C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Mircea Eliade: “o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să impună tuturor celorlalte popoare universalismul ei”

images1NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti.

Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative.

Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt.

Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără nici o semnificaţie morală, experienţe penibile, suferinţe opace, rătăciri sufleteşti şi gîngăveli intelectuale – un ocean de fapte mici şi înspăimîntătoare, pe care noi le ignoram sau le ascundeam, de care ne era silă şi pe care nu le menţionam niciodată – toate acestea sînt transfigurate prin intervenţia lui Dostoevski, în istorie. După apariţia lui Dostoevski, aproape că nu mai rămîne fapt sufletesc uman care nu poate fi valorificat.

Orice nouă valorificare a vieţii – şi noi n-am dat, pînă acum, decît cîteva pilde din istoria literaturii – capătă imediat valenţe universale. Nu există creaţie spirituală care să nu poată fi, dacă nu asimilată, cel puţin contemplată de un considerabil număr de oameni, aparţinînd unor popoare şi culturi deosebite. Lucrul acesta este şi mai adevărat, dacă ne amintim de alte specii de creaţie spirituală decît cele literare. Bunăoară, valorile cu care şi-au îmbogăţit viaţa grecii vechi: măsura, melancolia, resemnarea etc. – valori care au putut fi asimilate de popoare foarte diferite (de la sirieni pînă la romani şi anglo-saxoni).
Orice nou „ideal“ cand este descoperit omenirii întregi de către un singur om îşi capătă valenţe universale. Acesta este singurul „universalism“ pe care l-a acceptat şi l-a asimilat istoria.

Dacă spiritul grecesc a modificat, structura mentală a întregii lumi europene – creînd o unitate continentală – el a făcut-o prin cîteva creaţii de geniu, cure valorificau viaţa oricărui om. Creştinismul a izbutit să întunece orizontul spiritual înălţat prin eforturile geniului grec tocmai pentru că oferea o valorificare a vieţii şi mai rodnică, şi mai universală.

Nu există, deci, „universalism“ viabil în afară de o anumită valorificare a vieţii descoperită de un popor, de un om sau de o elită – şi impusă celorlalţi într-un mod organic, firesc. Creînd o singură valoare spirituală cu valenţe universale – un popor domină firesc o anumită etapă din istorie, mai mare sau mai mică. Acceptînd primatul „democraţiei“, un popor se recunoaşte dominat de o valorificare franceză a vieţii. Că acum, în zilele noastre, democraţia pare un bun comun, cîştigat prin eforturile solidare ale umanităţii – este încă o dovadă de eficienţa universală a acestei creaţii specifice spiritului francez.

Căci idealurile democraţiei moderne rezumă soluţiile găsite de spiritul francez, problemei libertăţii – problemă care se pusese din nou conştiinţei europene de după Renaştere şi Reformă, pe care fiecare neam se trudea s-o rezolve în parte, dar pe care numai geniul francez a rezolvat-o în aşa fel încît să poată fi asimilată de toţi. „Asimilată“, este un fel de a vorbi; mai precis, acceptată pentru o bucată de vreme, aşa cum triburile germanice acceptaseră pentru o bucată de vreme noţiunile civile romane…

„Naţionalismul“, aşadar, nu are decît ca un prim scop întărirea, purificarea şi organizărea forţelor naţionale. Lupta naţionalismului contra formelor împrumutate, contra noţiunilor străine, contra creaţiilor false este numai o etapă, şi nu cea mai preţioasă, din funcţia pe care şi-o propune el în viaţa statului.

Căci un naţionalism care nu izbuteşte să creeze valori spirituale ecumenice, valori pe care să le impună celorlalte neamuri – nu şi-a atins misiunea. „Lupta contra formelor de viaţă străină“ nu se poate opri odată cu instaurarea „formelor de viaţă autohtone“. Lucrul acesta poate avea o mare însemnătate civilă – dar nu şi una in istoria universală. Lupta cea mai grea, şi în care se verifică forţele de creaţie ale unui neam, se dă după victoria naţionalismului. Adică, în ceasul cînd el încearcă să devină universal.

Un naţionalism nu devine universal renunţînd la formele lui specifice şi încercînd o „înţelegere“ cu alte forme – ci devine universal cînd izbuteşte să valorifice într-un mod propriu viaţa, creînd un sens nou al existenţei.

Ceea ce se numeşte „creaţiile spirituale“ ale unui neam. Acestea sînt: felul său propriu de a valorifica viaţa – printr-un nou model de eroism, sau de dreptate, sau de mîntuire, sau poate printr-o creaţie de geniu în domeniul artelor etc. „Naţionalismul“ nu tinde numai să facă posibile şi să promoveze asemenea creaţii spirituale în cadrele neamului – el tinde mai ales să provoace valorile ecumenice, prin care să se poată manifesta peste hotare. A se „manifesta“, evident, nu înseamnă numaidecît a crea forme care pot fi împrumutate de alţii – ci a crea forme prin care alţii să ia cunoştinţă efectivă de neamul nostru, luînd cunoştinţă de anumite realităţi pe care acest neam le-a desco¬perit. Cînd Dostoevski sau Shakespeare au trecut hotarele ţărilor lor, asta n-a adus după sine o „împrumutare“ a acestor creaţii. Ci, în primul rînd, o luare de cunoştinţă a unui nou univers spi¬ritual, descoperit de Shakespeare sau Dostoevski. Cînd doina românească a fost cunoscută peste hotare, n-a fost „imitată“; ea a valorificat, însă, o anumită parte din sufletul omenesc, pe care nu o străbătuse pînă atunci nici o altă creaţie folclorică. Prin doină, ca şi prin Dostoevski sau Shakespeare – un străin a pătruns în anumite niveluri ale realităţii, necunoscute pînă atunci; valorificînd, totodată, anumite părţi din suflet, inerte, obscure, caduce.

Astfel trec hotarele şi „domină“ creaţiile spirituale ale unui neam. Creaţii care, încă o dată, nu pornesc niciodată de la „universal“, ci dintr-o experienţă specifică, dintr-o profundă trăire a realităţilor locului, dintr-o epuizare totală a unui sentiment „etnic“; ca să ajungă, prin transfigurarea geniului, o valorificare nouă a vieţii.

Este uşor de înţeles, însă, că asemenea eforturi de transfi urare nu pot rodi decît într-un stat organic, naţional, în care omul îşi regăseşte problemele fundamentale: moartea, iubirea, „sensul“, libertatea.

Toată istoria lumii nu este decît istoria miturilor naţionale şi a luptei dintre felurite valorificări ale vieţii. De altfel, însăşi existenţa omului nu e decît un lung şi tragic şir de încercări de a da un sens acestei existenţe. Este paradoxal, este tragic dacă vreţi – dar aşa este. Şi după cum cea mai mare glorie a unui om, şi începutul mîntuirii sale este găsirea unui sens rodnic al propriei sale existenţe (act de creaţie spirituală) – tot aşa cea mai mare grijă a unui neam este găsirea unui sens propriu al existenţei sale istorice, deci de valorificare proprie a vieţii (act de asemenea, de creaţie spirituală). Orice altceva este numai economie, politică sau biologie; istorie care se consumă, iar nu istorie care se face.

Mircea Eliade,

Paşti 1937

Profetism românesc, România în eternitate

Sursa: Romania-mare trecut si viitor

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss