C O N T R A P R O P A G A N D Ă

A fost Statul Ţărănesc o soluţie reală pentru România interbelică?

181-poiana-sibiului-la-un-pahar-de-vinPreocupările privind problematica  ţărănimii, manifestate în gândirea economică, socială, politicăromânească încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, s-au amplificat în primele două decenii ale secolului al XX-lea. Apariţia efectivă a curentului de gândire ţărănist, la începutul deceniului al treilea a fost impulsionată atât de înfăptuirea reformelor economice de după primul război mondial, cât şi de constituirea şi activitatea Partidului Ţărănesc şi după fuziunea acestuia cu Partidul Naţional Român, a Partidului Naţional-Ţărănesc (P.N.Ţ.). Curentul economic ţărănist a avut numeroşi reprezentanţi de seamă, dintre care se disting, Ion Mihalache, Virgil Madgearu, Ion Răducanu, Ernest Ene, Gheorghe Zane sau Victor Jinga.

Doctrina economică ţărănească reţine influenţe din cel puţin două curente de reflecţie economică: poporanistă şi cooperatistă. Din doctrina poporanistă (însuşită prin intermediul operei lui Constantin Stere, fondatorul acestui curent) au fost preluate două reflecţii definitorii pentru orientarea curentului economic ţărănist:

  1. economia românească, ca şi a altor state agricole, prezenta trăsături specifice, care îi imprimau un caracter necapitalist şi, prin aceasta, diferit de cel al economiei ţărilor din Europa apuseană
  2. ţărănimea – considerată ca o clasă socială omogenă, ce cuprindea marea majoritate a populaţiei – avea interese economice şi social-politice specifice, diferite de interesele grupurilor sociale minore, aşa cum erau calificate atât burghezia, cât şi proletariatul

Din gândirea cooperatistă a fost reţinută, în primul rând, ideea asigurării unui echilibru social-economic între interesele producătorilor şi cele ale consumatorilor. Cooperaţia agricolă era în măsură, în opinia adepţilor ei, să elimine păturile intermediare şi parazitare din viaţa economică a satelor şi să asigure prosperitatea materială a ţărănimii.

Doctrinarii ţărănismului susţineau apariţia unui stat ţărănesc care să reprezinte adevăratele valori, structuri sociale ale poporului roman. Pentru aceştia era singura alternativă la statul burghez, liberal care îşi dovedise déjà incapacitatea de a asigura bună-starea populaţiei majoritare a ţăranilor. Românii existau ca popor şi civilizaţie, credea N. Ghiulea, numai prin clasa ţărănească, care garanta existenţa naţională românească pentru milenii. Neamul nostru, aprecia E. Ene, trebuia să îşi asume condiţia ţărănească şi să înfăptuiască statul ţărănesc – organizaţia economică, politică şi culturală a unei naţiuni de ţărani mici proprietari de pământ.

Un Partid Ţărănesc…

În articolul Partidul Ţărănesc, Partid de clasă, Ion Mihalache realizează o critică a partidelor istorice, Liberal si Conservator, pe care le numeste partide de principii şi nu de interes aşa cum ar trebui să fie, ambele partide vorbind despre armonie socială, ambele favorizând însă clasele avantajate. Pentru ideologul ţărănist un partid de interes trebuia să se manifeste în sprijinul clasei sociale dominante, în acest caz ţărănimea. Mihalache nu pune la îndoială că între clasele sociale există luptă, luptă pe care partidul pe care îl înfiinţase trebuia să o dea în numele clasei dezavantajate, ţărănimea.

Bătălia trebuia dată în Parlament : Nu vrem puterea de la nimenea. Vom lupta să avem în Parlament numărul drept de reprezentanţi ai clasei ţărăneşti. Să lupte pentru acest lucru fiecare clasă şi Parlamentul îşi va da singur guvernul ce-şi va crede. Pentru ideologul ţărănist rezolvarea tuturor problemelor se regăsea într-un parlament proporţional cu numărul indivizilor din diferitele clase sociale.

Dacă la o primă vedere argumentaţia lui Mihalache pare aşezată pe un fundament teoretic puternic, în sens practic un astfel de Parlament ar juca doar un rol aparent în condiţiile în care ţărănimea reprezenta majoritatea absolută a populaţiei. Singura rezultantă a unei astfel de idei nu putea însemna decât o majoritate parlamentară permanentă a partidului reprezentant al clasei ţărăneşti.

…şi frica de bolşevism

Pentru ţărănişti rolul unui partid care să organizeze din punct de vedere politic ţăranii era fără echivoc argumentat de evenimentele din 1917 din Rusia. În articolul Rostul Partidului Ţărănesc, Virgil Madgearu argumentează faptul că o revoluţie bolşevică reprezentând o clasă socială minoră, aşa cum era proletariatul în Rusia ţaristă, a putut avea câştig de cauză numai pentru că ţărănimea din această ţară nu era organizatăpoliticeşte. Pentru Madgearu lecţia pe care o dădea istoria din acest punct de vedere era simplă : o revoluţie similară în România putea fi evitată numai dacă ţărănimea işi conştientiza rolul politic.

Fără îndoială că poate exista un fir logic în ideea lui Madgearu dar cauzele Revoluţiei Bolşevice din octombrie 1917 sunt multiple. Există o serie de factori care au permis izbucnirea unei astfel de revoluţii: pauperizarea generalizată, războiul mondial, războiul civil, etc. Acelaşi autor considera că intelectualii care au simţul motivaţiei vor şti că în ţara lor agricolă muncitorul de pământ este factorul care trebuie şi poate să devină un pivot care să asigure emergenţa noii dezvoltări sociale: societatea viitorului nu poate fi decât o comunitate de producători de servicii manuale şi intelectuale, în care munca celui care satisface o trebuinţă omenească de la producerea pâinii până la poezie, va fi singurul titlu pentru existenţă.

Statul Ţărănesc

Ideea de stat ţărănesc apare tot mai pregnant începând cu prima jumătate a anilor ’30. De pildă economistul Ernest Ene publică în oficiosul PNŢ, Dreptatea, o serie de articole menite să facă lumină asupra organizării unui astfel de stat ţărănesc.

În articolul Ce poate fi statul ţărănescErnest Ene oferă urmatoarea definiţie: Statul ţărănesc trebuie să fie forma de guvernare a unui popor a cărui majoritate este alcătuită din ţărani, adică din proprietari de mici parcele de pământ pe care ei le cultivă cu mijloace mai mult familiale, consumând în gospodăria proprie cea mai mare parte a producţiunii lor.

Ideologul ţărănist prezintă principalele premise si valori pe care trebuie aşezată viitoarea organizare statală ţărănească. Astfel  …la acestea se adaugă nivelul scăzut cultural, educaţia politică înapoiată şi în multe părţi viciată, greutatea de reacţiune conştientă si ordonată, elemente având toate un specific românesc naţional. Statul ţărănesc trebuie să corespundă deci tuturor acestor date si alcătuirea lui nu poate fi decât în funcţie de ele.

Cu alte cuvinte împrumuturile instituţionale pe care statul liberal, modern român le făcuse erau ineficiente din cauza acestor elemente de specificitate ale poporului român. Soluţia salvatoare pentru societatea românească predominant rurală era astfel nou stat ţărănesc care nu numai că va ţine cont de toate acestea dar le va folosi ca piatră de temelie în viitoarea construcţie.

În articolul Fundamentul Economic al Statului Ţărănesc, Ernest Ene face următoarele constatări: Ceea ce ne interesează pe noi este condiţiunea de viaţă a producătorilor. Viaţa de zi cu zi a plugarului este mai bună în gospodăria lui proprie decât în cazărmile improvizate de marile culture, iar randamentul net al marii exploatări este îndoielnic. Iată deci că în ceea ce priveşte producţiunea, statul ţărănesc nu poate vedea decât producţiunea individualizată de azi. În acest articol autorul se pronunţă deschis în favoarea micii proprietăţi ţărăneşti si deci, în detrimental agriculturii colectivizate făcând referire atât la condiţiile de viaţă ale producătorilor dar şi la nivelul de productivitate.

În ceea ce priveşte industria, acelaşi Ernest Ene îşi încheie seria de trei articole asupra viitorului stat ţărănesc reprezentând o viziune asupra industriei în acest stat. Esenţial e să ai puterile necesare de înfăptuire şi să existe condiţiunile indispensabile întemeierii şi dezvoltării unor întreprinderi. Astfel ideologul punctează cele patru condiţii obligatorii pentru dezvoltarea industriei

• capital abundant

• materii prime

• mână de lucru

• debuşeuri asigurate

Pentru Ene, atât mâna de lucru cât şi materiile prime sunt condiţii pe care România le îndeplineşte cu brio. Lipsurile ţării sunt identificate cu lipsa capitalului şi cu cea a debuşeurilor. Capitalul, pentru ca pur si simplu România nu îl deţine, iar debuşeurile pentru că piaţa internă este mult prea redusă iar pieţele externe sunt de mult acaparae de industrii vechi si puternice. Ene vede în industrializare nu atât un scop cât un mijloc. Pentru ideologul ţărănist industrializarea trebuia facută în special pentru îmbunătăţirea producţiei agricole: După noi nu importă productivitatea unei industrii cât partea ei de contribuţie la îmbunătăţirea raportului de schimb dintre produsele agricole si cele industriale, bineînţeles în favoarea celor dintâi, şi aceasta pentru restabilirea echivalenţei de schimb, astăzi net defavorabilă agriculturii.

….şi democraţia ţărănească

În articolul Democraţia ţărănească, Ion Mihalache semnalează lipsurile democratice din România vremurilor propunând în schimb o formă de democraţie reală, democraţia ţărănească integrală. Ce era această democraţie ţărănească?În viziunea lui Mihalache clasa socială cea mai importantă în stat trebuia să deţină şi puterea politică în acel stat. Ţărănimea trebuia susţinută din punct de vedere economic pentru a produce ca în ţările civilizate iar din punct de vedere politic urma o descătuşare a energiei ţărăneşti menită să devină forţa motrice a viitorului stat. Altfel, democraţia ţărănească, pentru Mihalache, se identifica în anumiţi parametri cu o democraţie naţionalistă. Autorul face distincţie între falsele naţionalisme sterpe şi de paradă şi naţionalismul adevărat, cel ţărănesc: Ţăranul e din naştere legat de pământ şi de ţară şi le iubeşte pe cât de tainic, pe atât de adânc înfrăţindu-se cu pământul când prin sudori, când prin sânge.

Dacă ţărănismul a fost o doctrină socială-politică-economică reală în perioada dintre cele două războaie propunerile cu care aceasta venea pot fi considerate utopice. Ideea unui stat ţărănesc, a unei democraţii ţărăneşti deşi aparent foarte apropiată de realităţile României interbelice nu putea fi în realitate decât un mit sau doar înca o revolta împotriva statului liberal.

Bibliografie:

Paiusan, Robert, Gandirea economica românească în perioada interbelică, Editura ASE, Bucureşti, 2006

Madgearu, Virgil, Ţărănismul, Bucureşti, 1922

Periodice: Dreptatea(1930-1935), Ţară Nouă(1919-1920)

NOTE


Paiusan, Robert, Gandirea economica românească în perioada interbelică,Capitolul Curentul de gândire ţărănist Editura ASE, Bucureşti, 2006

Ibidem

Ţară Nouă, 6 iulie 1919

Ţară Nouă, 13 octombrie 1919

Madgearu, Virgil, Ţărănismul,cap. Concepţia socială a ţărănismului, Bucureşti, 1922, p. 29-36

Dreptatea, 20 mai, 1932

Dreptatea, 25 mai, 1932

Dreptatea, 12 martie, 1935

Autor: Bogdan Vârşan

Sursa: Historia

Related Posts

One Response “A fost Statul Ţărănesc o soluţie reală pentru România interbelică?”

  1. viorel says:

    Dupa 25 de ani,in Romania taranul, devenit fermier european, si-a pierduti identitatea.Traditiile satul sunt distruse,alterate,de aceleasi interese obscure.Noua liberalizare a vanzarii proprietatilor,va duce automat la disparitia satului romanesc traditional!!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss