C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Eminescu: „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa”

eminescu1Prezentăm viziunea lui despre socialism analizată în studiul nostru „Socialismul în viziunea lui Eminescu”,  Sociologie Româneascã, volumul IV, nr. 1, 2006.   Eminescu, un atent cercetător al culturii şi doctrinelor occidentale, nu a consemnat idei şi teze marxiste nici măcar în manuscrisele sale.

În ce-l priveşte pe K. Marx nu există mărturii că poetul ar fi citit scrierile lui Marx. O simplă însemnare găsită într-un manuscris eminescian ce menţiona Das Kapital nu ne îndreptăţeşte a-l bănui ca fiind un cititor al operei întemeietorului doctrinei comuniste. De altfel, Eminescu aminteşte foarte rar de Marx: ,,…socialismul din Germania există pentru că 10—20 de persoane citate anume, precum Marx, Lasalle, Bebel, Liebknecht ş.a. au voit să ajungă la însemnătate în viaţa statului exploatînd mizeriile poporului” (Opere X, 155); ,,şeful socialiştilor din Londra” (Opere XII, p. 153); ,,Ei bine, în Anglia sunt organele centrale ale Internaţionalei roşie, trăieşte Marx, generalisimul partidului şi nici pe guvernul, nici pe poporul englez nu-i doare capul de aceasta” (XII, p. 160). Acestea sunt toate referirile la Marx în publicistica eminesciană. Cu siguranţă concepţiile socialiste, el le identifică din alte izvoare decât cele marxiste.

În schimb, Eminescu a discutat despre socialism, nici despre acesta de foarte multe ori, fiind interesat nu atât de mişcarea politică socialistă din Apus cât de evenimentele declanşate de nihiliştii comunarzi din Imperiul ţarist. El nu a acceptat doctrina socialistă fiindcă datorită concepţiei sale sociologice. În viziunea sa, orice societate trebuie să parcurgă, în mod organic, toate etapele evoluţiei sale, şi nu să ,,ardă etapele”, pentru că astfel societatea ar pieri. Doctrinele socialiste şi comuniste propovăduiesc schimbarea pe cale raţională şi revoluţionară a societăţii. Ideea eminesciană asupra evoluţiei organice nu avea cum să admită socialismul.

Eminescu nu acceptă socialismul deoarece acest sistem social ,,încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat”, ceea ce ar însemna distrugerea culturii, adică a întregii moşteniri a omenirii: ,,Noi, cari sîntem siguri că victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricării culturi şi recăderea în vechea barbarie, vom combate tendenţele lor, ori în ce punct s-ar fi ivind”(Opere X, 91). Respingerea socialismului este motivată de consecinţele nefaste ce le-ar avea instaurarea lui, şi să recunoaştem experimentele politice teribile din secolul XX l-au confirmat pe deplin pe autorul Luceafărului.

Dacă Marx şi Engels afirmau că stafia comunismului bântuie în Europa, gânditorul român crede că ,,o serioasă turburare socialistă ameninţă Europa”, ameninţare explicată prin deformarea ce ar produce-o socialismul în raporturile sociale dintre oameni. Mai precis, s-ar naşte relaţii artificiale dincolo de modul natural de funcţionare a societăţii  de către o masă incultă ,,pe care oameni cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o amuţa asupra claselor superioare, a căror superioritate consistă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura oricărei naţii e împresurată de-o mulţime oarbă, gata a recădea în orice moment în barbarie.” Această imagine asupra comunismului parcă ar fi decupată din realităţile României din anii’50 ai secolului al XX-lea, când, în numele luptei de clasă şi al clasei muncitoare, numericeşte nesemnificativă, au fost distruse elitele ţării. În viziunea lui Eminescu, mulţimea dirijată de conducătorii socialişti se recrutează din rândul lumpenproletariatului urban şi ,,mai niciodată la ţară, între ţărani”, ,,ci tocmai în oraşe, între acei oameni produşi în condiţii nefavorabile şi trăind în ele, cari [sânt] crescuţi închirciţi fiziceşte şi intelectual, cari n-au mintea clară şi sănătoasă a omului născut şi crescut în condiţii normale. Chiar în oraşe însă ei s-au înmulţit prin căderea micei manufacturi şi victoria capitalului mare, reprezentat prin fabricele cu maşine de vapor”.

Eminescu găseşte o diferenţă între socialismul oraşelor industriale, după el ,,esplicabil, deşi nu justificat”, şi cel agrar care nu are nici un rost. ,,Socialismul industrial porneşte de la o iluzie economică” deoarece noul sistem social preconizat nu are cum să asigure condiţii de existenţă egale pentru toţi oamenii conform principiului de a oferi fiecăruia după propriile nevoi. Nu există remediu, scrie poetul, în a înmulţi ,,mijloacele prime de existenţă”. Transferul avuţiei claselor bogate la cele sărace, sau un alt mod de a organiza munca nu duc la îmbunătăţirea condiţiei sociale şi economice a tuturor indivizilor. Existenţa biologică este întreţinută de toţi oamenii şi ea se poate realiza numai prin ,,muncă aspră”. Clasele avute au, faţă de restul populaţiei, o cultură şi creează cultura, or, înlăturarea lor ar duce la erodarea temeliei culturii.  Ceea ce îl preocupă pe Eminescu este răspândirea iluziilor economice socialiste în state, cum este Rusia, ,,în care n-au raţiune de a fi”. Foarte bun cunoscător al politicii şi societăţii ruseşti, el întrezăreşte pericolele pentru întreaga cultură şi civilizaţie a lumii instaurarea unui regim socialist în ţara vecină României (Opere, X, 91).

Gânditorul discută comunismul prin rolul politicului, anume acela de a armoniza interesele statului cu cerinţele libertăţii individuale. Numai că pentru comunismul internaţional acţiunea politică nu are alt scop decât de a distruge statul. Este sesizată aici o contradicţie a ideologiei comuniste rezultată din accentul pe individ în raport cu statul, dar în realitate este promovat spiritul gregar al maselor ce trebuie să se opună prin orice mijloc elitelor, recte burgheziei: ,,Între acestea două extreme e poate meşteşugul adevăratei politice. A împreuna exigenţele existenţei neapărate a statului cu exigenţele libertăţii individuale, a nu permite ca asociaţii de indivizi răpitori să facă din stat o unealtă a lor şi a nu lăsa pe de altă parte ca statul impersonal să lege cu totul mînile individului, asta e problema pe care mulţi s-a încercat s-o dezlege, dar de la cezarii Romei şi pînă la cezarii moderni nu s-a găsit încă remedii radicale, ci numai paliative.” (Opere, X, 148).

Nu este lipsit de sens faptul că Eminescu, întrucât a argumentat cum ţăranul român întreţine întregul stat român cu pleiada lui de funcţionari şi de demnitari, a fost etichetat ca socialist: ,,Cestiunea e fără contestare socială: am fi socialişti însă numai atunci când am propune o soluţiune socialistă. Departe de noi asta. Din contra, soluţiunea ce-o propunem nu poate fi decât conservatoare, reacţionară chiar. Clasele muncitoare trebuiesc scăpate de paraziţi; paraziţii însăşi trebuiesc, prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep. La tăiat lemne Serurie, la cârciumărie Carada. Nu oameni mari cu abecedarul în mână, nu escroci şi tâmpiţi în demnităţile statului, nu cocoterie şi pungăşie în afacerile publice. O reorganizare socială având de principiu apărarea şi încurajarea muncii, înlăturarea feneanţilor şi paraziţilor din viaţa publică, iată ceea ce e de neapărată necesitate.” (Opere, XII, 323-324).

Răul în România este generat de cheltuirea neproductivă a banilor câştigaţi de lucrători prin muncă, de către postulanţi care prin activitatea lor nu aduc un cât de mic surplus la bogăţia ţării. Deci poetul vede limpede diferenţa dintre capitaliştii autentici şi pseudocapitalişti. Primii îşi orientează profitul spre investiţii, spre crearea de noi venituri, ceilalţi sunt doar consumatori ai venitului creat de masele muncitoare, care nu beneficiază în nici un fel de pe urma lor. De aceea, Eminescu îi îndeamnă pe socialiştii români să cerceteze căile prin care este consumat bugetul de către grupuri parazite.

Eminescu nu găseşte că proprietatea şi capitalul sunt vinovate pentru mizeria suportată de clasele de jos, idee care-l desparte indubitabil de socialişti şi de marxişti, şi mai mult, îl scuteşte de eticheta pusă cu superficialitate concepţiei sale, anume de gândire antimodernă, anticapitalistă. Eminescu identifica dezvoltarea capitalistă a României pe altă cale, dar cu aceleaşi valori cum sunt capitalul şi proprietatea.

Însă pentru Eminescu, în România nu se justifică în nici un fel socialismul întrucât nu există condiţia sine-qua-non a acestui sistem social – industria. Se poate accepta socialismul ca un alt mod de organizare a relaţiilor sociale numai într-o societate industrială. Într-adevăr, socialismul în datele lui originare este un sistem social imaginat ca formă de organizare pentru una din clasele fundamentale ale societăţii industriale – proletariatul. Cum România era un stat eminamente agrar, socialismul ar fi un transplant care nu are cum să supravieţuiască: ,,În mod natural nici n-ar putea exista socialism la noi. Populaţia e chiar mică pentru teritoriul nostru fertil şi cestiunea socială începe prin a fi o cestiune agrară, o cestiune de disproporţie între numărul chilometrilor patraţi ai ţării şi numărul locuitorilor. Prisosul acestor din urmă fiind avizat la munca industrială, aceasta avizată la schimb pe productele agricole ale altor ţări, se-nţelege că munca industrială va fi supusă legilor unei concurenţe universale, că, nefiind destul de ieftenă sau neaflând vînzare, acel prisos de populaţie va căuta să sufere sau să emigreze.

La noi mizeria e produsă în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic. Socialismul nu se justifică dar la noi prin nimic şi ca evoluţiune de idei nu-i decât aceeaşi jucărie cu abstracţii străine pe cari şi-au permis-o predecesorii d-nilor Nădejde: C.A. Rosetti, Serurie, Pătărlăgeanu ş.a.” (Opere, XII-212)

Eminescu stabilea corect stadiul de dezvoltare economică al ţării, axată pe agricultură, industrie casnică şi pe un comerţ bazat mai mult pe import. El recunoaşte că statele industriale sunt mai bogate pentru că acolo mare parte din populaţie produce şi-şi duce existenţa din ceea ce produce, pe când în România capitalismul a stimulat parazitismul social, adică un câştig fără muncă. De aceea, socialismul nu are cum să-şi găsească un corespondent real în România, în lipsa unei burghezii şi a unui proletariat implicaţi în activităţi productive.

Autor: Constantin Schifirneț

Sursa: Foaie Națională, preluare după Adevărul

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss