C O N T R A P R O P A G A N D Ă

The land of choice: despre România modernă ca cultul cargo al negrilor înălbiți

Turismul, pentru că are rădăcini psihologice adânci în tradițiile ospitalității, revelează multe despre sufletul unui popor. Oricât am vrea să o raționalizăm, să o impersonalizăm în cadrul unui business plan, găzduirea altora este ultima formă de auto-reprezentare colectivă permisă – ba chiar încurajată, ca supapă simbolică – într-un veac al postmodernității liberale în care, în rest, cam toate formele de conștiință colectivă au fost criminalizate de discursul anti-totalitar.

peau-noire-masque-blanc

Ungaria, de pildă, are un discurs politic caracterizat de tonuri naționaliste. De la extremă-dreaptă la extremă-stângă, toți politicienii din Ungaria spun „noi, ungurii„, interesul național la ei nu este, ca în România, o temă tabu sau rezervată unei nișe politice de retori șovini absolvenți ai unor „studii de securitate„ spre încadrarea politică a huliganismului băștinaș. Felul în care, însă, Ungaria „se vinde„ turiștilor – cu o eficiență economică cel puțin surprinzătoare pentru o țară mică, relativ uniformă, rămasă fără mare și fără munți – arată adevărata „filozofie„ a Ungariei post-kadariste: hedonismul.

Ungaria de azi este un succes turistic pentru că ideologia găzduirii à la hongroise este la unison cu mentalitatea Europei occidentale contemporane și, de la malul lacului Balaton până la discotecile (deloc naționaliste…) ale Budapestei, trecând prin regiunile de dealuri și de vie din vestul Ungariei, numeroșii turiști maghiari care aleg să-și petreacă concediul în țara lor, deși înzestrați cu un buget mai redus, au aceleași obiective ca musafirii lor străini: gastronomie, wellness, flirt, ape termale și dolce farniente.

În România, hedonismul rămâne un fenomen rar și marginal. Sticla de vin se alege în funcție de preț (să fie cât mai scumpă, indiferent de conținut), restaurantul este un templu păgân al afirmării statutare, în care opulența decorului contează, nu gustul – de obicei fad – al bruschetelor cu care se împărtășesc italienește parveniții. Majoritatea stațiunilor termale transilvane din epoca austro-ungară au ajuns ruine romantice, bune de fotografiat, dar care nu vor atrage nici un sibarit de strictă obediență spa. Aceste lacune, care reflectă gustul majoritar al băștinașilor – oameni încă parțial premoderni, eroici, fără prea multă inclinație spre nuanțele decadente ale „răsfățării„ – nu sunt deloc compensate de politica turistică, care, dimpotrivă, se încăpățânează în promovarea unor obiective cu un istoric de două decenii și jumătate de performanțe ultra-slabe pe piața turistică internațională. Turismul internațional în România – clar subdezvoltat față de potențialitățile țării – este, de fapt, un turism refractar, practicat de excentrici sistematic neatenți la discursul marketing-ului turistic, și care caută în România exact ceea ce România instituțională ar prefera, de fapt, să ascundă: țărani (țărani săraci și neperformanți în case de lemn, nu minunatele pensiuni maramureșene – în general goale – din beton autentic), țigani lăutari (nu lăutăreasca înălbită din „raiul interbelic„, și nu genul sub-simfonic de prost gust îndrăgit de pensionarii orășeni sub numele de „muzică populară„), biserici de lemn și mănăstiri. La o adică: premodernitatea rurală și ortodoxia – sau, în limbajul tinerilor frumoși: „înapoierea„ și „obscurantismul„ – adică exact ceea ce lipsește crunt în țările de origine ale musafirilor turistici, în care tinerii frumoși ar prefera să stea (și mulți dintre ei – slavă Domnului – s-au și mutat deja în țara visului lor). Nu înălbirea ratată și de prost gust, ci tocmai resturile de negritate vizibile sub baițul occidentalist.

În schimb, obiectivele pe care „România ca stat național„, adică anti-România urbană și neo-fanariotă clădită de agenții Occidentului de 200 de ani pe o bază solidă de maghiarofobie și de rusofobie (rebrenduită într-un târziu drept „anti-comunism„), ar vrea neapărat să le arate lumii ca dovadă definitivă a dreptului ei de cetate în Occidentul alb – cetăți săsești „ca în Germania„, pârtii de schi „ca în Austria„ și clujuri napoce cu agitație techno-gay ca în Ibiza – rămân durabil sub-frecventate, aducând un profit disproporționat de mic față de importanța investițiilor realizate. Pe o bază anuală, șase mănăstiri întreținute de Biserică, 20 de lăutari nesubvenționați din Bacău și 50 de sate fără apă curentă atrag – aproape fără publicitate – mai mulți turiști decât Sibiu și Untold, găuri negre ale banilor publici românești.

Iată paradoxul negrului înălbit: prestigiul lui, câștigat prin asimilare fraudulentă către albime, este eficient doar spre jos, în direcția negrilor rurali vrăjiți de camelota colonială și care încă n-au bani și curaj de o cură de înălbire. Pentru omul alb, în schimb, negrul înălbit este la fel de negru ca pigmeii din junglă – doar mai puțin autentic.

Iubirea de sași, care a culminat recent în „alegerea„ regelui Werner I pe tronul proconsular din Port-Bucharest, merită, în sine, un studiu de caz.

În pofida falsificărilor recente ale stângii „alter-globaliste„, nu a existat niciodată un front comun al africanilor animiști, sau al indienilor americani, împotriva colonizării albe. Critica colonialismului (și a capitalismului care este, în esență, același lucru) este o idee creștină și socialistă – socialistă, deci creștină. Prin urmare, discursul victimar al băștinașilor asupriți în propria lor țară, perfecționat în vremea ceaușistă, a rămas un folclor politic de suprafață, ca și ortodoxismul (uzurpând uneori numele sfintei Ortodoxii) ca element de fațadă al ideologiei anticomuniste. De facto, elitele României urbane/moderne, ca și elitele incașe din epoca lui Columb, trăiesc în adorația păgână a colonizatorilor, și în invidia cruzimii lor. Așa se explică mândria inspirată de trecutul săsesc al Ardealului de sud-est și nemărginita iubire a tinerilor frumoși – adeseori destul de șovini când vine vorba de unguri sau de țigani – pentru o minoritate alogenă, mai recentă decât cea maghiară, și care, timp de secole, a dat dovadă de izolaționism etnic (un fel de apartheid avant la lettre) și de un comportament de prădător colonial. Românii înălbiți nu iubesc trecutul săsesc în pofida suferințelor impuse strămoșilor lor de coloniștii nemți: dimpotrivă, ei iubesc colonialismul indiferent de culoarea lui etnică, pentru că civilizează – adică: aduce perfecționare tehnică și creează mecanismele de specializare și separare socială, violența rafinată de care capitalismul are nevoie pentru a-și dezvolta primele rădăcini în terenul neprielnic al societății premoderne.

Ei, românii înălbiți, „anticomuniștii„ de dreapta și de stânga, tinerii frumoși dornici de o țară ca afară, sunt moștenitorii cultului cargo creat sub Ceaușescu de răspândirea clandestină a magnetoscoapelor echipate cu serialul Dallas. Părinții lor – țărani dezrădăcinați de un voluntarism de stat bine intenționat și stupid – atunci au decis, în fața epifaniei lui J.R. Ewing, că și ei se trag din rasa stăpânilor cu trabucul și paharul de scotch, din sarea latifundiară a pământului uzurpat viclean de comuniștii cei răi. Generația următoare deja crede cu sinceritate povestea conacelor confiscate în care parcă ar fi trăit mai multe milioane de daci liberi din epoca lui Decebal până în vremea raiului interbelic, și, cu mici bucăți de lemn furat și mici incantații europeniste, ei tot repară pista de aterizare lăsată în urmă de sașii cei buni. Ca în orice cult cargo, se presupune că turiștii mântuitori vor avea nevoie de ea când se vor întoarce, cu buzunare pline de gumă de mestecat pentru copii și de rachete nucleare creatoare de „oportunități inedite„ pentru „economia națională„.

Ei bine, turiștii adevărați disprețuiesc în continuare lăcașurile cultului cargo din România: cetățile săsești pe care le găsesc și acasă, festivalurile techno îmbibate de o postmodernitate deja râncedă la vestul Vienei și munții instrumentalizați sub formă de pârtii scumpe și greu accesibile. Disprețul lor este doar latura culturală, simbolică, a structurii de exploatare care s-a creat între periferia RO și metropola sa colonială: nimic din tot ce se prelucrează (încă) în România – cu servilism plagiator și o lipsă de imaginație programatică, ridicată la statutul de valoare axiomatică – nu interesează Occidentul, care de aici vrea doar materii prime, resurse: aur, lemn, grâu, lucrătoare sexuale, și – pentru nișa nostalgicilor cu pasiuni etnologice – premodernitate arhitecturală, muzicală și religioasă. Iar enervarea tinerilor frumoși față de fascinația occidentalilor pentru țigani – a căror cultură, în proporție de 90%, nu conservă elemente etnic țigănești, ci modul de viață al țărănimii românești premoderne – traduce pe plan cultural frustrarea unor elite compradores aspirând degeaba la o promovare pe scara parazitismului colonial – de la furnizare de resurse la statutul de colonie productivă (de care se bucură, de pildă, Ungaria). În gura lor, sloganul aparent ironic „nu ne vindem țara„ înseamnă de fapt: „am dori s-o vindem un pic mai scump„. Iar eșecul repetat al strategiei lor de promovare pe scara plusvalorii coloniale este – cum arată foarte clar contrastul dintre Ungaria „naționalistă„ și România „euro-atlantică„ – pur și simplu consecința faptului că servilismul absolut nu constituie, n-a constituit și nu va constitui niciodată o bază de negociere bună. Fiindcă tinerii frumoși nu sunt doar trădători înnăscuți – sunt și luzeri de mare ștaif.

Autor: Modeste Schwartz

Sursa foto: Black Bird Press News

Related Posts

3 Responses “The land of choice: despre România modernă ca cultul cargo al negrilor înălbiți”

  1. lex says:

    Consecintele dezintegrarii, decaderii si prabusirii, daca nu pricepem, cu totii la nivel global ca trebuie sa ne schimbam perceptia despre viata, societate. In plin context marcat de terorism si migrationism, fenomene meteo extreme: cutremure, tornade, seceta, oamenii mai cred in promisiuni electorale, in poltica-cuvant de spaima?!

  2. Catalina says:

    Cea mai rea specie de idioti e IDIOTUL-SAVANT. Pentru ca e toxic, infecteaza prin mijlocirea cuvintelor domeniul vizat, mimand cercetarea. Ceea ce se intampla si in acest…”articol”. Am si eu o replica, sub masca unui citat de natura pamfletara din Caragiale: “amice, esti idiot”!

  3. Violeta says:

    Cu intentia de a nu starni repulsie, idiotii spun ca, organul din corpul nostru numit COLON (de la COLON IZARE), aduna tot felul de mat. TOXICE, si, daca nu este CURATAT in timp util, acestea pot incepe sa se descompuna, ceea ce favorizeaza aparitia parazitilor, colonului spastic (iritabil) si a cancerului colo-rectal. Majoritatea bacteriilor: campylobacter, shigella, e.coli!, salmonella- responsabila de provocarea toxiinfectiilor alimentare!, se afla, in mod normal, la niv. colonului (colita infectioasa). Fara a intra in detalii, polemici, terapia rezida in DETOXIFIERE, prin hidratare, consum de cereale integrale (din Granarul Europei, care-am fost si musai tre’ sa revenim!), legume cu frunze verzi, clorofila, fotosinteza, etc Durerea …este ” clopotelul” care ne avertizeaza!
    Noi oamenii, de pretutindeni, nationalisti, patrioti-omul Lui Dumnezeu, suntem alcatuiti din 3 componente: trup, suflet si spirit, asemeni Sfintei Treimi: Tatal, Fiul si Sfantul Duh…si, orice dezechilibru al uneia din cele 3 structuri, ne aduce suferinta ( ca ex, oamenii cu un orgoliu interior crescut, grandomania, atrag boala si nenorocirea, fata de persoana lor si fata de cei din jur!). De aceea, oamenii credinciosi, sunt mai sanatosi psihic si fizic decat cei care nu au credinta. Practic, demonstrat stiintific, ne vindecam trupeste, daca ne-am vindecat sufleteste!
    Drumul insanatosirii: omului, in aceeasi nota, a unei tari, regiuni, continent, alianta, uniune, planetar si inter…ESTE DRUMUL CATRE DUMNEZEU, INTELIGENTA SUPREMA SUVERANA CARE NE-A CREAT, TRANSFORMA, RABDA, IARTA, IUBESTE, EVOLUEAZA INFINIT!
    Doar asa, sa ne mai rabde si Pamantul, magnifica Planeta Albastra, care nu este nici a noastra, nici a voastra, ci a urmasilor, urmasilor nostri.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss