (72% astăzi faţă de 35% din PIB în 2004), ci pentru că este într-o monedă asupra căreia România nu are nicio putere de decizie.

Nu poate bate România euro să-şi plătească datoriile, aşa cum au făcut în anii de criză de după 2008 Rezervele Federale ale SUA, care au împrumutat direct Ministerul de Finanţe din SUA (Trezoreria) sau Banca Angliei. Statul japonez are datorii de 200% din PIB, dar 90% din datorie este în yeni către propriii cetăţeni care au un cult al economisirii.

În 2009 România a fost nevoită să semneze un împrumut de 20 mld. euro, cât jumătate din bugetul consolidat, deşi datoria sa publică era de doar 20% din PIB, foarte departe din îngenuncheata Ungarie cu un an înainte, care avea o datorie de 80% din PIB, sau de îngenuncheatele Portugalia şi Grecia, a căror datorie publică era aproape şi peste 100% din PIB.

Experienţa de atunci arată că nu mai este relevant că datoria aceasta externă se împarte între stat şi privat pentru că dacă o ţară întreagă este expusă la datorie în valută şi vine o furtună, pătimeşte şi statul, şi privatul.

Astfel, pentru că privatul a oprit finanţările noi în România – între decembrie 2008 şi martie 2013, datoria externă privată a crescut de la 61 la 64 mld. euro, statul a trebuit să se împrumute pentru a iriga în continuare economia cu valută, datoria externă publică fiind în creştere în această perioadă de la 11 la 37 de miliard de euro.

În decembrie 2005 cursul leu euro era de 3,67 lei/euro, azi, după aproape opt ani, este la 4,34 lei/euro, cu 18% mai mare. Această înseamnă o depreciere medie de mai puţin de 2% pe an de-a lungul celor opt ani, mult sub inflaţie. E întâmplător că datoria externă a crescut în această perioadă de la 30 de miliarde de euro la 101 miliarde de euro? Valuta din datorie a finanţat leul tare. Un leu tare aparent, un leu tare pe datorie. Este adevărat că între 2005 şi 2013 exporturile au crescut de la 22 la 47 miliarde de euro, dar datoria externă s-a triplat.

Un coleg jurnalist de la o televiziune s-a întrebat: „Dar oare cum putem traduce pentru telespectatori această informaţie? Ce relevanţă are pentru români că datoria externă a ajuns la 100 de miliarde de euro?“. „Ce a făcut România cu aceşti bani?“. „Statul s-a împrumutat cu 37 de miliarde de euro şi avea o datorie de doar 11 miliarde de euro în 2008? Păi şi unde s-au dus 26 de miliarde de euro? În ce?“

Bune întrebări. Oare există cineva în România care poate răspunde la ele? Cine poate scoate un document într-o lună de zile în care în 100 de pagini să se explice unde au mers cele 26 de miliarde de euro împrumutate de statul român între decembrie 2008 şi martie 2011? Ministerul de Finanţe, Ministerul Economiei, echipa premierului Ponta?

Un asemenea raport ar fi necesar măcar şi dacă am afla că banii au mers pentru a acoperi deficitul bugetar.

Nu este rău în sine să fii îndatorat şi fiecare dintre întreprinzători sau fiecare dintre angajaţi ştie că numai în acest fel au putut să-şi extindă afacerea sau, respectiv, să-şi cumpere o casă unde să-şi întemeieze o familie.

Dar firmele şi oamenii care s-au îndatorat ştiu pentru ce au făcut-o. Întreprinzătorii văd hala pe care şi-au construit-o şi veniturile de la clienţi din produsele pe care le fabrică acolo. Angajaţii merg în fiecare zi acasă şi se odihnesc, îşi pun masa şi mănâncă în bucătăria de 8 sau 10 metri pătraţi pe care au dat 700, 1.000 sau 1.500 de euro pe metru pătrat şi trăiesc.

Dar datoria statului, aceasta unde se vede?

„Aici sunt banii dumneavoastră“ a fost o reţetă de comunicare directă a omului care ţine destinul României în calitate de preşedinte din 2004 încoace, prin care, pentru prima dată în România, după ’89, oamenilor li s-a arătat că banii din taxa de drum inclusă în benzină avea o destinaţie precisă.

Autor: Sorin Pâslaru

Sursa : zf.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss