C O N T R A P R O P A G A N D Ă

16 noiembrie: o victorie a diasporei… interne?

61598193Mă văd nevoit să deschid acest text cu un disclaimer: nu pretind că explicația pe care o voi oferi mai jos este singura valabilă cu privire la rezultatul votului din 16 noiembrie. Ea reprezintă o concluzie care se suprapune atât pe o părere și o experiență personală, ca membru în comisia unei secții de vot, cât și pe anumite cifre statistice publicate de BEC. Este, așadar, un amestec de subiectivitate și obiectivitate în tot ceea ce voi scrie mai jos. Pot spune că în mod subiectiv îmi formulasem părerea și ipoteza pe care o voi expune mai jos încă de pe la orele 20 ale zilei de 16 noiembrie, ca urmare a interacțiunii de până la acea oră cu sute de oameni care veniseră să voteze la o secție din centrul Bucureștiului. Obiectiv, ipoteza mi-a fost întărită de diversele date statistice și interpretări sociologice care au apărut în săptămâna care a urmat alegerilor. Recunosc însă că eu am perceput cifrele și dezbaterile sociologilor strict prin ipoteza formulată de mine subiectiv, pe baze empirice. Deci e posibil să fi perceput statisticile într-un mod interesat. De aceea nu am pretenția că ipoteza mea e validă științifică. Cred doar că poate da o direcție de cercetare care merită investigată pentru a înțelege masiv votul anti-PSD din data de 16 noiembrie.

Faptele

Faptele sunt știute. Deși candidatul PSD Victor Ponta era favoritul cert al alegerilor prezidențiale, în cele din urmă a pierdut alegerile, aparent inexplicabil, în fața candidatului ACL, Klaus Iohannis. Victoria lui Klaus Iohannis e cu atât mai remarcabilă cu cât:

– la dezbaterile tv din săptămâna de dinaintea alegerilor, care până acum dădeau în mod tradițional învingătorul (Emil Constantinescu în 1996 și Băsescu în 2004 și 2009 au profitat din plin de dezbaterile tv directe cu contracandidații pentru a atrage de partea lor ultimii votanți disponibili) Klaus Iohannis fusese surclasat net de Victor Ponta;
– Victor Ponta intrase cu 10% avans în turul 2 (40,4% vs. 30,4%) și își asigurase sprijinul câtorva competitori din turul 1. Sociologii au arătat că în turul 2 chiar a primit o bună parte din voturile acestora (70% dintre votanții lui Tăriceanu și 50% dintre votanții lui Dan Diaconescu și Vadim Tudor au votat cu Ponta) [1];
– echipa lui Victor Ponta a reușit un rezultat foarte bun, candidatul PSD fiind, cu 5,26 milioane de voturi, mai votat decât candidații precedenți (Adrian Năstase și Mircea Geoană). Cu acest rezultat, de altfel, Ponta ar fi devenit președinte în 2004.

În ciuda acestor avantaje evidente ale candidatului PSD, Klaus Iohannis a reușit să obțină peste 6,28 milioane de voturi pe fondul unei participări masive la vot pe care nimeni nu o anticipa. Participarea de anul acesta a întrecut cu mult atât participarea din 2009, cât și pe cea din 2004, ceea ce naște firesc întrebarea cu privire la resortul care a determinat o prezență atât de masivă la vot. Un vot din convingere pentru Klaus Iohannis este exclus, pentru simplul motiv că în turul 1 candidatul ACL obținuse doar 2,88 milioane de voturi. Chiar dacă era de așteptat să mai adune 90% din voturile celorlalte candidate de dreapta, Monica Macovei și Elena Udrea, plus 90% din voturile diasporei, plus voturile unei părți însemnate din comunitatea maghiară (care votează tradițional anti-PSD), și chiar și o parte dintre voturile politicienilor cu care încheiase Ponta înțelegeri, tot nu se explică cca. 1,5 milioane de voturi – mai mult decât marja cu care l-a învins pe Ponta și pe care sociologii din jurul PSD-ului o credeau imposibilă chiar și în cazul „celui mai prost scenariu”. Dacă am fi avut de-a face cu un vot din convingere pentru Iohannis, atunci măcar o parte a acestor 1,5 milioane de votanți ar fi trebuit să voteze pentru favoritul lor și în turul 1. Nu s-a întâmplat așa.

Postul de televiziune „Facebook” și Victor Ponta ca produs tehnologic de nișă

Deja e un fapt recunoscut de toată lumea: la alegerile din 2014 Facebook a bătut televiziunile. Facebook este folosit de ani buni ca mediu de informare și chiar ca unic mediu de informare de foarte mulți români, deși această evidență, cunoscută deja de multe companii care alocă bugete importante comunicării pe Facebook, este neglijată de formatorii tradiționali de opinie care încă mai au impresia că simpla deținere a unor posturi radio-tv e suficientă pentru a influența opiniile publicului.

Comunicarea pe Facebook, spre deosebire de comunicarea prin intermediul mijloacelor media tradiționale, e multipolară și multidirecțională. Pe Facebook oricine poate fi un „influencer” (lider de opinie) în cercul său de prieteni. Evident, anumite personalități publice pot influența mai mult decât o face un anonim, dar niciodată o personalitate cu o largă recunoaștere publică nu va putea influența opinia publică în proporție de 100% câtă vreme se vor găsi oameni, oricât de anonimi, de altă părere. Aceasta este, pe scurt, logica din spatele funcționării rețelei sociale. Nu are rost să intrăm în amănunte avansate privind algoritmul Facebook („Edgerank”), dar pe scurt lucrurile așa stau: oricine deține mica lui părticică de influență și nimeni nu are garantat locul de zeu absolut al adevărului, așa cum se întâmplă la televizor, unde publicul nu poate decât să ia act pasiv de ceea ce susțin, unidirecțional și unipolar, adică strict dinspre sticla tv către mintea utilizatorului, vedetele și analiștii postului tv preferat.

PSD-ul nu a neglijat campania online, dar a neglijat în mod evident campania pe Facebook. Pe online strategii PSD s-au mulțumit cu o campanie display beneficiind probabil de un buget generos, care însă a suferit de aceeași inadecvare la noua comunicare prin intermediul rețelelor sociale de care suferă și televiziunea: campaniile display prezintă unidirecțional produsul (în cazul de față politicianul, Victor Ponta) și mesajele dorite. Pentru un produs care nu necesită validare socială, de pildă pentru produse tehnice de nișă (cititoare de coduri de bare, utilaje industriale, genți de scule etc.) reclama unidirecțională este suficientă pentru că niciodată părerea prietenilor habarniști exprimată pe Facebook, la o bere sau cine mai știe unde și cum, nu va putea compensa părerea unor specialiști. De aceea rolul reclamei display în aceste nișe e acela de a conștientiza publicul țintă asupra existenței produsului, urmând ca publicul țintă să ia decizia de achiziție după ce se informează profesionist asupra caracteristicilor produsului și decide că este într-adevăr un produs util. În schimb, în cazul unor produse de masă, în care evaluarea privind valoarea intrinsecă a produsului o poate face oricine, reclama unidirecțională lipsită de suportul mediei sociale este complet ineficientă. „Rivalitatea” Apple vs. Samsung, pe care am avut cu toții prilejul să o admirăm recent cu prilejul „bendgate” (problema Iphone-urilor care se îndoaie) prin intermediul satirelor create de Samsung la adresa rivalilor și răspândite ca fulgerul pe rețelele sociale, stă mărturie în acest sens. „Războiul” dintre companii se poartă pe părerile pe care și le formează utilizatorii simpli, nu profesioniști, despre produsul adversarului. Cu cât mai proastă e părerea – cu atât mai bine!

Campania online a PSD-ului s-a mulțumit așadar să-l prezinte pe Victor Ponta ca pe un produs tehnologic de nișă, care nu (mai) are nevoie de validare socială. Poate din acest motiv au neglijat complet comunicarea specifică pe Facebook – cea mai populară rețea socială din România – unde publicitatea electorală a fost strict de tip unidirecțional, prin intermediul câtorva pagini oficiale care repetau anumite mesaje-tip. În data de 4 nov., de altfel, un strateg din zona de influență a PSD dovedea că în această zonă noile medii de comunicare online nu sunt înțelese deloc:

„…realitatea românească nu este cea de pe Facebook, social media sau în orice alt teritoriu din media electronică. Ştiu, este impresionant când vezi milioane de like-uri, dar astea vin de la internauţi pasivi care nu se implică în offline în discuţii sau politică. Doar 2% la sută participă constant ca emiţători de mesaje, restul sunt legume virtuale. Dacă eşti atent o să vezi că sunt câteva zeci de persoane care comentează, distribuie, înjură etc. În campania pentru turul I al alegerilor prezidenţiale din 2014 doar 19% dintre electorii care au internet (59%) declară că au urmărit campania pe internet, adică maximum 10% din populaţie, dar jumătate spun ca nu merg la vot, deci rămân vreo 5%. Viaţa reală a oamenilor este în altă parte şi ei acolo te aşteaptă, măcar să le vezi condiţiile de viaţă şi să le asculţi păsurile. ” [2]

Sigur că „realitatea” nu era și nu e pe Facebook, dar opinia publică este. Pur și simplu PSD-ul a abandonat complet acest teritoriu, abordându-l (suicidal) cu instrumentele publicității clasice.

Nașterea unei noi categorii electorale, sau diaspora… internă

Totuși, ce emoții au reușit să se propage prin intermediul rețelei sociale, și de ce? Părerea unanimă este că imaginile cu cozile de la vot din diaspora au fost cele care au trezit sentimentul anti-guvern în general, manifestat prin votul anti-Ponta în particular. Ceea ce e neclar, e mecanismul prin care emoția s-a transformat în vot: cine a fost într-atât de emoționat, cine s-a simțit atât de vizat de problema diasporei încât să vrea neapărat să voteze împotriva lui Ponta, dând peste cap toate calculele și așteptările specialiștilor?

Un lucru interesant legat de aceste alegeri este dat de faptul că s-a votat masiv pe liste suplimentare. Au fost peste 1,56 milioane de voturi pe liste suplimentare. Dintre acestea 0,37 milioane de voturi au fost în străinătate și 1,19 milioane în interiorul țării.

Comparativ cu 2009 voturile pe liste suplimentare în interiorul țării au fost cu 0,35 milioane mai multe (o creștere de 41,88%), ceea ce reprezintă un prim lucru remarcabil.

În același timp, voturile populației înscrisă pe listele permanente au fost cu numai 4,76% mai multe decât în 2009. Creșterea remarcabilă a prezenței la vot din 2014 a avut loc, așadar, ca urmare mai ales a votului pe liste suplimentare.

Cum bine știm, pe listele suplimentare au votat toți cetățenii care nu își aveau domiciliul în localitatea în care au avut posibilitatea de a vota. Poate fi vorba de turiști „electorali” sau reali, de diverși cetățeni care din comoditate sau din alte motive nu și-au actualizat buletinul după schimbarea domiciliului, de studenți aflați la studii în afara localității de domiciliu sau de emigranți economici. De ultima categorie se leagă ipoteza mea.

Fiind membru în comisia unei secții de vot din centrul Bucureștiului, la Institutul de Arhitectură, am putut vedea deosebirile dintre votanții pe liste suplimentare de la turul I și de la turul II. La turul I aceștia erau în mod evident majoritar studenți. La turul II studenții au fost mult mai puțini, profitând probabil de minivacanța acordată de guvern pentru a merge acasă. În schimb la secție s-au prezentat o mulțime de tineri stabiliți în București. Cu mulți intram în vorbă și aflam chiar de la ei ce fac prin București; cu alții nu era greu să-mi dau seama că nu sunt studenți pentru simplul motiv că nu mai aveau 20-21 de ani ci băteau lejer spre 30. Puțini, foarte puțini dintre ei, erau niște votanți conștiincioși, cu abțipilduri multe pe buletin. Majoritea covârșitoare votau cel mult pentru a doua oară.

Bucureștiul, după cum se știe, a fost un campion al votului pe liste suplimentare, cu peste 142.000 de votanți. În 2009 nu fuseseră decât 57.000 de votanți pe listele suplimentare. Explicația convențională e că în București, ca și în restul marilor centre universitare, au votat studenții. Explicația aceasta totuși nu stă în picioare din câteva motive de bun-simț:

– nu toți studenții dintr-un centru universitar sunt veniți din provincie (deci nu votează pe liste suplimentare);
– nu toți sunt la zi, o parte din studențimea românească fiind la IDD sau FF (deci e foarte probabil să voteze la domiciliu);
– era imposibil să rămână toți pe loc, fără să profite de ordonanța de urgență a guvernului care îi trimitea acasă;
– chiar dacă toți studenții ar fi provinciali, la zi, și ar fi rămas pe loc în ziua votului, în unele centre universitare procentajul de vot al studenților ar atinge niște cote absurde, aproape de 100% sau poate chiar mai mare. [3]

O creștere spectaculoasă față de 2009 a celor care au votat pe liste speciale s-a înregistrat în toate orașele mari, nu doar în marile centre studențești (București, Cluj-Napoca, Timișoara, Iași) ci și în orașe precum Pitești, Galați, Tg. Jiu etc. Unele dintre ele fără nici un fel de veleități universitare.

Dacă ne uităm pe voturile care s-au exprimat pe liste suplimentare doar în orașele reședință de județ și în București, creșterea e fenomenală față de 2009: un plus de peste 0,2 milioane voturi (431.035 voturi față de 227.282 în 2009), adică o creștere de 89,65%. În același timp voturile exprimate pe liste suplimentare în restul țării au fost cu numai 24,13% mai multe ca în 2009.

Mai mult: diferența de creștere procentuală dintre votanții pe liste suplimentare din mediul urban și cei din mediul rural devine și mai mare dacă vom considera în primul eșantion și alte orașe respectabile în afara reședințelor de județ (ex. Hunedoara, Lugoj, Bârlad, Roman, Râmnicu Sărat, Onești, Caransebeș etc.) plus Ilfovul, care de câțiva ani s-a populat cu zeci de mii de familii care mai au numai formal domiciliul în București, dar de facto locuiesc în zona din afara Bucureștiului. Eventualul „turism electoral” care se petrece prin comune și sate uitate de lume, dacă a existat, a existat cam în aceeași măsură în care a existat și în 2009. În ciuda insinuărilor unei părți a mass-mediei de dreapta, creșterea uriașă de participare pe liste suplimentare față de alegerile din 2009 (câștigate pe plan intern de candidatul PSD) vine dinspre electoratul care a votat în mediul urban, nu în cel rural.

Lucrul acesta s-a tradus și în rezultatul votului. Diferența e netă în ceea ce privește candidatul anti-PSD. Dacă în 2009 în orașele reședință de județ și în București Traian Băsescu obținuse 1,95 milioane voturi (51,72%) față de 1,82 milioane cât obținuse Mircea Geoană, de data asta candidatul PSD a fost literalmente zdrobit: 2,53 milioane voturi (59,62%) obținute de Iohannis față de numai 1,73 milioane voturi obținute de Victor Ponta (și diferența în procente ar fi și mai mare dacă am socoti și restul orașelor de dimensiuni respectabile). De altfel diferența absolută la nivelul urban, unde s-a votat masiv pe liste suplimentare, plus diferența dată de votul din diaspora, acoperă aproximativ exact diferența finală dintre cei doi candidați ceea ce ne sugerează că de fapt aici a fost cheia victoriei lui Iohannis.

Acest fapt mă face să formulez următoarea ipoteză care ar merita, cred, investigată mai atent: imaginile emoționante cu emigranții români din străinătate care stăteau la coadă să voteze au avut un impact psihologic major asupra migranților interni care au votat masiv împotriva guvernului reprezentat prin Victor Ponta. Deși ei nu sunt vizibili în statistici, și nici nu sunt luați în considerare de politicieni, e o realitate faptul că în marile orașe ale României există sute de mii de emigranți („provinciali”, cum li se zice în București) care pleacă din satele, comunele și orășelele lor mici și lipsite de viitor în căutarea unui loc de muncă și a unei vieți mai bune. Mulți dintre ei provin fără îndoială din rândul studențimii care termină studiile într-un oraș mare și apoi rămân acolo.

Studiile arată că numai după 2010 peste 1 milion de români s-au mutat dintr-un județ în altul. Dintre aceștia circa 30% au făcut-o din motive pur economice, pentru a-și căuta de lucru. [4] Aceștia sunt, ca și concetățenii noștri din străinătate, tot o diaspora, numai că una internă. Ghinionul lor e că nu trimit „valută” în țară, ceea ce îi face complet neinteresanți pentru politicieni și mass-media (deși muncind în marile orașe e neîndoielnic că ei aduc valută în țară). Ei au fost cheia propagării emoției legată de votul din diaspora. Cauza votanților din străinătate a stârnit un val de emoție în România pentru că a găsit un mediu de propagare favorabil, migrația internă fiind la fel de masivă precum cea externă și migranții interni fiind în general lipsiți de dreptul de a vota (la locale și parlamentare nu pot vota, nefiind prezenți la domiciliul din buletin), ceea ce i-a putut face în mod particular simpatetici față de problema votului din străinătate.

Răspunsul PSD-ului la problemele emigranților interni: un discurs populist-isteric de dreapta

În mod normal migranții economici interni ar fi trebuit să formeze un electorat solid al stângii, cu condiția ca PSD-ul să fie un partid de stânga. Cineva venit să se angajeze într-un oraș mare are două probleme permanente care trebuie rezolvate, locuința și jobul. Restul problemelor și aspirațiilor: întemeierea unei familii, nevoia de status social, valorificarea plăcută a timpului liber etc. – sunt simple efecte ale unei rezolvări favorabile a acestor două probleme de bază.

Or, realitatea românească din acest punct de vedere e destul de sumbră. Situația pieței închirierilor din România o cunoaștem. Cadrul legal e vag și de fapt doar o mică parte a pieței e fiscalizată. Proprietarii au drepturi depline asupra chiriașilor, cărora le pot mări chiria sau pe care îi pot da afară după cum li se năzare. În tranzacțiile imobiliare există o asimetrie reală între drepturile și puterea de negociere a chiriașilor și drepturile și puterea de negociere a proprietarilor. Puterea PSD-istă, pretins de stânga, nu a făcut nimic pentru a corecta această anomalie a pieței. În doi ani și jumătate se puteau impozita suplimentar proprietățile goale (pentru a stimula introducerea lor în circuitul piaței închirierilor), sau se putea da o lege care să reglementeze clar cadrul legal al închirierii de apartamente. În loc de asta, PSD-ul nu doar că nu a mișcat un deget în favoarea chiriașilor, dar a și păstrat privilegiile acordate proprietarilor de guvernele anterioare – e vorba mai ales de impozitul de 12% pe chiria declarată, o cifră mai mică decât cota unică și incomparabil mai mică decât TVA-ul sau decât taxarea muncii, dar și de lejeritatea (indulgența) administrativă cu care este privită piața închirierilor locative – și a păstrat funcțional programul „Prima Casă” care de fapt a stabilizat prețul proprietăților, implicit al chiriilor, la un nivel rupt de realitate, dar convenabil băncilor și proprietarilor.

Aceeași constatare tristă o putem face și cu privire la situația de pe piața muncii. În doi ani și jumătate PSD-ul, pretins partid de stânga, nu a simțit nevoia să corecteze nimic din codul muncii neosclavagist propus de guvernul Boc. E logic, așadar, să credem că de fapt PSD-ul se simte bine cu acest cod al muncii și nu vede nici o problemă prin existența sa.

Mai mult, PSD-ul și-a abandonat în cei 2 ani și jumătate de guvernare orice veleitate de stânga, și cu atât mai mult a abandonat – dacă a avut vreodată – orice ambiție de transformare radicală a societății românești în sensul unei mai mari incluziuni sociale, al unei mai mari participări politice a oamenilor simpli sau al unei mai profunde transformări a mecanismelor de redistribuire care ajută pe termen lung coeziunea și prosperitatea unei societăți moderne. Dimpotrivă, PSD-ul s-a îndepărtat exact de electoratul tradițional al Stângii – clasa „muncitoare”, adică toți cei care desfășoară o activitate productivă prin intermediul căreia își vând forța de muncă în schimbul unui salariu sau al altor forme de venit dependent de munca proprie – preferând, pe de o parte, să marșeze pe o falsă ideologizare a eternului și plicticosului conflict cu Traian Băsescu, îmbrăcat și răs-îmbrăcat în aceleași straie demonice în care oricum președintele se îmbrăcase singur și se compromisese începând cu anul 2010, și pe de altă parte să încerce cu disperare să-și asigure integral votul categoriilor tradițional captive ale guvernului, indiferent de culoarea politică: pensionarii (care depind de bunăvoința politică a guvernului pentru a-și primi pensiile), sărăcimea rurală ținută artificial într-o poziție de dependență prin ajutorul social etc. În acest sens PSD-ul nu doar că și-a abandonat valențele de stânga, dar a abordat în această campanie un discurs straniu axat pe niște valori clare ale extremei dreapta populistă de tip Marine Le Pen sau Geert Wilders: etnocentrism, fundamentalism creștin (ortodoxism), familism și naționalism. Valori prin excelență conservatoare și liniștitoare pentru o anumită parte a publicului, valori care garantează voturi și votanți chiar și în cele mai avansate democrații, dar care … nu prea au nimic de-a face cu valorile tradiționale ale Stângii. Anumite voci ale PSD (ex. senatoarea Gabriela Vrânceanu-Firea) chiar s-au remarcat prin luări de poziție stridente, populist-isterice, tipice liderilor europeni amintiți mai sus, cu atacuri inepte asupra celor care nu au copii, asupra religiei lui Iohannis etc. Strategia aceasta a funcționat binișor până la un punct, dovadă cele 5,2 milioane de voturi. Însă PSD-ul nu a avut nimic de oferit fix celor care ar trebui să fie votanții Stângii, adică oamenii care își vând forța de muncă în schimbul unui salariu recurent sau al altei forme de venit similar (încasări pe PFA, mici dividende etc.). Dimpotrivă, pe fondul retragerii tot mai evidente a PSD-ului dinspre zona stângii spre zona de centru-dreapta, discursul de apărare a clasei muncitoare, numită pompos „clasă mijlocie”, a fost preluat de ani buni în peisajul politic românesc de partidele de Dreapta. Este meritoriu acest lucru, și este bine că partidele de Dreapta și-au asumat ceea ce fosta Stângă românească nu mai vrea să-și asume, dar nu trebuie uitat că Dreapta nu va putea niciodată să propună politici care să fie cu adevărat favorabile muncii pentru simplul motiv că nu poți să împaci și capra, și varza: și munca, și capitalul.

Revenind la ideea de bază, presupunerea mea este că sutele de mii de oameni din mediul urban care au votat pe liste suplimentare pentru Klaus Iohannis și care se pare că i-au și adus aportul decisiv la victorie sunt în marea lor majoritate acești migranți interni care, deși nu sunt reprezentați politic de nimeni, au simțit nevoia punctuală de a se identifica la vot cu cauza emigranților externi, ținuți la coadă la ambasadele din străinătate. În acest fel ei și-au manifestat nu doar repulsia față de un regim personificat, vrând-nevrând, de Victor Ponta, un regim incapabil să le asigure condiții decente de locuire și muncă, dar și solidaritatea cu cei aflați, în fond, în aceeași situație cu ei: departe de casă, abandonați de politicieni, în căutarea pe cont propriu a unei vieți mai bune.

Mici concluzii

Migranții interni nu au fost neapărat votanții lui Klaus Iohannis. Este clar că pe 16 noiembrie Klaus Iohannis a beneficiat de un vot care a avut la bază resorturi emoționale, nu raționale. Votul a fost unul de penalizare a unui act de proastă guvernare. Cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face președintele ales este să creadă că are în spate 6,2 milioane de votanți care sunt îndrăgostiți de „lucrul bine făcut”. Este fără îndoială un merit al echipei sale de imagine că a reușit să găsească între turul 1 și turul 2 o problemă (o cauză) atât de puternică, încât sute de mii de emigranți interni s-au simțit obligați să-și exprime solidaritatea cu diaspora de afară, și un mediu – Facebook – prin care să popularizeze această cauză. Însă, prin natura lor și prin ceea ce reprezintă, oamenii aceștia ar fi trebuit mai degrabă să voteze – într-o țară normală – un candidat de stânga. Nu știm câți dintre ei îl vor mai vota în 2019 pe Klaus Iohannis, care rămâne – până la proba contrarie – un om fundamental de dreapta, dar știm sigur că există, în sfârșit, o masă critică de votanți sensibili la marile probleme și propuneri ale stângii: dreptate socială, transparență administrativă, democrație reală și participativă, respect pentru muncă, toleranță religioasă, toleranță etnică, laicitate.

Klaus Iohannis a câștigat norocos aceste alegeri pentru simplul motiv că la ora actuală pe scena politică nu există nici un partid puternic și autentic de stânga. Măcar pentru atâta lucru, și tot ar trebui să-și mai domolească anumite părți ale discursului său și să fie ceva mai umil sau mai înțelegător față de cauzele tradiționale susținute de stânga (fiind votat de mulți oameni fundamental de stânga, dar anti-PSD). Pe de altă parte, dacă PSD-ul vrea să se mai cheme „partid de stânga” atunci trebuie să înțeleagă că timpul votului „cu stimulente electorale” a trecut și să renunțe la apropierea discursivă periculoasă de dreapta populist-isterică europeană. În caz contrar va fi perceput așa cum și este de fapt: ca un alt partid de dreapta. Mai populist, dar tot de dreapta. Pentru că a fi „un partid de stânga” nu înseamnă câtuși de puțin a fi doar un pic mai la stânga celorlalte partide de dreapta…


[1] http://www.agerpres.ro/politica/2014/11/18/avangarde-iohannis-castigator-al-alegerilor-in-bucuresti-si-transilvania-ponta-in-moldova-si-muntenia-20-20-03
[2] http://www.stiripesurse.ro/strategul-vasile-dancu-analiza-devastatoare-pentru-victor-ponta_938099.html
[3] Conform unui studiu al Consiliului Național pentru Finanțarea învățământului Superior numărul studenților din România se redusese la jumătate în 2013 față de 2008: cca. 0,54 milioane față de 1,1 milioane. Bacaureatul serios din ultimii ani a avut un impact direct în acest sens. http://www.cnfis.ro/wp-content/uploads/2012/08/CNFIS-Raport-public2013-final.pdf
[4] http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-17478056-migratia-interna-evolutia-somajului-economiei-exista-vreo-corelatie-anul-trecut-peste-350-000-romani-schimbat-localitatea-domiciliu.htm

Autor: Lucian Sarbu

Sursa: Argumente si fapte

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss