C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Politizarea banilor

Am mai ridicat această problemă, însă ea merită menţionată ori de câte ori este posibil: De ce tot mai multă lume “aruncă” banii emişi de băncile centrale, şi achiziţionează metale şi petrol de pe bursele de mărfuri. Parcă banii erau consideraţi un mijloc de conservare a valorii, dar, din păcate, oamenii se îndoiesc, în prezent, că pot lua şi bani şi încredere din acelaşi loc. Spre deosebire de acum o sută de ani, când posesorul unei bancnote primea în schimbul ei o valoare indubitabilă (câteva grame de aur), în momentul de faţă numai încrederea dă valoare banilor…

Totuşi nu e bine să picăm în cap­ca­na că încrederea depinde în principal de dobânzi, pentru că banii sunt fă­cuţi doar pentru a facilita schimbul de mărfuri. Într-adevăr preţul ba­nilor – dobânda – poate urca şi re­sur­sele pot fi alocate mai eficient, însă această idee e valabilă în con­di­ţiile schimbului liber de mărfuri, nu şi atunci când banii merg spre fi­nan­ţa­rea deficitului bugetar, care blo­chea­ză schimbul. Iar mai departe pentru că vorbim de bugete de stat, trebuie să subliniem că acestea sunt elaborate în instituţii politizate. Am ajuns exact la punctul care generează neîncrederea: politizarea banilor.

Ca să rezum, e indicat ca politicie­nii să nu mai aibă vreo legătură cu banii publici. Bineînţeles că banii trebuie administraţi, dar pentru asta e suficientă angajarea unor guvernanţi cu contract. Iar atunci când numeşti un guvern de tehnocraţi e necesar să fie modificat şi cadrul le­gislativ pentru a deveni funcţional. În caz contrar contractul nu va putea fi respectat.

România este însă foarte departe de acest model. Bursa dă impresia că se reia activitatea economică, dar economia e suprataxată. Cum aceasta e supraimpozitată de cineva care fură, şi care urmăreşte doar să o “mul­gă”, resursele nu sunt alocate eficient, ceea ce face să nu se creeze premise de creştere economică sănătoasă.

Contextul mondial nu diferă fundamental de cel românesc. Se ob­ser­vă că diferenţa majoră dintre criza din anii ’30 şi cea actuală e dată de faptul că acum nu mai există su­pra­ofertă de mărfuri. Cererea devine to­tuşi solvabilă, dar numai cu ajutorul creditului, care se va dovedi însă neperformant şi va aduce mai multă neîncredere în bani. Spre deosebire de marea depresie interbelică, la m­o­­mentul actual asistăm la o rare­fiere a pie­ţelor, care se va în­răutăţi până se va ajunge să nu se mai ştie cum se for­mează preţul. Iar punctul ce apropie cel mai mult România de sta­tele occidentale e dat de faptul că deşi băncile centrale injectează bani, ei nu intră în afaceri. De ce “băltesc” banii în sistemul bancar? Pentru că mediul economic suprataxat nu-ţi permite să faci profit.

Evident că într-o astfel de situaţie supravieţuiesc doar clienţii politici, care beneficiază de pe urma redistribuirii guvernamentale. Ei sunt cei care nu ezită să apeleze la serviciile unei pieţe a muncii lipsite de concurenţă, cum este cea a Chinei. De acolo sunt importate mărfuri mai ieftine şi mai slabe calitativ decât cele produse în ţările de origine, dar fa­bricarea unor bunuri trainice nu mai reprezintă de mult un deziderat pe pieţe controlate de oligopoluri. Nici principiul: “Sunt prea sărac să-mi cumpăr un lucru ieftin!”.

Din păcate o astfel de abordare va duce, până în 2016, ca în locul capitalistelor State Unite ale Americii să fie propulsată în postura de primă pu­tere economică a lumii China co­mu­nistă. Ceea ce nu face decât să se ve­rifice postulatul lui Karl Marx: “Există o singură modalitate de a uci­de capitalismul: prin taxe, taxe şi iar taxe”.

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss