C O N T R A P R O P A G A N D Ă

“Capcana lichditatilor” sugerata de Paul Krugman˟ nu este de fapt “capcana inechitatii”?

Ma intreb daca nu cumva lui Krugman nu ii pasa decat de propria sa imagine. As pune de asemenea la indoiala ideea inteleapta de a mari taxele doar acelui “1% semnificativ”- nu doar pentru ca ar “infometa” pe cei care “creeaza locuri de munca”, ceea ce este fals, dar si pentru ca acele taxe nu sunt greu de evitat- doar determina tezaurizarea de lichiditati intr-un teanc diferit. Din punctul meu de vedere, primul pas care trebuie facut este sa oprim (sau sa micsoram pe cat posibil) subventiile acordate celor bogati. Nu inseamna ca nu “luam destul de la bogati”- le dam prea mult de-a dreptul.

Pe masura ce il urmaream pe Paul Krugman duminica noaptea la emisiunea lui Bill Moyers, simteam o disperare care imi era familiara. Lui Krugman ii pasa tot atat de mult de somaj si inechitate, cat i-a pasat inaintea lui si lui John Maynard Keynes. Exact ca si Keynes, Krugman pare a fi captiv in paradigma neoclasica a lipsei de inechitate.

Eu ii studiez pe economistii “clasici”, incepand cu Adam Smith. Inechitatea era foarte vizibila in lumea lor. Ei au impartit societatea in trei clase mari: prima clasa, cea a mosierilor, acel “1% primordial”, aristocratia din Downton Abbey˟˟, marii detinatori de proprietati vaste. Apoi, pe locul doi se afla capitalistii, formati din comercianti si producatori. Pe ultimul loc se afla muncitorii. Se intrebau economistii clasici, ce anume determina modalitatea de distributie a veniturilor intre aceste trei clase. Dar, in jurul secolului al XIX-lea, paradigma “neoclasica” a intrat in scena. Au disparut cele trei clase sociale intre care era o diferenta dramatica de venituri si bunastare. Acum existau consumatori- de la batrana matusa Esther care beneficiaza de ajutor social la Donald Trump; producatori- de la Harry’s Shoes la General Motors; si guvernul. Ciclurile economice au fost lasate sa se deruleze fara nicio interventie.

In timpul marii crize financiare, Keynes si-a uimit colegii afirmand, spre propriul sau beneficiu, ca daca guvernul ar face cheltuieli ar putea revigora economia in criza. Dar, captiv in paradigma neoclasica, a inteles gresit mecanismul. Keynes a argumentat, la fel cum face si Krugman astazi, ca problema este de fapt lipsa cererii din partea consumatorilor. Consumatorii doresc sa economiseasca in loc sa cheltuie. Neavand cerere, nu mai exista investitie in domeniul afacerilor, astfel incat se formeaza acea “capcana a fluiditatii” sau “supraabundenta de economii”- miliarde in lichiditati, care se devalorizeaza asteptand oportunitati de investitie. Solutia: guvernul ar trebui sa imprumute o parte din acele lichiditati si sa o cheltuiasca, indiferent pe ce anume: razboi, cai ferate de mare viteza, educatie. La naiba cu deficitul!

In opinia mea, nu avem de-a face cu asa-zisa “capcana a fluiditatii”, ci cu o “capcana a inechitatii”. Ce inseamna asta? O “capcana a inechitatii” se produce la o cotitura, atunci cand acel “procent semnificativ”, marile corporatii si bancile tezaurizeaza lichiditatile, privand in acest fel de capital micile companii. Cu cat mai mare inechitatea si cu cat mai mare cotitura, cu atat mai stransa este “capcana”.

Multinationalele se scalda cu adevarat in lichiditati. Intr-un articol intitulat in mod sugestiv, “Bani morti”, The Economist arata modul in care marile corporatii ciupesc din adevaratele investitii- cum ar fi investitiile in noi tehnologii- in timp ce acumuleaza lichiditati. De exemplu, firmele din S&P 500 detineau in jur de 900 de miliarde de dolari in lichiditati si, la sfarsitul lui iunie, a crescut cu 40 la suta fata de 2008. The Economist nu este de acord cu ideea conservatorilor ca “reglementarile federale si taxele mari aplicate corporatiilor blocheaza lichiditatile si investitiile”. De ce? Toate firmele multinationale mai mari au blocat aceste lichiditati, nu doar cele cu sediul in Statele Unite; aceasta este o tendinta care a luat amploare inca din anii ’70.

Si marile banci sunt pline de lichiditati. De exemplu, datele extrase din balanta pe luna septembrie 2012 pentru JP Morgan arata ca din 2, 321 de miliarde de dolari in bunuri, JP Morgan detine 887 de miliarde in “lichiditati si investitii pe termen scurt”- peste o treime!! (“Investitiile pe termen scurt”sunt pariuri pe piata internationala de valuta, dar asta e o poveste diferita.)

Pentru acel “unu la suta semnificativ”, baia de lichiditati ar putea sa insemne ceea ce Krugman numeste “capcana a lichiditatilor”: o lipsa de investitii care sa le aduca profiturile uriase de care se bucurau inainte de criza din 2008. Dar incercati sa le spuneti micilor companii ca nu exista destula cerere si prea multe lichiditati! Ele se confrunta cu “rationalizari drastice ale creditelor” din partea bancilor. Bancile, bineinteles, sunt extrem de precaute in aceste zile, de aceea aduna tot mai multe lichiditati. In plus, colapsul pe piata imobiliara si ca urmare a falimentului mai multor banci mai mici si consolidarea celor mai mari in megabanci, din ce in ce mai putine banci pot si vor imprumuta micile companii.

Criza de astazi este criza micilor companii. Nu uitati, micile companii reprezinta angajatorii natiunii, furnizand mult mai multe slujbe in raport cu dolarul pe valori sau vanzari. Din datele statistice, in 2008, 99.7 procente din firmele americane cu mai putin de 500 de muncitori furnizau 49.4 la suta din angajatii Statelor Unite. In 2007, comparand firmele cu vanzari de sub jumatate de milion cu cele care depaseau 100 de milioane de dolari, se poate observa ca micile companii aveau in medie 15 angajati la suta de mii de dolari din vanzari in timp ce marile companii aveau doar 3.

Il respect si il admir pe Paul Krugman pentru ca lupta de partea buna a baricadei, dar mi-as dori sa puna sub semnul intrebarii paradigma neoclasica a lipsei de inechitate. O “capcana a inechitatii” cere masuri diferite fata de o “capcana a lichiditatilor”. Cere o marire a taxelor impusa acelui “procent semnificativ” dar si marilor corporatii- in loc sa imprumutam de la ei si astfel sa crestem deficitul. Este nevoie de protectie oferita muncitorilor obisnuiti si micilor companii impotriva taxelor de genul asigurarilor sociale, iar o metoda ar fi prin cresterea veniturilor. Pe termen scurt, este nevoie sa evitam cheltuirea intensiva de capital in domeniul militar sau pe cai ferate de mare viteza. Insa, este nevoie de mai multe cheltuieli in domeniul educatiei, sanatatii, ajutoarelor de somaj si alte servicii publice de urgenta. Pe termen lung, este nevoie de aplicarea legislatiei anti-trust si dizolvarea megabancilor.

˟Paul Krugman –economist american, profesor de Economie si Afaceri Internationale la Woodrow Wilson School of Public and International Affairs la Princeton University, editorialist pentru The New York Times. Krugman este cunoscut in mediul academic pentru lucrarile sale din domeniul economiei internationale si pentru teoriile in legatura cu “capcana lichiditatilor” si criza monetara. Este cel mai citat economist al secolului XX si unul din cei mai influenti teoreticieni academici din Statele Unite.

˟˟ Downton Abbey- serial britanic de televiziune care descrie viata unei familii de aristocrati de la inceputul secolului XX fata in fata cu evenimentele istorice care isi lasa amprenta atata asupra vietii acestora cat si asupra ierarhiei sociale britanice din acea perioada.

Autor: Mary Manning Cleaveland
Sursa: huffingtonpost.com

Related Posts

2 Responses ““Capcana lichditatilor” sugerata de Paul Krugman˟ nu este de fapt “capcana inechitatii”?”

  1. Amalia says:

    Interesant….

  2. Sanyi says:

    La teorie stam bine, dar populatia din ce sa cheltuiasca daca traieste de azi pe maine? Trebuie ca toti oamenii sa aibe posibilitatea, de a fii consumatori! Dar nu prin imprumuturi bancare, ci din ce poate castiga fiecare!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss