C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Pedeapsa judiciara: Un experiment social ratat (2011)

“Nu orice persoană care a fost umilită alege să răspundă violent acelei insulte, dar orice persoană care se comportă violent a fost umilită, cândva, într-un fel sau altul. Fiindcă motivația violenței individuale este teama de a fi umilit sau dorința de a șterge efectele umilinței, prin mijloace violente îndreptate împotriva altora, pentru a dovedi astfel cine este mai puternic.” – Dr. James Gilligan – Discurs la U.S. Agency for International Development -28 noiembrie 2011

În decembrie 2011, organizația New Future Media – al cărei site a căzut sau a fost eliminat între timp – lansa documentarul Punishment: A Failed Social Experiment, care ne furnizează o analiză critică și detaliată a sistemului legal și judiciar actual, ce nu funcționează, de regulă, la fel în întreaga lume, oferind totodată soluții potențiale pentru prevenirea infracțiunilor și trecerea la o societate clădită pe principii sociale mult mai durabile.

Filmul cuprinde interviuri ale unor personalități universitare, activiști și militanți sociali, ale căror studii extinse pe decenii cuprind informații pertinente privind modalitatea evident eronată și barbară în care societatea actuală își tratează infractorii și alternativele posibile:

– JACQUE FRESCO, inginer și activist social, director al The Venus Project;
– Dr. DAVID SCOTT, criminolog, University of Central Lancashire;
– JOE SIM, Profesor în criminologie, Liverpool John Moores University;
– Dr. BOB JOHNSON, psihiatru , Unitatea specială a HMP Parkhurst Prison;
– JOE BLACK, activist social, Campaign Against Prison Slavery,recunoscând simultan că, pentru a putea opera schimbări fundamentale ale sistemului penitenciar actual, este necesar mai întâi să rezolvăm o gamă vastă de probleme sociale și culturale, fiindcă sistemele noastre sociale sunt foarte departe de normalitate, din toate punctele de vedere.

Așa cum se declară încă de la început, sursele de informare ale documentarului sunt în mare majoritate britanice, dar nu este greu să ne recunoaștem chiar și noi, ca țară, în exemplele prezentate și există chiar și un documentar american, The Exile Nation Project, pe care poate am să-l traduc cândva, care tratează exact aceleași probleme.

Este interesant de analizat termenul din limba engleză “prisoner”, care se referă, desigur, la persoana condamnată pentru o faptă penală, în sistemul juridic actual și care s-ar traduce mot-a-mot prin prizonier, firește, ceea ce sugerează că, într-o vreme de pace aparentă, ne aflăm, de fapt, în război permanent cu propria noastră populație.

În aceeași ordine de idei, “justice” înseamnă justiție, dar și dreptate și putem declara cu toții, cu mâna pe inimă, că în întreaga istorie cunoscută nu a existat nici un fel de echivalare a celor doi termeni, decât la modul demagogic și sfidător politicianist, fiindcă de mii de ani “justiția” este subordonată vizibil intereselor celor bogați și în nici un caz nu are scopul de a furniza dreptate celor mulți.

Apropierea de edificarea statului fascist global, cu legislațiile aferente, promulgarea “Patriot Act” (câtă sfidare nesimțită în această denumire) în SUA, care re-legifera tortura – împotriva căreia au luptat cu disperare toți activiștii sociali ai ultimelor secole, care au crezut-o eradicată prin acea nenorocită și ineficientă “Declarație a drepturilor omului” – actuala legislație ACTA ș.a.m.d., fiindcă exemplele chiar că ar putea continua la infinit, nu fac decât să reconfirme că ne aflăm cu toții într-un “cadru legal” destinat perpetuării sclaviei maselor populare, excluse definitiv de la stabilirea regulilor jocului.

Instinctiv simțim cu toții că noțiunea de “pedeapsă” este echivalentă celei de răzbunare, anticului principiu al talionului, “ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, despre care ne avertiza atât de oportun pașnicul Mahatma Gandhi, că ne va conduce inexorabil către o civilizație de orbi, dacă nu ne vom opri la vreme din practicarea lui.

Știm cu toții, cei care avem o oarecare experiență de viață, că răzbunarea nu este decât un paleativ, care nu conferă decât o ridicolă satisfacție trecătoare, din moment ce răul a fost deja săvârșit și, cu toate acestea, prea puțini dintre noi încercăm să ne reformăm gândirea, în sensul abandonării definitive a principiului tembel, farmaceutic, de tratare a simptomelor bolii sociale profunde care conduce către contravenție sau infracțiune și a abordării unui mod de analiză bazat pe descoperirea și, implicit, căutarea de soluții pentru eliminarea cauzelor profunde care predispun la un astfel de comportament asocial.

Așa cum genial se exprimă acest creator de utopii minunate, Jacque Fresco, legea nu reprezintă decât expresia plenară a impotenței umane de a administra orice sistem și cu atât mai mult cel social, fiindcă încercăm, la modul absurd, să integrăm în paragrafe de cod penal complexitatea uluitoare a comportamentului ființei umane.

Cu atât mai mult, legislația fascistă globală este sortită eșecului din start, fiindcă încearcă să impună, dictatorial, reglementări generale, unor culturi esențial diferite, a căror individualitate s-a cristalizat în milenii de existență.

Nu poți inventa și impune tipare universal valabile și, în nici un caz, în probleme sociale, dacă dorești real rezolvarea problemelor, ci numai dacă nu urmărești, de fapt, decât instalarea unor regimuri tiranice planetare, care nu vor ține oricum cont de drepturile și libertățile ființelor umane.

Ca să nu mai vorbim de principiul complet cretin al obligativității cunoașterii profunde a legilor, de către fiecare cetățean în parte, în condițiile în care, așa cum declara de curând David Icke – și vă invit să nu-l credeți și să faceți singuri calculele – numai legislația curentă a uniunii naziste europene însumează peste 200.000 de pagini și numai bunul Dumnezeu poate ști pe câte sute de mii de pagini se întinde legislația României.

În acest sens, nu cred că este extraordinar de inspirat să milităm orbește pentru asprirea sistemului judiciar penal, fiindcă nu se poate nega existența așa-zișilor “prădători” din film – al căror loc în societate chiar nu mă pot încumeta să-l definesc, fiindcă problema complexă a apariției lor este departe de a fi complet elucidată – dar marea majoritate a celor închiși se pot afla acolo pentru infracțiuni minore sau pentru o primă infracțiune și toată lumea știe că sistemul penitenciar actual nu numai că nu asigură reabilitarea cuiva, ci dimpotrivă, constituie o adevărată “școală” care generează numai recidiviști, din ce în ce mai periculoși.
Dacă ar fi să abordez și cazul cel mai grav, al pedepsei capitale, aș prefera, de fapt, să vă las să decideți singuri, prezentându-vă opiniile a două persoane diferite, care vă vor ilustra cu claritate ce înseamnă să cunoști intim problemele legale și ce înseamnă să nu fii altceva decât o mascotă politică, subordonată ocultei mondiale:
“În lumina unei cantități enorme de dovezi concrete, care se află la dispoziția noastră, nu văd nici o alternativă decât de a concluziona că pedeapsa capitală nu poate fi justificată, în nici un fel, în baza efectului inhibitor.”
Judecător Thurgood Marshall, Curtea Supremă a SUA, cazul “Furman vs. Georgia”, 1972
și
“Contrar viziunii câtorva teoreticieni sociali, sunt convins că pedeapsa cu moartea poate avea un efect inhibitor, eficient, în prevenirea unor infracțiuni specifice.”
Președinte Richard M. Nixon, 10 martie 1973.
Și să nu credeți cumva că Nixon nu cunoștea opinia propriului judecător al Curții Supreme.
După cum veți constata și din documentar, actualmente persistă două sisteme în practica judiciară:
– sistemul pedepsei, în care individul este considerat responsabil pentru acțiunile sale și este pedepsit pentru fapta sa, sistem care pare a da importanță principiului liberului arbitru, fiindcă inculpatul este penalizat pentru ceea ce societatea consideră “unanim” a fi greșit;
– sistemul terapiei, care, prin contrast, nu pune mare accent pe responsabilitate, scopul declarat fiind de a preveni infracțiunile viitoare și nu de a le da oamenilor ceea ce merită, pentru alegerea pe care au făcut-o, concentrându-se mai puțin pe noțiunea de “vină”.
Sistemul terapiei pare a fi ceva mai sincronizat cu natura reală a societății umane, plecând de la premisa unor cauze complexe, naturale sau sociale, asupra cărora nu putem exercita cine știe ce control, ca indivizi, fără a se acorda mare atenție noțiunii de liber arbitru, fiindcă opțiunile unei persoane nu sunt, într-un final, decât rezultatul unei game vaste de cauze obiective.
Cercetările dr. James Gilligan demontează teoria determinismului infracțional genetic, acesta afirmând în cel mai pur stil Bruce Lipton:
“Cercetările au descoperit că grupurile care prezintă anumite mutații genetice sunt mult mai predispuse la un comportament violent, dacă indivizii au fost abuzați în copilărie; dacă nu au fost abuzați, este puțin probabil să manifeste un comportament violent. Dar a fost mai mult decât clar că nu numai genele sau abuzul infantil provoacă manifestările de violență, ci interacțiunea dintre predispoziția genetică și mediu.”
Cât de gravă este situația mondială ?
Este extrem de greu de apreciat, așa că mă voi rezuma la a vă prezenta doar câteva date din “țara libertății absolute”, imperiul trans-oceanic:
– în ianuarie 2008, mai mult de 1% din populația adultă a SUA era încarcerată, stabilindu-se astfel un record mondial absolut;
– 1 din 31 de adulți (7,3 milioane) se află după gratii sau sunt monitorizați permanent, fiind eliberați de probă;
– 1 din 18 bărbați, 1 din 89 femei, 1 din 11 afro-americani (9,2%), 1 din 27 latino (3,7%) și 1 din 45 de albi (2,2%), reprezintă distribuția pe sexe și rase a încarcerărilor;
– populația încarcerată din SUA s-a mărit de 4 ori în ultimele decenii, față de anul 1980 mai precis, în mare parte din cauza sentințelor obligatorii acordate în baza mincinosului “război ‘nixonian’ contra drogurilor”, deși infracțiunile violente și cele îndreptate contra proprietății private au intrat în declin;
– actualmente există 86.927 de centre de deținere a infractorilor juvenili;
– în 2009, 92,9% dintre condamnați erau bărbați;
– un raport din 2005 estima că 27% dintre deținuții federali nu sunt, de fapt, cetățeni ai SUA, aceștia fiind condamnați pentru infracțiuni comise pe când se aflau legal sau ilegal în SUA, deși raportul World Prison Brief le estima numărul la doar 5,9% din totalul deținuților (nu este greu de aflat cine minte, dată fiind ofensiva obsesivă contra imigrației ilegale, declanșată în SUA în ultimii ani, pentru a distrage atenția de la probleme sociale interne mult mai grave);
– rata încarcerărilor actuale din SUA este de 5,5 ori mai mare decât cea de vârf, înregistrată în 1939, la apogeul crizei economice.
Judecați și singuri: societatea noastră chiar se află pe calea cea bună ?
Mă tem că se poate afirma, fără a greși câtuși de puțin, că, alături de sistemul medical, sistemul judiciar este un alt sistem vital care și-a ratat în totalitate menirea declarată.
Un fenomen actual de o gravitate extremă este cel al proliferării sistemelor închisorilor private, în țări ca Marea Britanie, Israel și, mai ales, SUA (să fie oare o coincidență că aceste experimente sunt derulate de principalele țări masonice ale lumii ?!), care a condus la apariția și dezvoltarea unor sindicate extrem de puternice ale gardienilor de închisoare, ce dețin mijloace financiare considerabile, exercitând un lobby agresiv în organele legislative în favoarea extinderii sistemelor și a unei înăspriri a pedepselor judiciare, pentru a le garanta locuri de muncă pe o perioadă nedefinită.
Dumnezeule mare, să ajungi să scoți profit de pe urma nenorocirii oamenilor ?!
Ce poate fi mai murdar de atât ?
Cât de abjecte pot fi toate aceste corporații, dacă unele state din SUA au ajuns, deja, să dea legi contra acestor privatizări și, chiar mai rău, contra “exportului și importului de condamnați”, o practică federală curentă ?
Cum poate fi justificat transferul de responsabilitate, din mâinile statului în mâinile unor investitori, din moment ce, conform constituției și a restului legislației, orice condamnat răspunde penal în fața statului și nu a oricărui jecmănitor particular, cu buzunarele doldora de bani ?
În 1997, când Corrections Corporation of America a construit o închisoare de 2.000 de locuri în California, la un cost de 80-100 de milioane de dolari, fără a avea nici un fel de contract cu California Department of Corrections, un reprezentant al corporației a afirmat public, cu un cinism dezgustător:
“Dacă o construim, vor apărea și condamnații !”
În 2004, Knesset-ul israelian a votat o lege ce permitea înființarea de închisori private, sub pretextul reducerii cheltuielilor statale cu întreținerea condamnaților și construirea de noi facilități corecționale, deși statul urma să plătească particularilor câte 50$/zi, de deținut.
În 2005, departamentul pentru drepturi ale omului de la Academic College of Law din Ramat Gan a înaintat o petiție la Curtea Supremă de Justiție, contestând legea în baza a două argumente:
– în primul rând, transferul puterii penitenciare în mâini private ar viola drepturile condamnaților la libertate și demnitate umană;
– în al doilea rând, o organizație privată urmărește preponderent maximizarea profitului, care va fi obținută, ca atare, pe seama tăierii costurilor, reducând dotările sau plătind prost gardienii, de exemplu, încălcând și mai mult drepturile umane fundamentale ale deținuților.
În așteptarea deciziei, concesionarul Lev Leviev’s Africa-Israel a construit însă o închisoare cu 2.000 de locuri planificate, lângă Beersheba .
Din fericire, în 2009, 9 judecători ai Curții Supreme au declarat ca neconstituțională administrarea privată a unei închisori.
Trebuie să recunosc că Nigel Farage, pe care îl admiram pentru intervențiile sale curajoase îndreptate împotriva controlului exercitat de UE, dovedește în film că nu-și poate depăși inhibițiile politice, fiind partizanul exclusivist al unor măsuri punitive exagerate și, mai ales, deloc nuanțate.
Revenind însă la esență, mă tem că, în afară de Jacque Fresco, nici unul dintre experți nu reușește să indice cauzele primordiale (deși există în film o frază care sper că nu vă va scăpa): fiindcă nu s-au schimbat prea multe de când Henri Charrière își publica romanul autobiografic “Papillon”, e clar că nu vom elimina niciodată violența dintr-o societate care se bazează, în exclusivitate, pe frica indusă întregii populații, prin toată gama posibilă de măsuri represive, în scop de control, în care climatul competițional ne mutilează sufletele, înstrăinându-ne din ce în ce mai mult, unii de alții și în care existența sistemelor monetare și marilor proprietăți private garantează manifestarea invidiei și a lăcomiei și, implicit, a comportamentului infracțional, menit să asigure accesul la avere și putere socială, tocmai pentru a evita consecințele faptelor personale asociale, prin repoziționarea individuală în rândurile magnaților atinși de imunitate penală.
“Tensiunile generate de etica umilinței și cea a vinei personale constituie marele conflict aflat la baza societății americane contemporane, atât timp cât se asociază valori pozitive atât uciderii cât și ne-uciderii. Deși este o cultură preponderentă a vinei, SUA sprijină pedeapsa cu moartea, oferă medalii de onoare celor care au ucis cel mai mult, sub umbrela statală și legalizează crima în auto-apărare, fiindcă nu poți fi un ‘adevărat bărbat’ dacă nu te aperi singur.”
Dr. James Gilligan

sursa: antiiluzii.digitalarena.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss