C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Religie

Prof. dr. Ilie Bădescu: Blestemul unui neam sunt tinerii cu „inimi bătrâne”

„Iar noi locului ne ținem,// cum am fost așa rămânem.” (M. Eminescu).

ilie badescu

Un neam se ține de locul lui ca să poată dăinui. Pentru că locul lui de pe pământ are un corespondent al său în cer. Neamul își propagă ființa în timp și peste timp prin generațiile sale succesive. Care pot obosi, se pot risipi, pot asculta glasurile sireneleor de pe marea întindere a veacului și pot expune ființa neamului la teribile rătăciri. Mulți își imaginează că problema sentimentului de neam este o chestiune anacronică. Modul de raportare la această realitate sufletească poate fi unul inadecvat, dar această realitate ea însăși nu este nici sincronică nici anacronică, este pur și simplu reală. Pentru limpezire, să facem o necesară revenire la chestiunea specificului naţional, cea mai reprezentativă formă de specificare a genului omenesc.

„Cum se înveşnicesc românii?”

În sociologie se spune că „specificul naţional” este o chestiune de „apartenenţă”. Însă apartenenţa este o chestiune declarată. Eu mă declar român, ungur, francez etc. Dar eul, cel ce se declară, cine este? Obiectiv, spune Nae Ionescu, eu sunt vehiculul unei istorii, purtătorul unei tradiţii. Acesta este conţinutul obiectiv al identităţii care face din eul meu o realitate, ceva real şi deci specificat. Fără specificare, eul meu este pură virtualitate, iar ca aserţiune, este o abstracţie. Prima trăsătură a acelei istorii este una de esenţă spirituală, căci se referă la modul concret istoric şi durabil (persistent) în care un popor a rezolvat chestiunea răului, a răspuns provocărilor existenţei începând cu prima provocare, aceea a timpului şi a spaţiului. Provocarea timpului vizează un răspuns la întrebarea „cum mă pot sustrage morţii?” sau, şi mai precis: „cum mă înveşnicesc?”. Sigur că un ins poate ocoli această întrebare, dar nu poate ocoli esenţa ei, faptul îmbătrânirii, care, până la urmă, îl aruncă faţă-n faţă cu timpul şi, dacă nu mai are timp, este semn că a fost învins, a murit, adică n-a existat în timp, şi, deci, cu timpul acela, timpul s-a manifestat orb, a trecut „orbeşte” prin el, nu s-a poticnit în insul acela de nimic, de niciun rost, ca şi cum el nici n-ar fi existat pe suprafaţa existenţei, sub partea de cer dăruită lui. Sau, ceea ce e acelaşi lucru: insul acela n-a avut nici un rost, a trecut prin viaţă ca gâsca prin apă, adică nici n-a trăit, a fost mort înainte de a se trezi la viaţă, el a fost un adormit. În teoria imitaţiei, a lui G. Tarde, se spune că insul este purtat de „somnambulismul” imitaţiilor, adică starea socială este un somn prelungit, din care te vor trezi doar inovațiile. Deci, chiar şi în acest caz, el n-a putut ocoli chestiunea apartenenţei, a identităţii, doar că a fost vehiculul ei inconştient, pasiv, adică eul său a fost ca şi inexistent. Deşi are identitate, egologia lui identitară a fost şi este egală cu zero. Timpul colectivităţii sale s-a propagat prin el, ca timp obiectiv, dar n-a atins prin insul acela niciodată pragul conştiinţei de sine, al sineităţii libere. Adică n-a îmbrăcat forma timpului subiectiv, al timpului trăitor, care este fatalmente şi timp moral, căci prin mine se dezleagă chestiuni cum este aceea a binelui şi a răului, a iubirii şi a urii, a suferinţei mântuitoare ori a suferinţei absurde etc. Problema mea ca român în timp şi peste timp este deci aceasta: „cum se înveşnicesc românii?” (sau, la scară strict istorică: cum se perpetuează ei în şi prin timpul lor, trăit de ei ca timp etnic). Ne putem întreba, desigur, dacă nu cumva timpul colectiv însuşi, al unui popor, nu capătă, în anumite epoci, aceeaşi „decerebrare”, adică dacă nu cumva se poate întâmpla ca manifestarea sa obiectivă să nu se ridice la forma conştiinţei de sine active, ofensive, adică la forma unui sentiment identitar asumat, afirmat de acel popor în și prin mijlocirea generațiilor sale. Pentru că popoarele își propagă ființa prin mijlocirea generațiilor trecătoare.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne.

Generațiile trec, dar ființa neamului rămâne. Însă la scara vreunei generații există riscul neasumării neamului, al unei atât de slăbite conștiințe de neam, încât pe durata secvenței sale istorice neamul își pierde cu totul consistența și puterea spirituală. Acea generație a venit pe lume deja îmbătrînită și a rămas așa, îmbâtrânind, pe durata trecerii ei, neamul însuși. Și atunci ne putem întreba, dacă nu cumva şi popoarele vegetează, în atari perioade, la scara unor asemenea generații, trecând prin timp străine de fiinţa lor, insensibile la „duhul”, la sufletul lor, ca popoare? Ceea ce ar fi o egologie etnoidentitară vidă, golită de conţinut, trădând un săzut sentiment al identităţii, al sinelui etnic. Generația aceea ar fi o generație alienată, obosită, una prin care ființa neamului își pierde vlaga, se arată vlăguită, decerebrată, obosită. Și tot astfel, există inși dar și generații atât de puternice în sentimentul lor de neam că nu le poți gândi decât prin trăsătura tinereții. Generația interbelică ne apare ca o generație tânără. Generația Labiș la fel. De câte ori pașii mi s-au potrivit, cât de pasger, cu oricare dintre marile figuri ale acestei generații, care a înobilat neamul românesc și cultura română, am avut sentimentul că pășesc lângă tinerii cei mai luminoși, radiind de strălucire, de vigoare, de frumusețe, emanând bucurie. Oricât de vârstnci ar fi, au inimi tinere. Și tot așa mi s-a întâmplat să pășesc, din nevoința contemporaneității, pe lângă tineri atât de bătrâni și așa de vlăguiți că am amuțit de milă și uimire. Așa de tineri și cu „inimi așa de bătrâne și urâte”, cum spune poetul. Timpul este, iată, categorie obiectivă şi totodată categorie trăitoare. Pentru fiecare, la rând, ins și generație, timpul este o întrebare. Eu, în chip direct și deopotrivă prin mijlocirea generației mele, sunt purtătorul acestei întrebări asupra modului în care îmi trec/petrec fiinţa etnică prin istorie, că vreau ori că nu vreau. Şi, în final, mă adaug la neamul din care fac parte ori mă scad din veşnicia lui, adică existenţa mea este un „scăzământ ontologic”.

Părăsirea neamului te smintește.

Când răspund unei asemenea întrebări (dacă răspund), eu mă descopăr în ipostasul general al celor care trăiesc istoria ca pe o cale a neamului întreg, împărtăşită de cei de azi cu cei de dinaintea lor, din vremea lor şi de după ei, înaintând prin timp ca pe o vale a mântuirii. Eu mă înveşnicesc în secvenţa de istorie care-mi revine prin darul vieţii numai prin şi numai dacă mă pot mântui cu tot cu neamul din care fac parte, cu cei de aceeaşi apartenenţă cu mine, ca unii pe care-i port în fiinţa mea; în caz contrar, eu sunt un eşec. Deci omul este locul bun sau rău al existenţei şi acesta este sensul acelei afirmaţii din limba română: „omul sfinţeşte locul”. Pentru om, aşadar, intrarea în existenţă este ca o plonjare într-un ocean de potenţiale risipiri, de teribile rătăciri, de vânturări (atractul plecării din ființa neamului), de împrejurări pierzătoare (xi), din care se poate sustrage făcând bine, săvârşind fapte bune, prin muncă şi statornicie (αi), iar la toate acestea veghează Dumnezeu (existenţa este „ograda lui Dumnezeu”, este „grădina divină” – α). Cu fiecare, aşadar, ca ins și ca generație, se împlineşte o speţă etnică ori, din contră, se risipeşte, se pierde pur şi simplu o şansă obiectivă. Cu fiecare dintre noi, fiinţa socială numită popor slăbeşte („se scade”) ori se întăreşte („se adaugă”). Asumându-mi neamul dezbătrânesc (mă adaug fiinţei sale nemuritoare), netrăindu-l, îmbătrânesc cu o viteză teribilă, mă întunec, nici nu-mi pot aminti că am trăit, căci însăşi amintirea este un proces de memorie colectivă, cum ne învaţă Jung. Nimic nu se adaugă în lume decât prin fiinţa morală a popoarelor, care nici nu memorează „întâmplările” altfel decât prin categorii paradigmatice, iar acestea sunt, fundamental și implicit, morale. Nu este oare semnificativ faptul că, etimologic, „întâmplare” vine de la „in templum”?! Iar „templum” înseamnă şi „locul unde augurii observau auspiciile”, „loc consacrat pentru auspicii” (deci cadru al profeţiei, al proorocirii), dar şi „tribună pentru discursuri, senat”, adică spaţiu al legitimării lucrurilor şi faptelor, aspect întărit de sensul tare al termenului care este acela de „templu”, „loc sacru”, „sanctuar”. Apartenența la un neam te sfințește. Părăsirea neamului te smintește, ba te poate și îndrăci, te aruncă în transa diavolească a înjurăturii de neam, spumegată și urât mirositoare, atestând demonul mut dinlăuntrul ființei tale stâlcite. Neamul este o variantă a Grădinii Raiului, lăsată de Dumnezeu în lume sub forma virtualizată a darului identității. A-l cultiva înseamnă a dobândi actualizarea grădinii. A-l desconsidera, în toate formele lui, înseamnă a pierde Raiul, a lăsa în paragină cea mai de preț grădină și singura casă a ființei care este neamul tău și limba pe care acesta o vorbește cu evlavie, nerușinat (ce penibilă este fuga de limba română în universități, în instituții etc. etc. Vae victis!). Întrebe-se tinerii sofisticați de azi, cât de mândri sunt de credința lor și de faptul că vorbesc românește, că sunt purtătorii unei comori sfinte, cum spune poetul basarabean, Mateevici: „limba noastră-i o comoară”. Și de câte ori, vai!, s-au simțit rușinați că sunt români, că vorbesc românește, că sunt de o stirpe cu sfinții și martirii neamului lor, cu eroii pe care manualul de istorie se sfiiește, în chip netrebnic, să-i memoreze cum se cuvine.

„Liturghia cosmică”.

Prin urmare, omul poate, prin faptele lui, să confirme caracterul sfinţit (dăruit) al existenţei; prin viaţa dăruită, prin fapte bune, prin vocaţie (expresia personalizată a harului) poate şi se poate adăuga „grădinii” vieţii, ori o poate urâţi, murdări, degrada, dezgrădi, prin pofte, dez măţ, nelimită, nesăbuinţă, nesimţire de sine însuși și de neamul său etc. El este „locul” (y) în care se rezolvă, iată, ecuaţia existenţei şi, deci, chestiunea răului. Românii, aşadar, se înveşnicesc prin mântuirea întru Hrsistos Domnul, angajând în acest scop (aducând la dimensiune verticală, ascendentă) concepţia despre muncă, stabilitate, vecinătate etc., adică tocmai „spaţialitatea”, dimensiunea orizontală a existenţei. Altfel spus, am putea răspunde că românii răspund întrebării timpului prin ceea ce Mircea Eliade a denumit creştinism cosmic, înveşnicirea naturii şi a convieţuirii, iar tehnica folosită este „liturghia cosmică”, proiectarea existenţei în taina participării mistice a întregii firi la Sf. Liturghie, ca în nunta mioritică. Acest fel de a fi, a simţi, a gândi şi a acţiona împreună cu ceilalţi se fixează, la rândul său, în tipare durabile, care au proprietatea de a sistematiza traiul în comun şi de a schematiza temele vieţii zilnice. Thomas şi Znaniecki, sociologi americani, au numit aceste tipare scheme sociale. Graţie lor, omul poate organiza existenţa, iar defecţiunea lor dezorganizează societatea în întregul ei. Noi am numit aceste „tipare” sau feluri pilduitoare de a fi „învăţături spirituale”. Când aceste învăţături sunt împărtăşite de popoare, prin generațiile lor, le numim „învăţături populare” sau ale popoarelor. Elitele pot urma aceste învăţături sau nu şi, în acest din urmă caz, ele se îndepărtează până la înstrăinare de popoarele peste care superfetează.

Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu.

Popoarele au memorat numai acele învăţături care cuprind secretul manifestărilor împlinitoare, care fac din fiecare ins un purtător al vasului tainic al împlinirii fiinţei colective, adică un „preot al creaţiei” şi al părtăşiei cu neamul. Unii poartă acest vas al darurilor cu toată responsabilitatea, alţii, din contră, îl aruncă mereu, căci vasul acesta are proprietatea de a reveni la fiecare dintre noi ca o invitaţie la slujire şi deci ca un prilej de relua tă împlinire a menirilor spirituale, de fiinţă ale insului. Încât timpul tău, dăruit ţie prin darul vieţii, poate fi interval de graţie, adică de manifestări împlinitoare şi deci de bucurie, ori, din contră, poate deveni un cadru de nesfârşite risipiri, de viaţă fără sens, de suferinţă absurdă. Insul purtător şi împlinitor de daruri este destinat, iată, graţierii. Din contră, cel ce nu conteneşte să risipească darurile, în frunte cu darul apartenenţei, îşi risipeşte însăşi viaţa, o transformă în ca dru al unei bizare liturghii întoarse, căci, în loc de a împlini darurile, le risipeşte, le aruncă de la sine, ceea ce este tot una cu pragul apostaziei, cu păgânismul. Lepădarea de neam este, iată, act antiliturgic, liturghie întoarsă, antecamera apostaziei. Cine se leapădă de neam se poate lepăda şi de Dumnezeu. Spunem că insul acela dispreţuieşte învăţăturile graţierii, care ne învaţă calea spre mântuire şi alege, în schimb, învăţături false, căci cuprind în ele promisiuni mincinoase. Le numim, de aceea, idolatrii, adică pseudoînvăţături zidite de învăţători mincinoşi, de îndrumători şi iniţiatori în „cultul” răsturnat al pierderii şi al nimicirii.
———————————————————–
[1] Subtitlurile au fost extrase din textul original apărut în revista Clipa http://www.revistaclipa.com/6851/2012/09/cronica-civilizatiei/blestemul-unui-neam-tinerii-cu-„inimi-batrane”

Autor: Ilie Badescu

Sursa: Revista Art-Emis

Organizatorii secreţi ai loviturii de stat pro-americane din Turcia

Lista americanilor implicaţi în puciul din Turcia a fost publicată.

js95059879

Noua listă de personal din cadrul serviciilor de spionaj american implicaţi în lovitura de stat din Turcia a fost anunţată. Conform ziarului Aksam, aceşti oameni au ajuns în ţară în data de 13 iulie, au stat până pe 15 iulie şi au coordonat direct acţiunile rebelilor. În plus, au ajutat la crearea de publicaţii în mediile occidentale şi local güleniste.

În acelasi timp dovedesc implicarea unui număr de membri CIA, care oficial ţineau de componenta diplomatică americană.

Graham Fuller este asociat îndeaproape cu Fethullah Gülen, “fost angajat CIA,” lucrând în Orientul Mijlociu timp de 20 de ani şi dorind a folosi influenţa lui Gülen în Rusia. El este responsabil pentru susţinerea güleniştilor în dezvoltarea unui “stat paralel” în Turcia. Cu ajutorul direct al lui Fuller, Gülen a obţinut rezidenţa permanentă în SUA. Fuller este unul dintre cei trei agenţi CIA care au oferit garanţii personale în favoarea lui Gülen. Frederick Engdahl, în cartea sa Holy Wars of the Western World, îl descrie în detaliu.

Conform acestuia, Graham Fuller nu a fost un simplu ofiţer de informaţii. A jucat un rol activ în coordonarea activităţii mujahedinilor şi al altor organizaţii politice islamice. A devenit un “pionier” în folosirea Frăţiei Musulmane şi a altor grupuri islamiste similare drept instrumente ale politicii externe americane. În 1982, Graham Fuller a fost numit ofiţer în cadrul departamentului pentru Orientul Mijlociu şi Asia de Sud al CIA. A devenit responsabil pentru Turcia. În 1986, când Fuller a devenit vicepreşedinte al Serviciului de Informaţii Naţional al CIA, şi în 1988, când războiul mujahedinilor în Afganistan se apropia de sfârşit, Fuller s-a retras formal de la centrul de informaţii şi analiză RAND al neoconservatorilor de la Washington, care este asociat îndeaproape cu Pentagonul şi CIA. După cum arată numeroase dovezi, Graham Fuller a ajutat la dezvoltarea unei strategii pentru crearea şi dezvoltarea mişcării lui Gülen ca o forţă geopolitică cu scop intruziv la adresa ţărilor care au făcut parte din fosta URSS în Asia Centrală.

La RAND Fuller s-a devotat studiului fundamentalismului islamic în Turcia, Sudan, Afganistan, Pakistan şi Algeria. În lucrările sale, a abordat problemele de supravieţuire ale Irakului, a scris despre era post sovietică, despre noua geopolitică în Asia Centrală, iar aceste lucrări au fost trimise de către Gülen adepţilor săi pentru a forma noi şcoli sau madrasuri Gülen, după cum afirmă Engdahl.

  • Henri Barkey este unul din liderii departamentului Turcia al CIA, fost membru al staffului de planificare al Departamentului de Stat American pentru Orientul Mijlociu. A devenit faimos pentru articolele împotriva statului turc. În particular, în Rusia este distribuit asiduu articolul său din Foreig PolicyErdogan’s Foreign Policy Is in Ruins.
  • Helen Laipson este prim secretar al Consiliului Naţional de Securitate, fost vicepreşedinte al Consiliului de Informaţii al CIA.
  • Sylvia Tiriaki este un analist politic care studiază Israelul, Palestina şi Armenia.
  • Ahmed Morsy este un expert la Carnegie Endowment, director în Egipt şi Iran.
  • Ellie Geranmayeh este un angajat al Departamentului pentru Relaţii Externe al Consiliului European, analizând Iranul şi Arabia Saudită.
  • Mesud Karokhail este analist pentru Orientul Mijlociu, expert al unui număr de ONG-uri internaţionale.
  • Marwa Daudy este profesor colaborator la Centrul pentru Studii Arabe la Universitatea Georgetown. Autorul cărtii The watershed between Syria, Turkey and Iraq şi a numeroase publicaţii privind „atrocităţile” liderilor sirieni, a dezbătut într-unul din articolele sale faptul că Putin beneficiază de pe urma Statului Islamic, a primit o carte blanche pentru intervenţii militare de partea regimului Assad.
  • Samir Sumaidaieeste fostul ambasador SUA în Irak, la un moment dat a reprezentat opoziţia la adresa lui Saddam Hussein.
  • Ali Vaez este unul din managerii Centrului Woodrow Wilson.

Conform unor surse turceşti, punctul central al grupului a fost insula Büyükada din apropierea Istanbulului, de unde rebeliunea a fost coordonată şi au fost pregătite intoxicaţii pentru mass media.

După ce eşecul inevitabil al loviturii de stat a devenit clar, media a distribuit poveştile false conform cărora Erdogan însuşi se află în spatele loviturii de stat cu scopul întăririi propriei poziţii în ţară. Această teză este larg distribuită în presa occidentală. După aceea, aceste persoane au părăsit Turcia.

Munca operaţională a serviciilor secrete turcești a identificat aceşti membri CIA drept participanți la Vara arabă în Tunisia, Egipt, Yemen şi Libia.

Autor: Anastasia Kazimirko-Kirillova

Sursa: Estica.eu

Analist militar: De ce a devenit Erdogan anti-euroatlantist?

Bombardamentele aeriene rusesti au fost extrem de eficiente, întrucît au fost planificate pentru a creea brese în dispozitivele rebelilor islamisti, pe care trupele de uscat ale armatei siriene le-au putut dezvolta, eliberînd peste 50 % din teritoriul ocupat de rebeli. CIA si Pentagonul au esuat în ceea ce priveste crearea unei armate de opozanti care sa lupte cu armata lui Bashar Al Assad, în Siria. De aceea, spre deosebire de Rusia, asa-zisa coalitie anti-Stat Islamic, condusa de SUA, n-a produs în peste doi ani de bombardamente, nicio destructurare semnificativa a Statului Islamic pentru ca la sol, n-au existat trupe aliate americanilor care sa profite de ele si sa le exploateze.

1119erdogan

Prin urmare, în ianuarie 2016, Casa Alba a decis sa-si schimbe strategia, introducînd kurzii ca forte terestre, în ofensiva lor împotriva Statului Islamic. SUA a cîntarit foarte bine consecintele planului lor strategic care odata cu înfrîngerea Statului Islamic, conduce automat la crearea statului kurd, garantat de Casa Alba. Kurdistanul va îngloba un teritoriu urias de 390,000 km² care acum apartine Turciei, Siriei, Irakului si Iranului si va avea o populatie de peste 30 de milioane de locuitori.

Kurdistan

Planul are la baza un articol publicat de locotenent-colonelul Ralph Peters, profesor la Academia de Comanda si Stat Major a SUA, publicat în Armed Forces Journal, editia din iunie 2006[2]. Adica cu patru ani înainte de declansarea razboiului civil din Siria si cu opt ani înainte de aparitia Statului Islamic în Irak si Siria.

Orientul-Mijlociu-Asia

Si de aici întrebarea daca nu cumva conflictul din Irak si Siria nu este ceva planificat cu mult înainte de SUA pentru retrasarea granitelor în Orientul Mijlociu ?  Mai ales ca acest plan le-ar permite americanilor sa creeze o retea de conducte de gaze kurde sau din Qatar pentru a aproviziona Europa, ocolind Turcia prin Kurdistan si scotînd Iranul si Rusia din ecuatie.

harta-Orientul-Mijlociu-razboi-Siria

Numai ca Turcia detine un obiectiv strategic care face trecerea de pe continentul european pe cel asiatic si african prin strîmtorile Bosfor si Dardanele. Si ca operatiunile aeriene anti-Stat Islamic, sunt efectuate de americani de la baza aeriana turca Incirlik. Motiv pentru care SUA are nevoie de Turcia si nu invers. Faptul ca Turcia urma sa piarda 45 % din teritoriul actual, l-a înfuriat profund pe presedintele Recep Erdogan. Orice i se poate reprosa impulsivului Erdogan, numai ca toate i se iarta, de catre poporul turc, datorita patriotismului de care da dovada. Si din acest motiv, nicio alta lovitura de stat militara nu are sorti de izbînda cît presedinte al Turciei va fi Erdogan.

Aceasta caracteristica a lui Erdogan a fost cunoscuta de americani si odata cu punerea în practica a planului strategic în Siria, se pare ca la Casa Alba s-a pregatit si un plan de debarcare de la putere a lui Erdogan, în cazul ca acesta n-ar fi fost convins sa se resemneze. Planul de debarcare de la putere a lui Erdogan urma sa fie pus în aplicare de elitele ”euroatlantiste”, credincioase americanilor, formate de reteaua lui Fethullah Gülen. Erdogan sustine ca inamicul sau, gazduit de americani, ar fi un paravan al CIA si ca reteaua ”euroatlantista” a acestuia din Turcia ar fi una similara cu cea a lui George Soros, implantata în statele foste comuniste, imediat dupa caderea Cortinei de Fier. Procedeul de recrutare utilizat de reteaua gulenista ar fi fost bursele de studii sau specializare, oferite la prestigioase institutii occidentale prin mijocirea guvernului SUA si a CIA.

Reteaua gulenista a vizat în mod deosebit, tinerii ofiteri ai armatei turce, care au primit invatii la cursuri importante organizate de NATO sau Pentagon, dupa care Pentagonul exercita presiuni asupra statului major turc, ca acesti ofiteri sa încadreze functiile ce reveneau Turciei, în diverse structuri ale NATO. Întrucît acestia erau ofiteri inferiori, fara experienta la trupa, trebuiau sa fie avansati pe loc, doua-trei grade la exceptional, pentru a ajunge la gradul de maior, locotenent-colonel sau colonel, asa cum prevedea statul de încadrare NATO. Ori în armata turca, pentru a depasi gradul de maior si a comanda esalonul batalion, brigada, divizie, corp de armata sau armata, e nevoie sa îndeplinesti stagiul de vechime, sa ai rezultate deosebite în pregatirea de lupta, ca sa ti se permita sa dai examen de admitere la Academia de Comanda si Stat Major de la Istambul. Si sa fi declarat admis. Dupa încheierea mandatului de 1-2 ani la NATO, Pentagonul presa conducerea armatei turce, ca acesti ofiteri superiori de protocol, fara Academie, sa fie din nou avansati în grad si încadrati pe functii importante în statul major sau în structura de comanda a corpurilor de armata si a armatelor turce.

Potrivit sustinatorilor lui Erdogan, cîteva mii de ofiteri turci, recrutati de reteaua gulenista, ar fi parcurs treptele carierei militare pe ”repede înainte”, ajungînd generali si colonei în functii cheie. În contrast izbitor cu baza kemalista a armatei, adica colegii lor de promotie, ramasi capitani sau maiori, în functii de executie. Aceasta diferenta, creata artificial, a stat la baza esecului loviturii militare din Turcia[1].

Erdogan afirma ca în reteaua gulenista, s-a reusit atragerea a aproape 20-25 % din corpul înaltilor functionari ( armata, institutii superioare de învatamînt, presa, justitie, politie, aparat guvernamental, etc ). Tot Erdogan afirma ca reteaua gulenista este oricînd dispusa sa tradeze Turcia, executînd ordinele inamicilor Turciei. Motiv pentru care Erdogan s-a apucat imediat, sa elimine din functiile detinute, pe toti membrii retelei ”euroatlantiste”, avînd ca model epurarea stalinista din fostele state comuniste, de la începutul anilor `50. Asadar, miza lui Erdogan este mentinerea integritatii teritoriale a Turciei, indiferent de planurile SUA în zona Orientului Mijlociu.

[1]. Ralph Peters. “Blood borders: How a better Middle East would look,” Armed Forces Journal (AFJ) 

[2]. De ce n-a reusit lovitura de stat din Turcia ?

Autor: Valentin Vasilescu, analist militar, fost comandant adjunct al Aeroportului Otopeni

Sursa: Ziarul de Garda

Ecumenismul are chipul bland dar intentia perfida

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh proteic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taize… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii…

Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută. Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.
Pr. Gheorghe Calciu
sursa: aparatorul.md

Reflecţii istorice asupra religiei în şcoală

646x404In săptămânile trecute a avut loc o dezbatere publică despre legalitatea predării religiei în mod confesional în şcoala românească. Nu o să propun în rândurile ce urmează o dezbatere juridică, constituţională asupra acestui fapt educaţional. Mai degrabă aş vrea să abordez această temă dintr-o perspectivă diferită, una istorică.

Lumea românească a păşit începând cu secolul XIX către un model societal occidental. Prima occidentalizare a noastră a adus cu sine valori dintr-un alt spaţiu de civilizaţie. Statul de drept, economie modernă, cultură şi învăţământ laic. Şi aceasta într-un spaţiu care de mai mult de un mileniu adoptase civilizaţia bizantină prin filieră slavă. Occidentalizarea românilor a însemnat un proces de aculturaţie care s-a suprapus peste un altul mai vechi. Din acest motiv laicitatea de factură occidentală a fost o formă fără fond până astăzi la români. Ea venea în răspărul unei alte tradiţii grefată pe lumea tradiţională românească. Cea de sorginte creştină răsăriteană. Bizanţul propusese Lumii creştine un alt raport între Lume, asimilată cu Imperiul, şi Biserica creştină. Doctrina celebrei Simphonii. Alianţa dintre Coroană şi Altar văzută ca o sferă decupată în două dimensiuni: una politică, exterioară, al cărui Episcop în treburile din afară era Împăratul, şi una interioară, spirituală, în care iconom era Patriarhul. Simbioza între cele două universuri ale existenţei umane, unul temporal şi altul veşnic, rămâne până astăzi un specific al civilizaţiei Bizanţului. Un model politico-religios care îndeamnă continuu la reflecţie.

Laicitatea în Occident s-a născut în contextul ereziilor protestante din secolul al XVI- lea. Ele au provocat în Vestul şi Centrul Europei războaie religioase de o cruzime iraţională. Creştinii catolici şi protestanşi s-au măcelarit aproape două secole între ei. Soluţia la aceste conflicte sângeroase a fost inventarea unui spaţiu politic neutru. Aşa s-a născut treptat Statul laic şi modernitatea. Ca un răspuns adecvat la nevoia unei pacificări religioase. Sigur că laicitatea a fost hrănită şi sedusă treptat de curente ezoterice ale căror origini nu le discutăm aici. Un asemenea curent îmbrăcat în haină filosofică a fost Iluminismul. În ciuda caracterului de soluţie la o problemă politico-religioasă, laicitatea a devenit treptat un panaceu care a sufocat tradiţiile creştine ale Europei. Din soluţie la o problemă gravă, razboiul, care a strivit numeroase destine, laicitatea a devenit agresivă, instituindu-se ca model de civilizaţie. Iar ca port-drapel şi-a confecţionat legitimile dar atât de controversatele azi Drepturi ale Omului.

Dacă în Occident laicitatea s-a dezvoltat ca spaţiu neutru, ca o soluţie la problema pacificării între catolici şi protestanţi, în Răsărit ea s-a insinuat în mod diferit. În Europa de Est ortodoxă laicitatea a fost preluată formal odată cu modelul occidental de civilizaţie. Ea s-a impus în acest spaţiu doar ca o formă fără fond. În spaţiul răsăritean (exceptând pogromurile din Rusia şi spaţiile conexe) nu au existat niciodată între ortodocşi şi minoritarii religioşi războaie şi conflicte religioase similare celor din Occident. Şi aceasta datorită îngăduinţei creştine specifice Bisericilor Răsăritului.

Din acest motiv modernitatea şi post-modernitatea în Estul Europei rămâne periferică, superficială, prizonieră unei alterităţi poate salvatoare. Estul Europei nu va fi niciodată aidoma Occidentului. Straturile istorice, civilizaţionale care compun această lume au  o altă tectonică şi alte rădăcini. Nu putem şterge un mileniu de istorie diferită fără a suporta consecinţe dramatice. Din acest motiv modernizarea a fost privită ca un corp străin care a alimentat în interbelic reacţii virulente de răspuns.

Iată de ce predarea religiei în şcoală în perioada interbelică, epoca de aur a primei occidentalizări (1848-1948), nu a fost socotită inadecvată juridic sau educaţional. Dimpotrivă, religiei, alături de cultura civică, i se acorda un rol important în învăţământul epocii. Educaţia religioasă completa alături de cea civică paideia ,,bunului român”. Şi nu întâmplător noul model educaţional sovietic le-a receptat după 1947 ca discipline periculoase din vechiul trunchi comun interbelic. Într-un fel ciudat dar explicabil teologic, laicitatea occidentală a fost continuată şi amplificată agresiv de propaganda atee comunistă. Aceeaşi propagandă a schiţat şi consolidat ideologic primele manifestări de anticlericalism din spaţiul românesc. Scoaterea religiei din şcoală, alături de prigonirea Bisericii ca trup mistic, a făcut parte dintr-un proiect de inginerie socială ce trebuia să creeze un mutant uşor de manipulat. Iar acest mutant a fost Homo sovieticus. Consecinţele acestui experiment social se văd de abia azi într-o formă dramatică ce discreditează speranţa în viitor a oricărei naţiuni estice.

Fractura politică din 1989 a deschis iarăşi ferestrele unei libertăţi aparente. Paralel cu efortul de regăsire a unei identităţi pierdute, au început să apară şi corifeii celei de-a doua occidentalizări. La începutul anilor 1990 erau animaţi de idealuri, capabili să popularizeze în massa comunistă elemente de civilizaţie occidentală necesare vindecării corpului social: drepturi şi libertăti cetăţeneşti, statul de drept, libertatea presei, desfiinţarea privilegiilor ascunse ale vechiului regim comunist etc. Treptat, odată cu momentul integrării în structurile euro-atlantice, laicitatea acestor grupuri a devenit agresivă, dar proniator incredibil de  ridicolă. Bonjuriştii de altădată au fost înlocuiţi de nişte comisari atei ai noului Occident. Rupţi de identitatea creştină a acestui neam, nu au înteles nimic din lecţiile istoriei. Pentru noi românii, occidentalizarea trebuie să fie o pârghie istorică, nu un ţel idolatru. O pârghie pentru cultivarea identitătii noastre creştine, naţionale şi europene vechi. Iar această identitate înseamnă valori precum familia, comunitatea , o economie socială, Regalitate şi Biserică.

A transforma azi ora de religie într-o oră de istorie a religiilor reprezintă un atac manifest la adresa identităţii noastre creştine. Ea vine în răspăr şi cu o tradiţie educaţională din deceniile de aur ale primei occidentalizări. Învăţământul confesional nu este prezent doar în România. Polonia îşi joacă cartea apărării identităţii creştin-catolice în acelaşi mod. Dacă am putea privi cu ochi critic ora de religie în şcoală nu ne-am axa pe întrebarea legată de oportunitatea prezenţei ei. Am putea deschide câmpul dialogal către teme cum ar fi programa inadecvată, calitatea corpului profesorilor de religie, participarea episodică a preoţilor parohiali la ore, rolul activităţilor extracurrriculare în formarea ,,bunului creştin”, completarea acestei ore cu ,,Şcoala de duminică”, în biserica parohială.

Relaţia dintre Stat şi Altar rămâne specială la noi chiar şi numai în virtutea existenţei cetăţenilor români majoritar ortodocşi. Separaţia totală pe care activiştii secularismului o propagă dintre Stat şi Biserică nu poate avea loc.

Şi aceasta deoarece corpul naţiunii române moderne s-a plămădit odată cu autocefalia Bisericii iar sufletul colectiv al acestui neam respiră de secole în ritm liturgic şi fără să ştie. Harul dumnezeiesc nu se opreşte la gardul bisericii de cartier iar beizadeaua capitalistă de Dorobanţi îşi poate aşeza cuminte elicopterul, uneori, în limonariul vreunei mănăstiri.

Autor: Sorin Stanciu

Sursa: Estica News

„Maica Rusie” iși apară copiii. Soluția lui Putin pentru salvarea imperiului de la Răsărit

012511_putin10.000 de euro este suma pe care statul rus o acordă mamelor pentru nașterea celui de al doilea copil dar și pentru fiecare nou-născut ce îi urmează acestuia, informează ziare.com.

Așa se face că Rusia și-a modificat considerabil tendința demografică, astfel natalitatea depășind pentru prima dată din 1991 indicele mortalității. Putin declara acum câțiva ani că politica Rusiei va urmări stoparea declinului demografic și se pare că măsurile luate de acesta in 2013 au reușit acest lucru.

Pentru a obține cei 10.000 de euro fiecare familie este condiționată să cheltuie banii doar în anumite scopuri și anume: îmbunătățirea condițiilor de trai, cumpărarea sau renovarea caselor, educația copilului sau creșterea asigurării de pensii a mamei.

Legea maternală a fost de asemenea schimbată, angajatorii fiind obligați acum să pastreze locul de muncă al mamei încă 3 ani după naștere.

Oficialii ruși susțin că toate aceste decizii legislative au convins multe mămici trecute de 40 de ani să conceapă al doilea copil:”Odată, mamele de 28 de ani intrau în statisticile noastre ca ‘mame târzii’, iar acum multe femei nasc la 42, chiar 45 de ani”

Autor: Ioana Ivan

Sursa: Active News

Cum s-a deconspirat ziarul Adevărul în mijlocul scandalului Coldea – Udrea

adevarul-sriÎn mijlocul unui adevărat vârtej politic,  în care tot eşafodajul politic este zguduit de acuze fără precedent, în care aflăm că toate discursurile alea despre „stat de drept„, „separarea puterilor în stat”, „independenţa justiţiei” sunt vrăjeli, ce face ziarul/siteul Adevărul?

Se apucă de numărat bisericile, paraclisele şi mănăstirile din România. Şi nu oricum, ci antrenând o armată de corespondenţi. Şi nu în toate judeţele, ci doar în unele. De ce nu toate? Pentru că trebuia demonstrat ceva.

Iată deci, cum se arată că toată campania asta, din 5-6 ani, nu este întâmplătoare. De câţiva ani încoace, concomitent cu apariţia întâmplătoare a unei obscure asociaţii, ce numără un număr infim de membri, anumite siteuri şi ziare nu fac decât să numerele bisericile, mănăstirile, paraclisele, lumănările şi metaniile creştinilor din această ţară(de ce nu şi avorturile, tovarăşi?). Şi în timp ce opinia publică era intoxicată şi otrăvită cu astfel de articole,  mafia îşi desfăşura liniştită tranzacţiile.

Se întreba Iulian Capsali, zilele trecute: „ce rol a avut SRI în atacurile în avalanşă din presa ultimilor ani împotriva Bisericii Ortodoxe, ştiindu-se că serviciul are mulţi jurnalişti sub acoperire?”. Acum am aflat.

Despre Adevărul, nu sunt prea multe de spus: în timpul campaniei electorale a preluat toate zvonurile, toate minciunile, toate acuzele fondate sau nu, împotriva BOR şi le-a dus la paroxism, iar  în postul Crăciunului a inventat vorbe pe care le-au pus în gura unui preot,  minciună sesizată de toată presa, dar nemodificată nici în ziua de azi.

Doar un singur lucru le mai putem cere: să revină cât mai repede la denumirea originală, „Scânteia – organ al Partidului Comunist Român. Proletari din toate redacţiile, uniţi-vă!”

Autor: Mihai Șomănescu

Sursa: Active News

Ortodoxia, concepţie totală asupra lumii şi a existenţei. Mircea Eliade despre Nae Ionescu

nae-ionescuNae Ionescu nu vorbea ca un profesor, nu ţinea o lecţie, nici o conferinţă. Începuse o convorbire şi ni se adresa direct, fiecăruia în parte, parcă ar fi povestit ceva, ar fi prezentat o serie de fapte, propunîndu-ne o interpretare şi aşteptînd apoi comentariile noastre. Aveai impresia că lecţia întreagă e doar o parte dintr-un dialog, că fiecare din noi era invitat să ia parte la discuţie, să-şi mărturisească părerile la sfîrşitul orei. Simţeai că ce spune Nae Ionescu nu se găsea în nici o carte. Era ceva nou, proaspăt gîndit şi organizat acolo, în faţa ta, pe catedră. Era o gîndire personală şi, dacă te interesa acest fel de gîndire, ştiai că nu o puteai întîlni altundeva, că trebuie să vii aici s-o primeşti de la un izvor. Omul de pe catedră ţi se adresa direct, îţi deschidea probleme şi te învăţa să le rezolvi, te silea să gîndeşti.

Era un bărbat brun, palid, cu tîmplele descoperite, cu sprîncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobişnuit de sclipitori; cînd îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă; şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mîini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi, subţiri, nervoase. Cînd vorbea, mîinile îi modelau gîndirea, subliniau nuanţe, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare. A fost primit, cum se obişnuia pe atunci, cu aplauze; dar le-a contenit, ridicînd brusc braţul: „Dacă aveţi dreptul de a aplauda, ne-a spus, ar trebui să-l aveţi şi pe acela de a huidui cînd nu v-o place o lecţie. Dar legea vă interzice huiduiala în sălile Universităţii. Aşa că vă rog să nu aplaudaţi…”

De cîţiva ani, de cînd citisem Educaţia voinţei, eram convins că omul poate face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. Îmi spuneam că o asemenea stăpînire de sine deschide drumul către libertatea absolută. Lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană.
De timpuriu s-a născut în mine neîncrederea faţă de diletanţi, teama de a nu mă lăsa păcălit de un amator, dorinţa tot mai aprigă de a merge la izvoare, de a consulta exclusiv lucrările specialiştilor, de a epuiza bibliografia.

Neputinţa absolută, într-un anumit fel mă împăca, îmi dădea o linişte stranie. Pentru că nu se mai putea face nimic, aveam un sentiment de netă disponibilitate. Voinţa, inteligenţa, toate facultăţile sufleteşti erau pentru prima oară libere, nu se mai încordau în vederea unui scop imediat de atins.

(Ce mă stingherea la P.P. Negulescu era) complexul lui de superioritate, pe care-l trăda zîmbetul palid sardonic, neglijenţa cu care vorbea de metafizică, de marile teme filozofice, dînd a înţelege că toate acestea nu sînt decît „speculaţii fără contact cu realitatea”. Niciodată, ascultîndu-l, n-am avut sentimentul că învăţătura lui răspundea unei necesităţi interioare. Nu ghiceam în erudiţia lui setea de cunoaştere a lui Faust, ci numai munca persistentă şi metodică a cuiva care ţinea cu orice preţ să se informeze, pentru că aşa îl obliga meseria.

Anumite minţi văd elementele de unitate în natură sau în cultură, văd ceea ce e esenţial, fundamental, şi asta le îngăduie să descopere structurile… „Ăsta e răspunsul, m-a întrerupt Nae Ionescu. E vorba de o structură. Operaţia logică efectuată în mintea lui Newton asta a făcut: a surprins structura fenomenului gravităţii universale.”

Eram fascinat de mistică şi, ca mulţi din generaţia mea, urmăream revalorizarea filozofiei medievale care triumfa în Franţa cu Gilson şi Maritain şi pe care Nae Ionescu o discuta în cursurile lui, dar fără s-o accepte în întregime, căci, deşi ne obliga să-l citim pe Sf. Toma, simpatiile lui se îndreptau către teologia bizantină, îndeosebi spre Origen, pe care îl considera cel mai profund geniu filozofic al Răsăritului (asta, douăzeci de ani înainte de „reconsiderarea” lui Origen de către teologii occidentali).

Mitul progresului infinit, credinţa în rolul decisiv al ştiinţei şi industriei, care trebuiau să instaureze pacea universală şi justiţia socială, primatul raţionalismului şi prestigiul agnosticismului – toate acestea se spulberaseră pe fronturile de luptă. „Iraţionalismul”, care făcuse posibil şi nutrise războiul, se făcea acum simţit şi în viaţa spirituală şi culturală occidentală; reabilitarea experienţei religioase, numărul impresionant de convertiri, interesul pentru pseudo-spiritualităţi şi gnoze orientale (teozofia, neobudismul, Tagore etc.), succesul suprarealismului, voga psihanalizei etc. Criza în care intrase lumea occidentală îmi dovedea că ideologia generaţiei războiului nu mai era valabilă. Noi, generaţia tînără trebuia să ne găsim rosturile noastre. Dar, spre deosebire de înaintaşii noştri, care se născuseră şi trăiseră cu idealul reîntregirii neamului, noi nu mai aveam un ideal de-a gata făcut Ia îndemînă. Eram liberi, disponibili pentru tot felul de „experienţe”. În credinţa mea de-atunci, „experienţele” acestea nu erau menite să încurajeze diletantismul sau anarhia spirituală – ele ni se impuneau printr-o fatalitate istorică. Eram prima generaţie româneasca necondiţionată în prealabil de „ obiectiv istoric de realizat. Ca să nu sombrăm în provincialism cultural sau în sterilitate spirituală, trebuia să cunoaştem ce se întîmplă, pretutindeni în lume, în zilele noastre.

Am început deci să discut ce mi se întîmplase mie, „experienţele” mele, cărţile, teoriile, gnozele, care mă tulburaseră şi-mi dăduseră de gîndit. Am scris despre diletantismul lui Gourmont, despre teozofie, antropozofie, despre gnozele neo-orientale, apoi despre restaurarea metafizicii, despre feluritele experienţe mistice, despre ofensiva catolicismului, despre istorism şi am încheiat Itinerariul spiritual cu un foileton despre ortodoxie. Era destul de superficial, pentru că ştiam prea puţin şi înţelegeam încă şi mai puţin. Dar avea meritul că nu era dogmatic, nici programatic. Spuneam doar că pentru o parte din „generaţia tînără” ortodoxia ar putea constitui o concepţie totală a lumii şi a existenţei şi că fenomenul acesta, dacă se va realiza, va fi un fenomen nou în istoria culturii româneşti moderne.

extras din “Memorii” de Mircea Eliade

Sursa: Roncea.ro, preluare dupa Mănăstirea Petru Vodă