« Faut-il partir? Rester? Si tu peux rester, reste;/Pars, s’il le faut. » (Ch.Baudelaire)
Demult nu mai simt – dacă voi fi simţit vreodată – că locul în care m-am născut şi în care trăiesc, România, este centrul întregii lumi. Dimpotrivă, dacă sunt apăsat de ceva, este tocmai conştiinţa periferiei în care mă aflu. Câte parale face ţara mea, şi eu, împreună cu ea? Ce să fac: să plec din ea? Să rămân?
Din întâmplarea care sunt, face parte şi întâmplarea care este România. Nu mă pot lepăda de ea, aşa cum nu mă lepăd de propria mea viaţă, dar aş putea să plec de-aici, aş putea să trăiesc oriunde pe acest pământ, – sau aproape oriunde. Faptul că trăiesc în România şi nu în altă parte ţine pe jumătate de o alegere personală, pe jumătate de o cursă, în care am fost prins. La drept vorbind, nu mă simt, în ţara mea, acasă. Nu mă pot simţi acasă nicăieri, cu excepţia, poate, a locului copilăriei mele şi, evident, a acelui timp, în care mi-am trăit primii ani din viaţă, – loc şi timp care nu mai există însă decât în propria mea memorie.
O alegere personală: fireşte că e preferabil să trăieşti în ţara ta, să respiri aerul şi să bei apa din care eşti făcut, să vorbeşti limba maternă, să-ţi vezi prietenii în fiecare zi. Cuvântul destin are un înţeles numai ca destin al destinului unei patrii. A fi apatrid înseamnă a-ţi purta întâmplarea prin lume fără speranţa vreunei destinaţii.
Are însă România un destin, în care să pot avea, la rându-mi, un destin? Existenţa României a fost mereu pusă la îndoială sau ameninţată. Aceasta este situaţia tuturor ţărilor mici. A fi român – ca şi a fi ceh sau sârb sau bulgar – înseamnă a-ţi trăi viaţa nu sub forma destinului, ci a întâmplării. În nici o ţară din Europa nu simţi mai acut caracterul contigent al istoriei ca în România. Personal, te poţi simţi protejat de cei care te iubesc şi-ţi sunt aproape, ba chiar de statutul de cetăţean al propriei patrii. Dar, ţara ta nu poate face, realmente, prea multe pentru tine. Dimpotrivă, ea te asaltează cu nenumăratele ei probleme, te îngroapă în ele. Într-o ţară puternică, sistemul te trage în sus, te invită să evoluezi; într-o ţară slabă, te trage în jos, te obligă să te descurci.
O cursă sau o capcană, în care am fost prins. Ea trebuie înţeleasă ca imposibilitate de a pleca, ca iluzie a evadării. Aceasta nu înseamnă că, oriunde te-ai duce, vei trăi cu stigmatul apartenenţei tale etnice. Unui om întreg la minte nu-i este silă de originile sale. Deci, nu din această cauză este imposibil să evadezi din România, ci – dimpotrivă – pentru că a fi român introduce, la nivel individual, o variaţie istorică din care nu se poate ieşi, oriunde te-ai duce. Acesta este cazul tuturor ţărilor cu veleităţi de participare la istorie. E mai uşor să fii congolez decât român, căci Congo nu are o identitate covârşitoare. E mai uşor să fii evreu decât român, căci ţara, locul ca atare a devenit prea puţin important de-a lungul istoriei. Dar, este greu să fii român, să fii ceh, să fii ungur. Ţara ta are să-ţi dea ceva şi acest ceva, un fir de aţă, te leagă de ea pentru totdeauna. Este un blestem subtil, o nescăpare, o pasiune, care poate fi pasiunea ratării sau a unei speranţe secrete.
A te ţine de un fir de aţă de ţara ta aşa cum alţii, pe vremuri, se ţineau de rădăcini înfipte adânc în solul ei… Aceasta este alegerea mea, capcana în care mă aflu. Aceasta este fidelitatea mea stupidă sau salutară.
Să vedem ce va ieşi de-aici.
Autor: Arthur Suciu
sursa: gandeste.org
Aproape ca m-ai facut sa plang. Esti atat de clar, sincer si..deznadajduit n ceea ce scrii. Pentru 1 minut m-ai facut sa cred ca exact asta simt si eu..ca si eu sunt in aceeasi situatie, dar nu-i asa. Depinde de cum vezi lucrurile si de ce iti doresti. Daca suntem o natiune mica si fara prea mare valoare in istoria lumii, ei bine, eu sunt foarte multumita sa fac parte din ea. Si nu-i nimic trist sau rau in asta. In plus..pentru mine, familia, prietenii si locurile in care am copilarit si m-am format sunt mult mai mult decat un “fir de ata”. :) Frumos articol, totusi..foarte frumos! :)
Haideti fratilor sa murim impreuna cu Romania, sa ne botezam in moarte pentru ea. Credinta/Ascultarea fata de ea face mai mult decat orice dar sau jertfa care au ajuns sa n-o mai impresioneze.
“Tu n-ai voit nici dar, nici jertfa ci mi-ai pregatit un trup.”
“Atunci Toma, zis Geamăn, a zis celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!”
(Ioan 11:16)
De peste mări şi ţări, actorul ce a colindat lumea (Gabriel Oseciuc) ar dori să transmită acum o experienţă de viaţă celor rămaşi în ţară, ce astăzi au “tinereţe, putere creatoare, frumuseţe” şi vor “un colţ de pâine şi dreptate, meleag de pace şi de libertate”. Ar vrea să le spună că “flacăra de dor” (de neam, de ţară, de obârşii, de izvor) poate fi vindecată doar cu pământ: cu pământul ţării. Că fericirea nu-i doar prosperitate, bogăţie, case, maşini, străinătate:
Vrut-nevrut, iată, le am acum pe toate,
Dar ce folos, când zilnic îmi plânge inima de dor,
De Carpaţii cei falnici, de iubirile-mi curate,
De plaiul tinereţii, de Mare şi de al meu pridvor!
…
Voi, ce astăzi aveţi puritate, forţă, sănătate,
Şi vreţi dreptate, pâine, cinste, libertate,
Pricepeţi că nu poţi avea pace şi fericire,
De inima-ţi va plânge de dor şi de iubire!
Din articolul
http://agenda.liternet.ro/articol/14588/Marian-Radulescu/Oglinda-sparta-Gabriel-Oseciuc.html