C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Școala: mașina de lobotomizat ?

scoalaOmul este la naștere o ființă nedesăvârșită. Pentru a se împlini, are nevoie să învețe. Să învețe că – sunt cunoștințele; să învețe să – este meșteșugul. Erau odinioară diverse maniere de a-și însuși cunoștințe și meșteșug. Astăzi nu mai există decât una: școala. Ori, școala este în criză în toate țările industrializate. În mod particular în Franța, țară în care aproape 100 de miliarde de euro sunt alocați în fiecare an educației și unde resursele afectate acestui sector s-au dublat aproape în 20 de ani, orișicine constată că școala a devenit falimentară.

Mulți nu împing analiza dincolo de patologiile cotidiene – violență, droguri, „incivilități”, scădere de nivel, etc. – ce nu sunt decât epifenomene. Alții, pe bună dreptate, denunță centralismul etatic, ineficacitatea birocratică a „mamutului” ce este Educația Națională, aberațiile „pedagogismului” sau credința absurdă că oricine ar putea avea o școlaritate normală până la bacalaureat. Dar asta înseamnă încă a rămâne la suprafața problemei. școala a rămas reflectul societății, în același timp o întărește reproducând principalele caracteristici ale acesteia.

Idealul care viza să „transforme omul” prin educație (să „regenereze umanitatea” prin „perfecționarea generală a speciei” cum zicea Condorcet) a ajuns la ruină în mod evident. Cel, mai modest, care tindea să transforme indivizii în cetățeni („educația trebuie să imprime sufletelor forma națională”, perora Rousseau) a eșuat în același mod. Măcar aceste două idealuri recunoșteau necesitatea da a învăța și de a transmite. Necesitate care astăzi tinde să dispară. școala poate oare transmite (nume, povestiri, simboluri, științe, obligații) într-o lume care nu mai vrea să transmită, ci doar să comunice? Poate școala instrui într-o societate obsedată de performanța utilitară și de pragmatismul eficacității? De ce să mai învăț ceva dacă o mașină poate face acel ceva în locul meu? De ce să mai învăț dacă nu este rentabil? De ce să mai învățăm dacă singurul scop în viață este de a lua? Însuși finalitățile actului de a învăța s-au schimbat. Iată de ce este un oarecare paradox în a aștepta totul din partea școlii în momentul precis în care, după ce renunțase de mult la noțiunea de a educa este pe pragul de a nu mai ști să instruiască.

Dar trebuie mers mai departe. Învățământul privat a fost întotdeauna, în mare parte, un învățământ confesional. Așa și rămâne, numai că religia economiei le-a înlocuit pe celelalte – și că sub influența ei școala publică se privatizează la rândul ei. Pe măsură ce obsesia capitalului își mărește importanța, școala devine din ce în ce anticamera cabinetului de recrutare. „În școală se construiește competitivitatea națiunilor, ale întreprinderilor și a indivizilor”, se putea citi în „Valori actuale”. Educația este de pe acum percepută precum procesul intrării pe piață, perspectivă pur utilitară după care învățământul dat elevilor trebuie considerat înainte de toate ca și investiție economică și un serviciu făcut lumii finanțelor. Dincolo de duelul derizoriu al „republicanilor” și al „libertarilor”, al partizanilor unei restaurări a ordinii și al adepților imobilismului, trebuie să știm să vedem ofensiva pieței de consum.

Școala, în cel mai bun caz, nu a rămas decât metoda de a inculca rețete – știința fiind una printre altele – care permit de a fi cel mai performant posibil. La „școala capitalismului total” (Jean-Claude Michéa), învățăm să ne însușim cunoștințe „utile”, adică scurtăturile și tehnicile necesare pentru a naviga cu pilot automat în lumea celor „care fac pe deștepții, lumea celor ce nu mai au nimic de învățat” (Péguy). Învățăm în tot timpul vieții să ne maximizăm interesul nostru personal. Învățăm să ne satisfacem cu prezentul considerându-l singur posibil, adică uitând trecutul și în același timp tânjind după viitor. Acest mod de a învăța se hrănește foarte natural din lipsa de curiozitate, din demisia spiritului critic. Se hrănește din ele și le stimulează.

Într-adevăr, nu incultura surprinde cel mai mult la tineret (cei mai în vârstă sunt în majoritatea lor la fel de neștiutori), ci absența totală a curiozității, absența acelui spirit de rebeliune – chiar și sumar – ce a fost din toate timpurile caracteristica ieșirii din copilărie. „Actul de a învăța în perspectiva de a se face înțeleși face din noi oameni liberi și critici” scrie Charles Coutel („Pourquoi apprendre ?”, Pleins Feux, Nantes 2001). De fapt, școala a fost din totdeauna percepută precum o metodă privilegiată de emancipare. Iată că a devenit inversul: un loc de viață totodată barbar și conform, un concentrat a tot ce alienează în marea noastră societate globală. Nu se mai poate învăța la școală să fii liber, să gândești prin tine însuți, ci a se conforma logicii capitalului. Școala nu-și mai îndeplinește menirea? Din contră, și-o îndeplinește perfect din punctul de vedere al ideologiei dominante. Pentru consum, care cere indivizi fără repere, gândirea constituie o opreliște. Este deci necesar ca oamenii să nu fie atrași de cugetare. școala o face perfect. Produce în serie indivizi ne-critici, ființe inautentice situate în afara oricărui raport senzorial, omuleți nehotărâți ce cresc pasionați de „firme”, de mici expuși tuturor presiunilor și sugestiilor societății de consum. Televiziunea, care i-a înlocuit pe părinți în funcțiile educative, îi aduce deja pe tineri să confunde realul cu imaginarul, dezobișnuindu-i de controlul asupra categoriilor simbolice ale persoanei, al spațiului și al timpului. Școala fabrică pe bandă copii totodată informi și uimitor de conformi.

Vedem bine, de acum, spre ce ne îndreptăm. Spre creșterea consumerismului școlar, cu complicitatea părinților ce primii feresc progenitura lor de orice formă de îmbogățire culturală – inutilă în ochii lor pentru a „răzbate”, pentru a-și „crea o situație”. „Piața” va ajunge să condiționeze oferta educativă, ceea ce va accentua inegalitățile sociale și demografice. Într-o parte având un învățământ „unic” ce produce o masă informă de indivizi total lipsiți de activitate cerebrală, în cealaltă parte elita antrenată și dresată pentru slujirea exclusivă a capitalului, școala este menită să perpetueze și să reproducă societatea cu două viteze a cărei pietre unghiulare este deja. Sistem capcană, care atrage și disperă în același timp.

Se știe oare că, în raport cu cele născute în jurul anului 1945, proporția de sinucideri ale generațiilor născute în jur de 1960 s-a dublat deja ?

Autor:  Robert de HERTE („ÉLÉMENTS” n° 104, martie 2002)

Traducere: Simona Niculescu

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss