C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

România spoliată

Săraca țară bogată! Așa am putea să descriem o țară cu locuitori trecuți prin sabie și foc de cotropitori pentru bogățiile ei, atât de râvnite de străini, dar și de agenții interni ai acestora. E amărâta noastră de țară, România, ați recunoscut-o.
Dar ea este țara care a născut oameni ce au luptat pentru drepturile lor, în care unii care au murit pentru a-și elibera semenii de dictatură. Și da, erau români, și suntem mândri de ei. Și nu putem ierta pe cei ce au călcat în picioare sângele vărsat și au batjocorit idealurile celor care au murit pentru noi.


Au venit și ne-au jefuit pădurile, ne-au răpit resursele și ne-au distrus industria. Ne-au impus produsele lor proaste și ne-au transformat în consumatori captivi. Ne-au luat dobânzi uriașe, profitând de sărăcia noastră. Au sfârșit acum prin a ne răpi și ultimul lucru care ne mai rămăsese neîntinat: drepturile și libertățile.

Așa au cucerit ultima redută: Curtea Europeană pentru Drepturile Omului. Ne-au furat dreptul de a ne apăra la instanța cea mai înaltă, singurul refugiu al cetățeanului exasperat de un sistem intern de justiție abrutizat.

Instanța supremă de protecție a noastră, a cetățenilor acestei țări, primește în templul justiției aproape divine al drepturilor și libertăților fundamentale, un personaj extrem de controversat nu în lumea drepturilor, care este departe de acest individ, ci chiar în lumea simplă, a omului de bun simț, fără profunzimi juridice… care, între noi fie vorba, nu prea folosesc la mare lucru în actuala justiție din România. Un individ care a acceptat ca, în calitate de magistrat de cel mai înalt nivel, să își pună semnătura pe un înscris care transforma justiția în „câmp tactic”, care permitea înfăptuirea justiției secrete, mințind apoi cu aplomb și cabotinism că așa ceva nu ar putea exista, cu celebra expresie: „Doamne Dumnezeule!” Un document constatat de Curtea Constituțională a țării ca fiind profund nelegal, emis cu arogare de competențe nepermise.

Iar pentru asta el nu doar că nu răspunde, că nu este târât în cătușe, prin fața camerelor de luat vederi, pentru că a săvârșit un abuz crâncen, ci i se permite, sau poate chiar este invitat, să vorbească sub cupola organismului european, care, cu o indiferență crasă, a respins ca inadmisibile cererile repetate ale cetățenilor, care îi reclamau spectacolul cătușelor, rămas fără sancțiune, deși în Bulgaria un singur caz reclamat a primit satisfacție (cauza Popovi contra Bulgariei). Așadar, o atrocitate și o sfidare mai mare decât cea pe care am primit-o noi, românii, de la CEDO cu ocazia invitării lui Augustin Lazăr în a conferenția în incinta sa, nu poate fi decât cea servită de aceeași instituție europeană, cu ocazia exprimării supușeniei grefierilor trimiși chiar de structurile noastre de stat în a ne proteja, prin admiterea prealabilă în principiu a cererii lui Kovesi, care, culmea, ar fi fost abuzată de organele de stat. Nu cetățenii batjocoriți de ei, luptătorii anti-ținte pe protocoale secrete, expertize contrafăcute ori martori mincinoși triplați au dreptul să le fie protejate drepturile, căci toate cererile oamenilor simpli sunt respinse de îndată ca inadmisibile, ci tot acești torționari plini de ifose și mincinoși fără limită. Atât am contat noi, cetățenii României, pentru Europa și pentru Mapamond!

Autor: Ingrid Mocanu

Sursa: evz.ro

De la Vişinescu şi Fecioru, la Koveşi şi Iohannis

Ştim cu toţii că rădăcinile istorice ale corupţiei româneşti ajung pînă în vremea dominaţiei otomane, cînd unii domnitori şi-au cumpărat tronul cu saci de galbeni, apoi şi-au stors investiţia de la nefericitul popor. Or fi în istorie adevăruri care mint şi minciuni care înalţă, însă după atîtea poveşti fantastice, cusute cu aţă albă de Iohannis, Koveşi şi gaşca sereiştilor, tot mai fantastică ni se arată realitatea: faptele au ajuns-o din urmă pe Codruţa, care a avut cu totul şi cu totul alte interese la D.N.A., adică strict de ţintit, îmbăiat, îmbălsămat şi îngropat în sute de dosare oameni care-i stăteau în cale. Ei, acum, lupoaica şi lupul nu prea mai contează în afara haitei. Încolţiţi de peste tot, sînt doar nişte javre.

Baschetbalista plagiatoare a creat un sistem torţionar în internul Justiţie şi l-a stăpînit cu sînge de călău, dar, la final, s-a aruncat singură la coş. Recentele evenimente i-au lămurit pe românii care gîndesc cu propriul cap cum s-au construit atîtea dosare politice.

Au dovedit că Koveşi si procurorii de portocală, persoane abjecte şi lipsite de scrupule, s-au constituit în grup infracţional organizat. Au dovedit că în România funcţiona un stat paralel mafiot, unde Iohannis avea triplu rol: complice marionetă şi protector al mafiei. Au dovedit că Koveşi  rostea o frază, asociată sine die cu o minciună, în ciuda probelor existente care o incriminau.

Avem de-a face cu două specimene periculoase, care ţin cu dinţii de procedurile mafiote şi de clica infectă care i-au creat şi menţinut la putere. Madam Koveşi a arestat pe cine a dorit, în buna tradiţie a Tătucului Stalin, a lui Beria şi a Anei Pauker! Cucuveaua aflată la înălţime a găinăţat toată miriştea Justiţiei şi statului de drept. Zece ani cît a fost procuror general şi şefa D.N.A. a construit, ca un psihopat, sute de dosare pentru neascultători, a „paradit” destine, a curmat viaţa şi sănătatea atîtor oameni, a ascuns dosarele criminalilor Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, dar şi ale infractorilor soţi Iohannis. O torţionară! Şi nu sînt minciuni, sînt fapte dovedite cu acte. Cu toate că acuzaţiile de corupţie curg şuvoi în dreptul lui Koveşi, individa asta, al cărui nume trebuie să stea lîngă torţionarii Vişinescu şi Fecioru, e încă în libertate. Semn că în Justiţia română şi S.R.I. mai sînt osii roase de carii.

După ce „paradea” destine şi le băga după gratii, tînăra, focoasa şi neliniştita Codruţa îşi calma poftele cu un agent S.P.P. Fosta şefă a Departamentului Relaţii Internaţionale din Parchetul General, Angela Nicolae a acordat un interviu incendiar jurnaliştilor de la site-ul „Lumea Justiţiei”, în care a oferit detalii despre relaţia avută de Koveşi cu un agent al Serviciului de Pază şi Protocol (S.P.P.), dar şi despre presiunea psihică pusă asupra ei şi a fiului său de fosta şefă a Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), Laura Codruţa Koveşi, după ce aceasta o surprinsese în ipostase indecente în Indonezia. „Voia să te termine, să te dărîme, să te strivească de aşa manieră încît să nu te mai poţi ridica şi să nu mai poţi să îţi dovedeşti nevinovăţia”, a declarat procurorul Angela Nicolae, care, împreună cu fiul ei, medic, au fost aruncaţi de Koveşi în arest cu denunţători falşi. Femeia povesteşte „cum Koveşi a fost curierul care a dus în Indonezia o scrisoare semnată de Traian Băsescu, scrisoare care îl viza chiar pe fostul director general al Gelsor Nicolae Popa, care trebuia adus în România, fără procedură legală de extrădare”. Aşadar, o scrisoare de la Băsescu! Ce altă dovadă, în plus, că inventatorul robotului Koveşi şi dirijorul acestui monstru este şi el tot un monstru, încă la adăpost. Cum să nu! Doar Koveşi şi-a dat din plin concursul la „lovitura de stat din 2009”, la alegerea lui Băsescu în dauna lui Geoană. Nu că Geoană ar fi fost Ştefan cel Mare! Koveşi a contribuit decisiv la falimentarea Justiţiei, a comis sute de abuzuri, a făcut poliţie politică şi răfuieli personale, a semnat protocoalele secrete între S.R.I. şi D.N.A., a minţit că nu se întîlneşte cu politicieni, a pus bazele unui sistem ticăloşit, prin care a comis cele mai oribile fapte ale încălcării drepturilor omului, a „paradit” destine, a ştiut şi supervizat ororile de la Ploieşti şi Oradea!

Să nu uităm nenumăratele ilegalităţi şi „omenii” făcute cu securiştii şi ambasadorii „aliaţi”. Dosarele cu fraude de miliarde, ascunse, dosarele cu găinarii scoase la presă! Ce dovadă mai convingătoare decît că Werner a devenit preşedinte cu feisbucul, deşi avea dosar penal? De cînd ambasadorul unei alte ţări are voie să se amestece în treburile interne ale ţării noastre, să ajungă superstar şi să dea indicaţii cu privire la corupţie? Iată că s-au dat achitări în sute de dosare, în care oameni nevinovaţi au stat în arest, pierzîndu-şi serviciile, familiile, reputaţia! Koveşi, împreună cu cyborgul de la Cotroceni au micţionat, efectiv, pe Constituţie!

Cum interpretează Werner legile ţării şi Constituţia, din care nu pricepe o iotă, ne-a demonstrat extrem de simplu, din tolba sa cu prostii, alteţa sa Iohannis, urinînd pe hotărîrile C.C.R., nefavorabile lui şi aliaţilor. Neamuri de slugi şi trădători. Dacă oculta mondială, prin ambasadele lor de la Bucureşti, prin biroul C.I.A., în mod special, vor da ordine ca asasinii poporului român să fie liberi,  Werner şi Codruţa vor fi pictaţi în icoane, aşa cum şi colportorul trădător Mihai şi nevasta lui Ana de Bourbon dorm somnul de veci în aceeaşi încăpere cu Sfînta Filofteia. Ferească Dumnezeu! Locul lor este la coşul de gunoi al istoriei, nu în aceeaşi criptă cu o sfîntă!

Un popor dus de nas cu televizorul şi feisbucul, de astfel de lideri are parte! Aşa se întîmplă cînd crema justiţiei e un ghiveci de judecători şi procurori numiţi ca răsplată pentru serviciile aduse politrucilor. În oricare alt stat democrat din lume Koveşi şi Werner aveau deja cătuşe sau erau demult expulzaţi. Oricum, sasul are prin lume mai multe odăi încăpătoare şi luxoase şi poate fi ospitalier cu binefăcătoare sa. Geniul-patriot Eminescu îşi saluta colegii din redacţia ziarului „Timpul” cu „Trăiască Naţia Română”, Naţia Română, biata de ea, care a rezista eroic şi i-a tot votat ba pe tîmpiţi, ba pe nelegiuiţi, ba pe trădători, deşi unii stăteau pe un mal al Apei Sîmbetei, iar alţii pe celălalt mal, aruncînd destinul României în valuri. I-au votat deşi au ştiut că aleşii nici nu-i îmbracă pe români, nici nu-i hrănesc, ci îi culcă pe preş, la uşă. Partidele astea multe ca ciupercile, păpătoare de fonduri din traista românului, sînt o ciumă pentru România. Se schimbă la faţă şi se fac a-şi aminti de cetăţeni numai cînd se apropie alegerile. Cum trec, devin iar animalele care sînt, de fapt. Politica de stat e doar un terminal la care s-au cuplat partidele, D.N.A., S.R.I., S.I.E., B.N.R., C.C.R., Preşedinte.

Sursa: art-emis.ro

Popor nătâng ce suntem! Când suntem scuipați în ochi, noi zicem că plouă.

Oare ati fost vreodata la Opera si sa va pufneasca plansul? Nu, nu vorbesc de prea- plinul inimii coplesite de splendoare. Ci de umilinta, de furie, si de mila. Asta am patit eu aseara. La Opera Romana din Cluj, care punea in scena “Poveste romaneasca”, creatia – bijuterie de Centenar cu care institutia de cultura a considerat de cuviinta sa- si onoreze publicul fidel si pe cel cult al Transilvaniei.



I s-a creat o mare- mare reclama (falsa) cum ca ar fi bilete epuizate de saptamani intregi, cand colo se pare ca sala a fost umpluta pe sest cu sateni adusi cu autocarul ca sa nu ramana locurile goale… Toata floarea cea vestita a Clujului a si onorat cu prezenta, fie ei din politica, administratie, din lumea de business, sau a Bisericii.

Opera Nationala Romana Cluj-Napoca are o multime de oameni de mare calitate artistica, profesionisti si daruiti intr-un chip ce trebuie cunoscut pentru a fi crezut. O parte din ei sunt mandra sa mi-o consider prieteni dragi. Iar acest text ma doare cuvant cu cuvant, pentru ca stiu ca probabil adauga saraciei lor. Marile sponsorizari ale numelor sonore si benevolente ale municipiului nu in buzunarele artistilor ajung, asa,ca fapt divers. Ei mor de foame. Si de jena foamei lor. Si rabda lucruri greu de crezut…

Spre lauda conducerii ei, Opera Romana a crescut mult, a facut pasi frumosi pentru apropierea de om, pentru saltarea calitatii vietii in oras. Insa cineva undeva la nivel de decizie are sfatuitori rauvoitori sau profund inculti. Este inadmisibil ca asa “o chestie “ sa fie servita in Clujul Centenar, la Opera Romana ca spectacol principal, menit sa adune intr- ansa esenta culturii romane. Cu aceleasi resurse, cu aceeasi oameni, dar cu o alta intentie, – una onorabila! – se putea realiza o capodopera. Asa, va ramane doar o “o chestie” jenanta.

Opera –fresca incepe cu o superba scena de iarna, de colindat, evocatoare a satului romansesc, cu simboluri si traditii arhicunoscute, si introduce Capra ce devine apoi leit-motivul intregii creatii, simbol al spiritului national, presupun. Libretul explica geneza Caprei: initial a fost Cerb, dar vanat si invins, el devine, fara coarnele sale – simbol al aristocratiei, nobletei si vitalitatii solare – Capra nationala. Iar acest Tablou Intai e numit Radacini…

Tabloul al Doilea aduce pe scena alaturi de colindatorii invesmantati in albul portului romanesc, pe psaltii ortodocsi, in negrul calugaresc, dar care canta in latina (..?). Spre stupoarea generala urmeaza un fragment lung de liturghie ortodoxa care e alternata in limbile latina, rusa si greaca, cu un mot de binecuvantare in limba romana la final. Sunt folosite texte liturgice, vesminte, obiecte si gesturi ritualice, care scoase din contextul spatiului adecvat lor, frizeaza blasfemia. O mascarada a Prefacerii si Impartasaniei indeplinite de un actor, ce rosteste afectat si fals rugaciunile menite doar celor hirotoniti, este socanta pentru cineva care are macar o bruma de tangenta cu credinta. Ca vulgul nu pricepe este, – poate! – de inteles, dar cum reusesc sa sada in locurile lor imperturbabili cei infiintati in balcoanele Operei in haine preotesti mie imi depaseste puterea de intelegere. Ma gandesc doar ce iesea daca o asemenea batjocura se facea cu versete din Coran si rugaciunile ritualice islamice… Acest al Doilea Tablou, numit Credinta, se incheie imbinand elementul culminant al credintei crestin ortodoxe – Sfanta Impartasanie – cu dansatoare din buric, acoperite pe alocuri de cateva voaluri traslucide, dansand lasciv pe ritmuri de harem otoman.

Tabloul Trei este dominat de stridenta metalica si respingatoare a Coanei Chirita, personaj descriptiv pentru o natiunea romana vulgara, lipsita de identitate proprie, parvenita si lipsita de orice virtute sau gratie. Intreaga lupta politica si armata de eliberare a poporului roman este burdusita in acest tablou, cu personaje gen Austriacul, Rusul, Turcul, Rusul. Fiecare cu imnul aferent! Inchipuiti-va momentul cand se intoneaza solemn in Cluj-Napoca in 2018, in Anul Centenar al eliberarii si unitatii nationale, toate imnurile celor care au dominat si ucis romani, vreme de secole, si in special in cele doua razboaie mondiale in care romanii au intrat cu unicul scop de a se elibera si uni! Ametitor pana la greata…!

Pentru a ilustra eterna neputinta si gaunosenie de caracter a Romanului, acesta e mereu la pamant, adesea beat sau macar cu carafa traditionala in mana. Iar Capra lui la fel, e moarta, din nou si din nou. El, pentru a se ridica trebuie mereu adunat de pe jos, imbracat si aranjat de cate un Doctor, fie el pasoptist, bonjurist, german, european sau american – dar mereu si negresit strain! Iar ea, – biet Cerb castrat – , mereu necesita incantatii magice pentru a invia si a juca. Halal spirit national….! Independenta Romaniei, Casa Regala? O coroana pe o perna si o hora. Si, ca varza sa fie a la Cluj pana la capat, sunt citite fragmente din declaratiile de unire cu Regatul Romaniei a provinciilor istorice Basarabia, Bucovina si Transilvania.

Tabloul al Patrulea, numit Libertati – calea regala, aduce lautari, tarafuri si face din Rapsodia Romana a lui George Enescu muzica de fundal la o betie saltareata, inghesuita intre o romanta si un triunghi amoros de mahala. Si cand te gandesti ca vorbim de testamentul vietii si declaratia de dragoste a geniului acestui popor fata de natia si istoria sa, de capodopera ce a scris-o si finisat-o vreo 20 de ani..! Nepretuita si inaltatorarea Rapsodie Romana, sfasietor de frumos interpretata de cel mai bun violinist al Tarii la ora actuala – asta, alaturi de tinute si maiestria interpretarii artistilor au fost putinele bucurii care au indulcit o parte din durerea mesajului acru, metalic ca o otrava coclita .

Tabloul Cinci aduce comunismul. In tinute, cel putin. Ca subiectul de baza e tot triunghiul amoros si moralitatea indoielnica a femeii romance. Socialismul frumos ordonat, entuziast, cu pionieri in uniforma, cu imn si “Macarale rad in soare”, jenant aplaudate de unii nostalgici ai sistemului – probabil din grupul adus cu autocarele de la sate sau de parintii prea incantati sa-si vada copiii cu esarfa rosie la gat. Si pentru a nu rata noua portie de varza a la Cluj: fetele de la Capalna, Calusarii, proletarii, si pionierii, alaturi de alte si alte grupuri numeroase canta toti deodata …altceva. Teribil! Un supliciu si vizual, dar mai ales sonor. Nimic, nimic din oroarea comunismului, desigur. Doar multa culoare, energie, bucurie si creatie. Nu o zeghe, nu o foame, nu o aluzie la Aiud, la Canal sau la uciderea reala a Spiritului National Autentic si la eradicarea cremei societatii romanesti.

Tabloul Sase – Visari , calea postrevolutionara: Mosule ce tanar esti! Nu glumesc. Chiar s-a cantat. Romanca –standard acum e decoltata, tupeista si, cand nu e unsa cu toate alifiile diplomatiei si slugarniciei regulamentare, musai e provocatoare si interesata: in triunghiul amoros alege pe cel capatuit prin strainatati. Oficialul UE, soldatii NATO, steaguri, imnuri, uniforme militare “fac cunoscute pretentiile noii afilieri: sporirea ordinii si promovarea valorilor nationale” (conform sinopsisului oficial).

Ca sa nu uitam doza de declaratie politica absolut necesara si de propaganda fara de care nici un hipster nu lesina de placere : romanul etalon, personajul principal al “operei -fresca”, adica Vataful, se loveste de Chelner (simbol pentru Liviu Dragnea, desigur, dupa arhicunoscutul moment american) si …orbeste. Odata cu el moare din nou si spiritul national, Caprita, de data asta definitiv (abia acum, datorita atotputernicului Dragnea, ucigasul de arhetipuri). Doctorul strain sa ii adune de pe jos a mia oara pe amandoi nu mai este: a emigrat la invitatia oficialului UE ca sa se capatuiasca si sa-i fure nevasta romanasului ametit.
Insa esenta esentelor tari, culmea culturii la ceasul astral al romanismului profund si elementul gasit ideal de marele “compozitor” pentru a onora Centenarul si institutia de cultura in care ne aflam ca sa sarbatorim impreuna ca si popor roman unit, a fost, nici mai mult nici mai putin, maneaua! Exista o limita a andurantei… Eu mi-o atinsesem atunci, m-am ridicat si am plecat. Nu la Parazitii, nu la “Mosule ce tanar esti”, si nici la batjocorirea Liturghiei care mi-a frant inima in lacrimi amare. Sau a lui Enescu. Dar maneaua pe scena Operei Romane din Cluj nu am putut-o rabda….

Unii spun ca e satira, cei ce au facut-o si o vand ca e o capodopera, mie imi e doar jena. Jena de jena lor. Poate nici macar nu e constientizata. (Da, inca sper!) Mi-e jena pentru oamenii de cultura invitati care au rabdat acele ceasuri si acele jigniri la adresa valorilor profunde, la adresa istoriei si culturii romane. Mi-e o jena colosala. Sunt convinsa ca multi s-ar fi ridicat inca de la momentul blasfemiator. Daca nu au facut-o, sigur au avut ca motiv prea multul bun simt si dorinta de a nu jigni pe cineva implicat in proiect cu gestul lor. Asa cum si eu doar de asta am ramas si am rabdat pana in clipa in care nu am mai putut rabda. Insa jalea fie ca e muta, fie ca e rostita, a fost prezenta. Era vizibila pe chipuri, in susoteli si in incordarea multora. Cine s-a putut bucura de aceasta asa- zisa creatie , de fapt o varza a la Cluj fara cap si fara coada, un nereusit puzzle din creatiile altora demult adormiti fara putinta de a-si apara munca de remixul acestui dj pseudocultural incult, trebuie ca nu au prea multa cultura ei insisi si nici pretentii de la o institutie de cultura.

P.S. : in amalgamul de imnuri nationale vechi si noi, romanesti sau straine, nimeni nu a reactionat in nici un fel. Lumea nu s-a idignat la “Doamne preamareste-l pe Tar”, nici nu a simti nevoia sa se ridice in picioare la “Desteapta-te, romane!”. Un singur domn, extrem de in varsta, nevazator si abia umbland s-a ridicat in picioare la Imnul Casei Regale a Romaniei. Slabiciunea picioarelor l-a tradat, a trebuit sa sada, insa dupa o clipa s-a fortat si s-a ridicat din nou. A fost unica reactie a salii. Pana am plecat eu la manele. Popor natang ce suntem! Cand suntem scuipati in ochi, noi zicem ca ploua. De unde atata lasitate? De unde atata ignoranta lucie?

Autor: Ilyas Andrea

Sursa: Ilyas Andrea Facebook

Ion Cristoiu: “Klaus Iohannis se teme de moarte de redeschiderea Dosarului de moștenitor al organizației naziste Grupul Etnic German”

Pe vremea cînd Serviciile Secrete nemțești, mai puternic infiltrate în România decît pe vremea Mareșalului Antonescu, ne impunea președintele, pion de seamă pentru Puterile Garante, Klaus Iohannis a fost vîndut electoratului, printre altele și prin publicitarea drept un nou Carol I, un Carol I al României postdecembriste.



Drogați de o iluzie păguboasă – cea a perfecțiunii nemțești întruchipate în orice Klaus – românii s-au grăbit să-l voteze pe fostul primar al Sibiului convinși că la Cotroceni va poposi, în fine, președintele situat deasupra maidanului pe care se păruies, asemenea unor chivuțe, politicienii moldo- valahi.

A fost o înșelătorie, una dintre multele înșelătorii meșterit de partide, prin care ni se vînd castraveți prost murați drept computere de la NASA. Klaus Iohannis s-a dovedit un prost imitator al lui Traian Băsescu. Spun, prost imitator, pentru că în timp ce la Traian Băsescu sesizai imediat în violențele sale verbale actorul politic de excepție, la Klaus Iohannis te stupefiază insul scos pe bune din minți, gata în orice clipă să facă din politica la înalt nivel o evidentă criză hormonală.

Marți, 6 noiembrie 2018, în hotarele unei conferințe de presă aranjate, Klaus Iohannis l-a atacat pe Liviu Dragnea în termeni de o rară violență, vecini cu înjurătura. Ca și în alte împrejurări de crize hormonale s-a văzut imediat că președintele României dă curs unei crize de nervi, că se exprimă din mațe și nu din creier.

Dincolo de noua demonstrație de politică sub nivelul buricului, ieșirea violentă a lui Klaus Iohannis își are explicația într-un fapt de psihologie.

Luni, 5 noiembrie 2018, Liviu Dragnea a venit în Parlament cu două valize întro încercare de a o imita pe Cosette Chichirău de la USR, cea care a introdus în bătălia politică de la noi scălîmbăielile de iarmaroc duminical. În replică la Operațiunea Valiza, lansată de Divizia Presă a Noii Securități, Liviu Dragnea a folosit spectacolul cu valizele aduse în Parlament de parcă ar fi fost pe cale să plece cu trenul, pentru a atrage atenția asupra dosarelor pe zi ce trece tot mai grele ale lui Klaus Iohannis. Unul dintre aceste dosare se referea la cea mai mare afacere de corupție prin care familia Iohannis s-a îmbogățit peste noapte:

Retrocedările către Forumul Democrat German a bunurilor Grupului Etnic German.

Dosarul a revenit în atenția opiniei publice în contextul Scandalului numit al Ordonanței de clasare din dosarul lui Augustin Lazăr de la Cotroceni. Prin Raportul de revocare din funcție a procurorului general, Tudorel Toader aducea la cunoștința opiniei publice de la noi că Augustin Lazăr și-a plasat în dosarul de candidat ajuns la Cotroceni o ordonanță de clasare a unui dosar al lui Klaus Iohannis. Ulterior, s-a aflat că ordonanța nu era a lui Augustin Lazăr, ci a altui Lazăr, Cristian Lazăr, procuror la Parchetul General, cu misiunea de la Noua Securitate să-l spele de acuzații pe candidatul Klaus Iohannis astfel încît la alegerile prezidențiale din noiembrie 2014 fostul primar să apară spălat și parfumat, drept cinstea întruchipată într-o lume de politicieni necinstiți. Nu știu dacă Tudorel Toader a făcut sau nu dinadins confuzie între cei doi Lazări. Sigur e că Scandalul stîrnit de acuzațiile din Raport au atras atenția asupra Operațiunii prin care Serviciile Secrete Nemțești, avînd complici în conducerea SRI și SIE au plasat în fruntea statului român pe pudelul lui Merkel. În 14 septembrie 2014, în buza campaniei electorale pentru prezidențiale unuia dintre candidați i se închidea pe șest cel mai grav dosar penal al său:

Dosarul retrocedărilor către Forumul Democrat German a bunurilor Grupului Etnic German.

La vremea respectivă, aceleași Servicii se străduiau din răsputeri să născocească adversarilor lui Klaus Iohannis tot felul de dosare. Orice scărpinat al DNA sau al Parchetului General în legătură cu un candidat devenea imediat Tărăboi mediatic. Singurul despre ale cărui dosare nu s-a știut nimic era Klaus Iohannis. Despre dosarul Retrocedărilor s-a mai scris, chiar dacă nu la proporțiile de însemnătate ale afacerii. Cel care s-a ocupat temeinic de întreaga tărășenie a fost Ion Spânu de la Cotidianul. A fost printre puținii care a acordat atenție subiectului, deoarece presa noastră independentă, chiar și cea prea independentă, au evitat din motive lesne de înțeles dacă ne gîndim la ce a pățit Ioan Scurtu.

Marele istoric Ion Scurtu, care a dezvăluit că Grupul Etnic German a fost o organizație nazistă cu acte în regulă, coloana a cincea a hitlerismului pe teritoriul naţional, în conflict chiar cu Mareșalul Antonescu, pentru că membri Grupului refuzau să meargă să lupte în Armata Română pe motiv că nu e suficientă de crudă cu evreii, preferînd SS-ul, a fost condamnat de un tribunal din România democrată ca urmare a sforilor trase de camarila lui Klaus Iohannis.

O condamnare unică în felul ei, pentru că Ioan Scurtu nu făcuse altceva decît să confirme un adevăr istoric. Sentința prin care Forumul Democratic German a devenit la cererea sa urmașul Organizației Naziste și prin urmare posesorul bunurilor confiscate Grupului de Guvernul Sănătescu prin respectarea Convenției de Armistițiu, dezvăluie două infracțiuni:

Una de corupție, pentru că Klaus Iohannis era și primar și membru al FDR cînd bunurile Grupului au fost însușite de Forum în detrimentul statului român.

Cealaltă , de cultivare a fascismului în România democratică. A cere să fii urmașul unei organizații naziste într-un regim democratic înseamnă a fi nu numai de acord, dar și mîndru de înaintașul tău. Era atît de greu pentru FDR-ul lui Klaus Iohannis să excludă dintre înaintaşi Grupul Etnic German?

Aceste două infracțiuni au fost clasate de Criștian Lazăr în buza campaniei electorale.

E mai mult decît interesant că procurorul spălător de cadavre a lucrat sub oblăduirea a doi demnitari ai PSD: Procurorul general Tberiu Nițu și ministrul Justiției Robert Cazanciuc.

Dacă procurorul Cristian Lazăr nu l-ar fi spălat pe candidatul Klaus Iohannis, fostul primar ar fi intrat în campania electorală cu dublă povară: Cea de penal și cea de beneficiar al unei organizații naziste.

La acest dosar s-a referit spectacolul cu valizele pus la cale de Liviu Dragnea. O neghiobie după opinia mea, pentru că Operațiunea prin care candidatul Klaus Iohhanis a fost albit de dosar pe șest în septembrie 2014, a fost micșorată ca gravitate prin spectacolul mediatic de prost gust. Dosarul infracțiunilor comise de Klaus Iohannis în cazul însușirii bunurilor deținute de o organizație nazistă e prea important pentru a fi expediat în cadrul unui spectacol mediatic.

Ar fi fost normal ca Liviu Dragnea să țină o conferință de presă extraordinară în care să ceară redeschiderea dosarului clasat pe șest de Cristian Lazăr și organizațiilor internaționale care monitorizează punerea la îndoială a Holocaustului să se pronunțe în legătură cu asumarea de către președintele României a moștenirii unei organizații naziste.

Chiar și în aceste condiții, Liviu Dragnea a atins un subiect sensibil pentru Klaus Iohannis. Divizia Presă a Noii Securităţi a sărit să-l apere pe moștenitorul Grupului Etnic German. Într-una din interminabilele sale cufureli la postul Tv dobîndit prin fals protejat de DNA, Cozmin Gușă a declarat că prin discuțiile despre dosar se reiau lucruri deja fumate. Postul fanion al Noii Securități, Digi Tv, a prezentat redeschiderea discuțiilor despre Dosarul Retrocedărilor cu un text dictat parcă de SRI:

„Acuzațiile lui Liviu Dragnea vin după ce o serie de politicieni, inclusiv Darius Vâlcov, consilier al premierului Dăncilă, și fostul ministru al Educației Liviu HYPERLINK „https:// www.digi24.ro/stiri/actualitate/politica/liviu-pop-face-o-noua-declaratie-deplasata-iohannis-a-condus-o-organizatie-care-este-continuator-alunui-grup-nazist-985483”Pop au încercat să acrediteze ideea că FDGR ar fi un urmaș al Grupului Etnic German și, prin urmare, să facă o legătură între Iohannis și naziști. Aceste acuzații au fost criticate atît de comunitatea germană din România, cât și de politicieni din Germania.”

Redeschiderea dosarului ar fi mortală pentru Klaus Iohannis. Atunci în 2014, românii erau drogați de uriașa manipulare de vîrîre pe gît a pudelului lui Merkel. Acum, după patru ani de președinție împărțită între voiaje de lux cu consoarta și eliminarea adversarilor politici prin intermediul Procuraturii, Klaus Iohannis și-a pierdut imunitatea în ochii românilor. O deschidere a dezbaterii despre moștenirea nazistă a lui Klaus Iohannis ar convinge pe mulți că dincolo de scrînșetele cu penalii în persoana lui Klaus Iohannis se ascunde un ins rapace cînd e vorba de bani. Violența atacului la Liviu Dragnea explică preocuparea lui Klaus Iohannis față de redeschiderea dosarului. Așa cum arătam prin Operațiunea Cele două valize Liviu Dragnea a împins în derizoriu un subiect atît de grav precum cel al dosarului închis pe șest de Procuratură.

Dar chiar și în aceste condiții, Klaus Iohannis și-a ieșit din minți. Ce s-ar fi întîmplat dacă liderul PSD ar fi tratat subiectul cu toată seriozitatea?

N. B. Denise Rifai, nepoțica lui Cozmin Gușă de la Realitatea TV, s-a grăbit să istorisească public cum s-a întîlnit ea într-un magazine de pantofi cu iubita lui Liviu Dragnea. Slavă Domnului, că nu s-a întîlnit cu distinsa la WC-ul Gării! Ar fi trebuit să pună semnul Interzis persoanelor sub 18 ani!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Evenimentul zilei

Bogdan Duca: ”Un tablou general, dar real, al deținuților politici în comunism”

Moartea lui Vișinescu a adus iar vorba despre deținuții politici din comunism. Ei sunt priviți de mitologia postcomunistă ca pe un soi de tot unitar: o categorie în mod necesar eroică și martirică de nevinovați.



Adevărul istoric este însă mult mai nuanțat.

Desigur, între deținuții politici era o categorie importantă de persoane persecutate pentru că pur și simplu erau identificate cu dușmanii regimului comunist.

Există deținuții politici din motive religioase: greco-catolicii, romano-catolicii, creștinii ortodocși de stil vechi, ortodocși arestați pentru că aveau ”comportament antisocial” alegând viața pustnicească, martorii lui Iehova, mulți creștini evanghelici.

Există categoria impresionantă a țăranilor care au refuzat colectivizarea, a ”chiaburilor” și mijlocașilor, a muncitorilor care îndrăzniseră în plină „dictatură a proletariatului” că drepturile proletarilor erau încălcate.

Există categoria intelectualilor care au avut curajul de a gândi neconform cu regimul, de a face cenacluri, forme de supraviețuire culturală, care întrețineau o piață ilegală de carte și de idei în plină dictatură comunistă.

O altă categorie importantă era a foștilor demnitari din regimul antonescian. Aceștia erau departe de a fi niște inocenți. Făcuseră parte din cel mai sângeros regim din istoria modernă a României, vinovat de cele mai atroce crime împotriva umanității din istoria poporului nostru. Lagărele din Transnistria revoltau prin inumanitatea lor chiar și pe ss-iști, ca să vă faceți idee despre ce vorbim.

O altă categorie erau politicienii mainstream din perioada interbelică, exponenții unor guvernări corupte, care ținuseră România în sărăcie și subdezvoltare, guvernări mânjite de sânge, regimuri cu nimic mai legitime moral decât cel comunist.

Pe 13 decembrie 1918, la mai puțin de două săptămâni de la Marea Unire, peste 100 de muncitori tipografi care protestau față de politicile economice ale guvernului, erau împușcați pe Calea Victoriei.

În anii 20 și 30, abuzurile, crimele, politici economice ticăloase, politici rasiste, ale tuturor guvernelor ”democratice” succedate la putere, lăsau în urmă moarte, suferință, sărăcie.

România regală, departe de a fi o fantezie de-a monarhiștilor contemporani, era o țară cu 60 la sută analfabeți și peste 70 de procente din români trăind la limita supraviețuirii..

O altă categorie erau legionarii. Nimic din ideologia, din pratica lor politică, nu lăsa să se vadă că ar fi fost cu un milimetru mai buni decât comuniștii.

O altă categorie erau chiar comuniștii epurați între ei în diverse momente ale istoriei partidului.

Primul secretar general al PCR, Cristescu Plăpumaru a fost la Canal. Vasile Luca a murit la Sighet. Lucrețiu Pătrășcanu a fost executat la Jilava, Ana Pauker a avut stagiu de pușcărie în beciurile Securității și apoi a murit în arest la domiciliu. Iar împreună cu ei, sute de comuniști au căzut victime ale acestor epurări.

Acesta ar fi un tablou general, dar real, al deținuților politici în comunism…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Facebook

Președintele Academiei Române, acad. Ioan-Aurel Pop: „Catedrala Naţională este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară!”

Pentru fiecare popor ortodox, construirea unei catedrale naționale a reprezentat o piatră de încercare, iar pentru observatorii externi măsura trăiniciei credinței, forța și prestigiul acelei națiuni.



Acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși și ne așază în rând cu lumea, afirmă Ioan-Aurel Pop, preşedintele Academiei Române. Catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor, spune academicianul.

Domnule preşedinte al Academiei Române, ce reprezintă construirea unei catedrale naționale pentru un popor ortodox, îndeosebi pentru români?

După creștinarea noastră în limba latină, prin strămoșii noștri daco-romani și proto-români, fapt petrecut încă din mileniul I d.Hr., a urmat o îndelungată perioadă de organizare a credinței și a vieții religioase, desăvârșită prin stabilirea ierarhiei de model răsăritean (bizantin) și bizantino-slav. Această ierarhie s-a aflat inițial în raporturi cu Roma, iar apoi în legături statornice, directe sau mediate cu Noua Romă sau cu Orașul lui Constantin (Constantinopol). Vitregia vremurilor a voit ca locurile noastre de închinăciune să fie, secole la rând, simple și modeste, pentru că Biserica semnifica în acele timpuri, în primul rând, turma și păstorul ei, preotul. După fondarea primelor Valahii sau Romanii, spre finele mileniului I și mai ales după întemeierea statelor medievale românești (secolele al XIII-lea și al XIV-lea), s-au ridicat și la noi locașuri de piatră și de zid, unele dintre ele impresionante. Toate Bisericile ortodoxe autocefale au catedrale reprezentative pentru forța cre­din­­ței popoarelor lor. Biserica Ortodoxă Română este autocefală din anul 1885, iar chestiunea unei catedrale a României s-a pus încă de la finele secolului al XIX-lea, după ce țara își proclamase inde­pendența absolută, după ce această independență fusese confirmată pe câmpurile de luptă și recunoscută de Europa, după ridicarea țării la rangul de regat (1881) și după obținerea autocefaliei.

Construirea Catedralei Națio­nale a reprezentat pentru fiecare popor ortodox o piatră de încercare unică, după care observatorii externi au măsurat trăinicia cre­din­ței, forța sa, prestigiul acelui popor. Românii sunt astăzi, conform canoanelor Marii Biserici aflate încă în vigoare, al doilea popor ortodox ca mărime din lume, după poporul rus. Prin urmare, acum, la un secol de la Marea Unire, la aproape un secol de la ridicarea la rang de Patriarhie (în 1925) și la aproape un secol și jumătate de la recunoașterea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, construirea Catedralei Naționale încununează o întreagă lucrare a poporului român asupra lui însuși (cum ar fi spus Nicolae Bălcescu) și ne așază în rând cu lumea.

De ce am avut nevoie să ridicăm Catedrala Mântuirii Neamului?

Ridicarea Catedralei Mântuirii Neamului, cum a fost denumită această operă încă înainte de a exista, are mai multe rațiuni, de la cele pur spirituale până la cele practice. Toate națiunile ortodoxe au capitale ale credinței lor, au locuri supreme în care ierarhia superioară intră în interferență permanentă și activă cu poporul, cu „turma”. Sintonia aceasta se face, în ochii poporului, într-un loc ales, sfânt (sfințit) și irepetabil. Vechea Catedrală Mitropolitană a Țării Românești de la București, urmând cronologic celor de Argeș, Câmpulung și Târgoviște, este depozitara unei istorii sacre și laice pline de semnificații, dar este complet neîncăpătoare.

Toate popoarele ortodoxe din jurul nostru, care au mult mai puțini credincioși decât noi, au adevărate catedrale, mari și impunătoare, pe care le arată cu smerenie și cu mândrie îngemănate lumii. Firește, se spune că un credincios adevărat se poate ruga oriunde Domnului și că Domnul, dacă ruga vine din suflet și se face cu suflet curat, îi ascultă păsul și îl iartă. Iertarea nu vine însă de la sine, ci se face prin tainele bisericești, săvârșite de preoți, după rânduială, după tradiție și după canoane. Și apoi, nu numai indivizii au nevoie de iertare, ci și națiunile, iar pentru neamuri („ginturi”, cum se spune în vechile traduceri românești ale Cărții Sfinte), ceremoniile și locurile de ceremonie se cuvine să poarte semnul solemnității celei mai înalte și să emane acea glorie (slavă) a lui Dumnezeu, menită să strălucească în toată splendoarea ei.

Catedrala Mântuirii Nea­mului s-a putut ridica abia în ultimul deceniu, dar ea a fost un ideal mult mai vechi. Care au fost cele mai cunoscute perso­na­li­tăți care au militat pentru ridicarea unei catedrale națio­nale?

Aproape toate marile persona­lități religioase și mirene ale românilor s-au gândit la o catedrală națională și au susținut proiecte în acest sens, de la principele și apoi Regele Carol I (1866-1914), Regele Ferdinand I (1914-1927), generalul Ioan Em. Florescu și Constantin Istrate până la Patriarhul Miron Cristea și prim-ministrul Ion I. C. Brătianu. Dintre oamenii de cultură îi amintim pe Nicolae Iorga, Octavian Goga, Ioan Slavici, Petre Antonescu, alături de mulți alții.

Catedrala Mântuirii Nea­mului poate fi considerată un simbol al unității dintre generații și al românilor de pretutindeni?

Da, așa cum spuneam, catedrala este simbolul unității noastre istorice întru credință și întru țară. Catedrala nu jignește pe nimeni și nu este ridicată împotriva nimănui! Catedrala este pentru noi toți și înseamnă numai iubire și bunătate, îndreptate deopotrivă către Dumnezeu și către oameni. Catedrala noastră preamărește Ortodoxia, în sensul de „dreaptă credință” în Dumnezeu, dar îi recunoaște pe toți fiii acestui ­neam, indiferent de felul în care se roagă Domnului, și-i cheamă să fie laolaltă.

În anul în care sărbătorim Centenarul Marii Uniri, finalizarea și sfințirea Altarului Catedralei Mântuirii Neamului este poate unul dintre cele mai importante proiecte de țară?

Eu cred că planul Domnului a fost acesta: să izbutim marea lucrare în Anul Centenarului Marii Uniri, ca să putem, peste alte centenare de la înfăptuirea actului sublim din 1918, să dovedim vrednicia unui popor creștin situat la Dunăre și în Carpați. Noi, românii, suntem nărăviți să ne autoflagelăm și să ne nimicnicim singuri, dar Domnul nu ne lasă, atunci când se cuvine să fie așa, să ne pierdem cumpătul și ne conduce și spre gesturi de glorie. Și apoi, la români există credința că nici o operă durabilă nu se poate face fără mare sacrificiu, precum grăiește legenda meșterului Manole, legată de zidirea altei catedrale, sfințită în prezența altui patriarh ecumenic, acum mai bine de jumătate de mileniu. Așa ne-a fost nouă rânduit, ca abia după mai bine de cinci secole să repetăm pe alte coordonate gestul sublim, închinând imn de mărire Împăratului ceresc. Se poate ca, în marea lui înțelepciune, Mântuitorul să fi împlinit opera abia acum, fiindcă acum se va fi împlinit sorocul sacrificiilor noastre…

S-a spus, adesea, în spațiul public, că „avem nevoie mai mult de școli și spitale și mai puțin de catedrale”. ­Este Catedrala Mântuirii Neamului complementară școlilor și spitalelor din ­România?

Pe mine, ca istoric, denigrările și cârtirile acestea nu mă miră prea tare: toate marile construcții laice și religioase ale omenirii care ne încântă astăzi au fost contestate la vremea lor.

Cei care contrapun catedrala altor construcții (instituții) nu sunt creștini și nu știu că cea mai înaltă școală și cea mai trainică sănătate nu sunt cele ale trupului, ci ale sufletului. Vindecarea odras­lelor umane de ignoranța minții (întunecimea) și de bolile trupești (suferința fizică) nu se face numai în școlile instituționalizate de stat sau numai în spitalele slujite de medici, ci și în biserici. Chiar și filosofii greci precreștini știau că vindecarea trupului fără lucrarea asupra sufletului este înșelătoare, neputincioasă și sortită eșecului. Nu din pricina catedralei nu avem noi școli și spitale destule, ci din alte pricini. Ba, aș spune că nu lipsa de școli și spitale este necazul nostru cel mare acum, ci golirea lor de profesori, de elevi suficienți și de medici. Iar neștiința de carte, abandonul școlar, analfabetismul funcțional, plecarea medicilor și asistenților medicali peste mări și țări nu se datorează prea multor biserici și nici credinței prea arzătoare.

Dimpotrivă! Ne ocupăm de mărunte lucruri, ne hrănim trupul, dar nu și mintea, ne agățăm de scopuri lumești lipsite de morală, de adevăr, de dreptate, de iubire și de bunătate. Da, catedrala lucrează cu mijloacele sale sacre, ca și școlile și spitalele, cu mijloacele lor lumești, la educarea și păstrarea în stare bună a acestui popor. Dacă lucrarea aceasta nu este la înălțimea dorită, de vină suntem noi, cu micimile noastre, cu vrajbele și cu urile noastre, cu felul de a-l huli pe Domnul și cu falsele crezuri pe care le etalăm fără jenă. Credința și Biserica ne îndeamnă la cumpănire, la cumpătare, la bine și la iubire de Dumnezeu și de oameni. Catedrala noastră devine acum un simbol al tuturor acestor căi dăruite cu har.

Sursa: Ziarul Lumina

Ne-am dat foc la valiză, cetățeni!

Măi, dragă… după ce în regimul Băsescu Traian VALIZA a fost vehicul preferat pentru coconei și parai „fără număr-fără număr”, cam frivolă, de! că trecea de la unul la altul lipsită de mofturi și mustrări de conștiință, iată că a venit vremea ca VALIZA – VALIJOARĂ- CINE-I MAI PREȚIOASĂ DIN ÎNTREAGA ȚARĂ? să se facă femeie serioasă, la casa ei, și să participe la arăturile de toamnă fix pe tarlaua unui țăran din Teleorman.


Țăran-țăran, daʹ informat !!!… după ce a deschis valiza , omul a fotocopiat documentele, cu tehnica din dotare pe care o lua întotdeauna la câmp – că doar nu se știe când găsești o VALIZĂ în porumb și vorba ceea, să fii pe fază, să nu te „surprinză” evenimentul fără dotarea obligatorie- și a citit mail-ul prin care Ștefan Dragnea zicea că-l ceartă tac’su dacă cere bani să-și plătească niște datorii ( deci, comportament abuziv, traumatizant pentru fostul minor, din partea monstrului Dragnea Liviu ), domnia-sa țăranul s-a gândit unde oare, unde oare? să predea documentele…

Prieteni, unde ne-am fi dus după ce găseam comoara?

Mmmm… ia să vedem ce ne-ar veni în minte….Poate la polițistul din sat , să le predăm cu proces-verbal , ca să nu fie probleme? Sau, dacă suspiciunile provenite dintr-un bun-simț țărănesc ne-ar îndemna să credem că sunt niște lucruri și mai necurate, nu ne gândeam noi să anunțăm DNA-ul vieții, de la județ? Mai avem idei? Sigur, noi mai avem… dar cu toate că avem imaginație bogată, nu ne-ar da prin minte să ducem VALIZA unde a dus-o țăranul nostru…

Omul, cocoșat de greutatea răspunderii care apăsa pe umerii lui- deoarece ținea VALIZA pe umăr- imediat s-a gândit să contacteze FILIALA CEA MAI APROPIATĂ A LUI „RISE PROJECT”. Doamne, nu mi-ar fi trecut prin cap! Și bine că filiala era acasă, că dacă ar fi fost dusă până colea , în Brazilia, pe urma unor afaceri tenebroase de-ale lui Dragnea Liviu , într-o documentare care impune multe zile stresante pe plaja din Copacabana, printre palmieri, umbrele și cocteiluri , hait! ce s-ar fi făcut țăranul nostru și cui ar fi predat el bunătate de TELEORMANLEAKS?

N-o să credeți… nici RISE PROJECT nu s-a gândit să ducă documentele la Poliție, la DNA sau măcar la băieții pentru care lucrează… să înțelegem de aici că dânșii au avut acordul „de sus” să se joace singuri cu trenulețul și cu „lopețica” în nisip, sub ochii grijulii ai lui tati-STATUL PARALEL?

Dar putem, dragă popor, să le acordăm toată încrederea… Că ia te uită ce zice LIBERTATEA.ro, 4 noiembrie 2018 :

„Ana Poenariu ( jurnalistă la RISE PROJECT, n.n.) a subliniat faptul că documentele au fost verificate de echipa de investigații. «În perioada următoare vom publica mai multe documente, toate fiind de interes public. Când documentele au ajuns la noi, toți colegii mei s-au apucat de analizat documentele. Nu ne apucăm pur și simplu să publicăm documente când le primim… Datele noastre arată că documentele au fost ascunse cu puțin timp înainte de perchezițiile DNA, percheziții făcute de procurori la firma Tel Drum în vara anului 2017.»…”

Deci , e groasă, cetățeni… RISE PROJECT, cu seriozitatea-i caracteristică, a efectuat deja și datarea cu carbon și a aflat cu destulă precizie din ce perioadă a neozoicului datează VALIZA-FOSILĂ !

P.S. Totuși, documentul cel mai terifiant al capturii, pe care nu s-au putut abține și l-au dat publicității, este ceea ce vedem noi mai sus: o poză a lui Dragnea Liviu, melancolic, în care șefu’ luʹ CIUMA ROȘIE, pe lângă tradiționala mustață are și oleacă de barbă!

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Marcel Iureș: ”Iubeşti o ţară şi cu escrocii, şi cu tăietorii de lemne, şi cu bandiţii din politică şi din afaceri. Cu tot. Şi cu oamenii geniali, şi cu copiii olimpici, dar şi cu cei estropiaţi.”

Din interviul publicat de Ziarul Metropolis și realizat de Ionuț Mareș



Marcel Iureș: – Noi toţi ne uităm la cei care îşi caută rădăcinile cu un tip de curiozitate oarecum rece. Nu suntem români rătăcitori. Dacă am plecat, am plecat în bejenie, să ne salvăm – uneori chiar în propria ţară -, dar nu să ne căutăm rădăcinile. Ele sunt aici. Mi se pare de multe ori o exagerare a oamenilor care smiorcăie prin străinătate: „Vai, ţara mea, România”. Le stă la dispoziţie, e aici.

Ionuț Mareș– Ar trebui să se întoarcă?

Marcel Iureș:– Să se întoarcă şi să sufere. Nu e un ordin, nu e un sfat, dar dacă tot vii… E ca la iubire. Iubirea trebuie să fie completă. Iubeşti o ţară şi cu escrocii, şi cu tăietorii de lemne, şi cu bandiţii din politică şi din afaceri. Cu tot. Şi cu oamenii geniali, şi cu copiii olimpici, dar şi cu cei estropiaţi. Trebuie să iubeşti o ţară cu tot ce e în ea, altfel îţi dai aere şi eşti mofturos.

Ionuț Mareș: – Din acest motiv nu aţi rămas în străinătate?

Marcel Iureș:– Judecăm sau categorisim viaţa fiind liberi. Ajungem ca ilegaliştii, care se ascund fără să îi urmărească şi să îi persecute nimeni. Suntem aici, asta e. Trăim cum ne aşternem şi cum gândim. Sforăiala şi spumele patriotarde sunt dizgraţioase. Nu cred în ele.

Sursa: Anonimus.ro