C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Acad. Ion Aurel Pop: “Ne revoltăm pe țară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înșine și să luăm măsuri de schimbare. Țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile greșeli.”

romaniaA vorbi și a scrie astăzi despre România, altfel decât în mod critic sau ironic-zeflemitor, reprezintă un act de curaj, fiindcă întreprinderea îl poate cataloga pe autor, în ochii multora, drept retrograd, naționalist, nostalgic comunist etc. Dar țara asta are nevoie, ca orice țară – și chiar merită un astfel de tratament – și de vorbe bune.

Când vorbesc sau scriu despre țară, încerc să am sentimentul responsabilității cuvintelor mele, în sensul în care cronicarul zicea – cu peste trei secole în urmă – că el va da seama de toate ale sale câte le scrie… Țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile greșeli. Țara suntem noi toți, cu strămoșii a căror moștenire o purtăm, adesea fără să ne dăm seama de aceasta, cu urmașii pe care-i pregătim pentru viitor, cu spațiul nostru vălurit, cu cerul și pământul, cu marea și râurile, cu toate care se găsesc acolo unde Carpații și Dunărea de Jos se îngemănează… Numai noi înșine, românii, putem percepe toate astea. Lucian Blaga spunea într-o memorabilă poezie că „țara și-a împins hotarele toate până la cer”, iar Alexandru Davila, în odinioară cunoscuta sa dramă istorică Vlaicu Vodă, definea țara prin mijlocirea datinii, făcute de domni și de oamenii simpli: „Datina străbună e mai mult decât o lege,/ Domnul ce-și cunoaște țara din chiar traiul ei culege/ Obiceiuri de tot felul, trebuințe de-orice soi,/ Năzuințe, doruri, vise, ure, patime, nevoi;/ El le cerne, le frământă, le topește, le strecoară/ Și le toarnă ca-ntr-o matcă în cuvântu-i către țară./ Din aceste vorbe-nalte ale domnilor români/ Timp de veacuri neamul țese datina de la străbuni…”. Prin urmare, domnii (principii, conducătorii) simt pulsul poporului (neamului) și făuresc viitorul în consecință. De aceea, cred că România se poate schimba în mai bine numai dacă suntem noi înșine capabili de o asemenea schimbare.

A schimba în mai bine România nu este, la prima vedere, o mare filosofie, dacă ne schimbăm în bine noi înșine. Această schimbare ar putea presupune câteva lucruri simple: să ne facem datoria acolo unde suntem chemați; să facem nu totul, ci numai ceea ce trebuie și ceea ce ne permite expertiza (specialitatea) noastră; să facem opere sociale; să avem sentimentul comunității și al solidarității etc. Adică, mai simplu, să fim dascăli cu tot sufletul nostru (dacă ne-am făcut dascăli), să plantăm câte un arbore, să ne creștem frumos copiii, să curățăm trotuarul din fața casei, să întindem mâna celui aflat în nevoie ori în suferință, să lăsăm orgoliul la o parte și să ne cerem scuze când greșim (și cine nu greșește!?), să fim drepți și cinstiți, dar mai ales buni, generoși, senini ca spirit… În ultimele două decenii și jumătate, am (re)dobândit multe virtuți, mai ales pe filiera ideii de libertate și demnitate umană, dar am devenit mai rapace, mai reci, mai dornici de bani și de avere (dobândite, adesea, ușor, dacă nu prin înșelăciune). Și chiar – unii dintre noi, din păcate – avem o plăcere sadică de a lovi în alții, de a-i acuza pe alții, de a da vina numai pe alții, de a lăsa totul baltă și a pleca în lume… Ne revoltăm pe țară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înșine și să luăm măsuri de schimbare.

Eu plec de la principiul că dacă iubim oamenii trebuie să ne iubim țara. Nu-mi iubesc țara nici pentru că e mare, nici bogată, nici ideală, ci o iubesc pentru că este a mea, cu toate cele bune și rele, cu victorii și înfrângeri, cu bucurii și dezamăgiri, cu viii și cu morții ei. În legătură cu țara, cu patria (pater înseamnă părinte, prin urmare patria este locul părinților noștri, al părinților lor ș.a.m.d.), facem câteva greșeli curente: 1) ne ferim să vorbim despre ea, fiindcă nu este de „bon ton”, fiindcă termenii s-au tocit, fiindcă au lăudat-o unii în chip deșănțat; 2) îi lăsăm să monopolizeze patriotismul și discursul despre țară pe reprezentanții mișcărilor naționaliste, care și-au pierdut orice credibilitate; 3) ne temem că, vorbind de bine despre moșie, despre țară ori patrie, îi supărăm pe alții sau creăm impresia că îi urâm pe alții; 4) când suntem dezamăgiți, triști, deprimați – din varii motive personale – dăm vina pe țară, ne supărăm pe țară, acuzăm România și chiar o părăsim; 5) nu-i mai învățăm pe copiii noștri despre „Făt Frumos din lacrimă”, nici despre „Împăratul Roșu”, nici despre „Prâslea cel voinic”, ci îi stimulăm cu „Harry Potter” sau cu „Omul păianjen” sau cu „Stăpânul inelelor”.

Or, valorile universale se pot asimila prin mijlocirea celor naționale, regionale, locale. Nu pot iubi pădurea dacă nu iubesc arborii care o compun. Marii creatori ai lumii sunt aceia care au exprimat magistral specificul local. Faptul că ne împrăștiem prin lume este, în esență, de bun augur. Popoarele viguroase au colonizat lumea, s-au răspândit peste tot. Ideea este să ducem cu noi un mesaj de demnitate, să ducem valori, de la doină și limbă până la mămăligă și mititei. Străinii nu ne întreabă dacă suntem la curent cu moda de la Paris sau cu bursa din New York, ci vor să știe cum percepem cerul, cum ne facem nunțile, cum jelim morții, cum ne ridicăm din necazuri, cum petrecem. În fapt, cei mai mulți dintre noi ne rușinăm de țară, ne ferim de ea, ne ascundem. Astfel, ne condamnăm pe noi înșine!

Prin urmare, ne trebuie realism, responsabilitate, asumare, solidaritate. Se cuvine să ne formăm convingerea că avem un mesaj de transmis lumii. Avem o țară cu suprafața Regatului Unit al Marii Britanii, suntem cel mai numeros popor din sud-estul Europei, rezistăm și existăm aici, ca români, de peste un mileniu! Ce premise mai bune putem cere Domnului? Nu ne rămâne decât să construim împreună, în ambianța Europei instituționale în care am intrat din 2007, să ne adecvăm visele cu realitatea, să nu ne mai lamentăm și să nu dăm nici lecții orgolioase altora. Dacă vrem o lume mai bună, trebuie să vrem o țară mai bună, iar această țară se cheamă pentru noi România. Retrăiesc, de fiecare dată când sunt dezamăgit de mine și de compatrioții mei, mesajul câtorva cuvinte repetate din copilărie, la Radio Europa Liberă: „Noi nu sfătuim pe nimeni să plece din țară, fiindcă locul românilor este în România”. Tata – acum de pioasă amintire – m-a făcut atent la ele, deși comuniștii l-ar fi putut determina să urască România. De la el și de la bunici am învățat că țara nu este ca o pâine, din care să rupă fiecare câte o felie până se termină, ci este ca o casă fără margini, în care, cu grijă, încăpem toți ai noștri, ca și oaspeții noștri… Să nu mai facem distincții tendențioase între provinciile istorice, ca și cum am zice că brațele sunt mai puțin importante ca trunchiul sau ochii mai prețioși ca buzele, deoarece țara este ca un organism. Iar dacă nu suntem mulțumiți de felul cum a funcționat România de la Marea Unire încoace și dacă ne încearcă gânduri de frângere a operei făcute de Regele Ferdinand, de Brătianu, Maniu, Iuliu Hossu, Pop de Băsești sau Blaga, să ne gândim de zece ori înainte de a vorbi ori de a acționa: românii au trăit despărțiți în varii principate și provincii, sub diverși stăpâni, cam un mileniu și doar de mai puțin de un secol trăiesc – încearcă să trăiască – împreună! Să ne gândim că, după traiul disparat, dispersat, crispat și amărât, de o mie de ani, sub diferite dominații străine, toate energiile naționale s-au reunit pe la 1800 și 1900 ca să formeze România, adică țara noastră, iar unii ne arătăm dezamăgirea după câteva decenii!!! Comparația este disproporționată și nu rezistă probei obiectivității. Putem compara un mileniu de singurătate cu nici un secol de unitate?

România, cu regiunile sale istorice, este azi o parte a Uniunii Europene. Pentru ca să fim tratați cu demnitate și înțelegere în țările acestui club select, este absolută nevoie să ne tratăm noi înșine cu demnitate. Ca să ne iubească alții, este necesar să ne iubim mai întâi noi. Nu se poate accepta ideea de a ne huli noi țara, în loc s-o construim și reconstruim după criteriile verificate de la romani încoace. Este natural să renunțăm la ceea ce este perimat și păgubos și să perpetuăm adevăratele valori locale și universale, aducând „odă bucuriei”, acelei bucurii care ne poate face să trăim cu demnitate, onoare și optimism.

Autor: acad. Ion Aurel Pop

Sursa: Foaie Nationala, preluare dupa Revista Clipa. Magazinul actualităţii culturale româneşti

Related Posts

2 Responses “Acad. Ion Aurel Pop: “Ne revoltăm pe țară, când ar trebui să ne revoltăm pe noi înșine și să luăm măsuri de schimbare. Țara nu este o abstracțiune măruntă, bună de invocat atunci când ne supărăm pe șefi, pe soartă ori pe propriile greșeli.””

  1. Birsn Ioan says:

    Cum să te revolți pe tine însuți? Poți tu schimba ceva? Ia încearcă să iei atdudine… în trafic, pe stradă, la serviciu… Te sfidează cu excesele; de viteză, de indisciplină, de mitocănie. De la șoferul de taxi și până la conducătorul de Geep… De la medicaul care așteaptă… până la șeful care e pus de un prtid… Demagogie.

  2. mos Bazil says:

    S-a ajuns deja la pct.9 al lui Noam Chomsky ?
    “Inducerea și întărirea unui sentiment de auto-culpabilizare
    Oamenii sunt făcuți să se blameze pe ei înșiși pentru nenorocirea în care se află, atribuid aceasta în mod eronat unui eșec al inteligenței, al abilităților sau al eforturilor lor. Prin stimularea sentimentelor individuale de culpă, de fatalitate și neputință, oamenii ajung să fie deprimați, nu mai au impulsul de a acționa și de a se revolta împotriva sistemului socio-economic aberant. În acest fel ei se transformă într-o turmă ușor de controlat.”

    Sheeple: Another Look At A Sad Breed
    (http://www.thedailysheeple.com/sheeple-another-look-at-a-sad-breed_022013)

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss