C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Cu stocul la control

Parcă am mai trăit asta. La început s-a transmis pe toate canalele că sunt stocuri suficiente de mâncare. Apoi au fost defilați prin fața camerelor de luat vederi și prin presă „criminalii” care făceau stocuri și din cauza cărora poporul muncitor trebuia să stea la coadă. La unu-n casă au găsit o sută de kile de făină, mălai și carne. A fost condamnat la moarte. Altul fura de la „colectivă”. Avea două sute de kile de grâu pe care-l măcina manual și se bucura singur de pâinea proaspătă în timp ce copiii n-aveau pâine. Și ăsta a fost belit.

Dar treaba nu s-a rezolvat. Așa că înțeleapta conducere a luat inițiativa raționalizării: totul pe cartelă. Astfel – se spunea la televizor – „dușmanii poporului” nu vor mai face stocuri, iar cetățeanul cinstit va avea la dispoziție oricând uleiul, zahărul sau făina care i se cuvine. Și, imediat după marea cartelizare, vreo două-trei luni, uleiul, zahărul, făiana s.a.m.d. s-au găsit în alimentare. După care au dispărut. „Cel mai iubit fiu al poporului” n-a mai zis nimic.

Poporul se obișnuisecu treaba: cartela îți dădea accesul să stai la coadă atunci când auzeai că se bagă ceva. Și-aici era vorba de un sistem informațional: când Nuți de la alimentară – de obicei nevastă de melițian sau securist, să ne-nțelegem! – îți spunea că „tre’ să bage pui”, înghețai acolo. Brusc, pentru tine nu mai era altă realitate. Așteptai până când mașina aia de marfă descărca vrăbiile.

Când treaba se tensiona – căci de la foame mereu se tensionează instinctele – mai vedeai pe câte un mashăr pe la „Reflector”. Ba un propagandist PCR de mâna a zecea care „se transformase” în dușman al poporului, ba vreun gestionar dintr-un fund de țară care făcea șmenuri cu cartele, ba chițibușuri bune de detonat în piața publică a mediei oficiale. Ceva în genul execuțiilor publice din Evul Mediu. Se uită prostimea, cască gura și se simte răzbunată. Mațele nu mai chiorăie. Și chiar dacă chiorăie, o vodcă infectă le calmează, iar starea de amorțeală se instaurează rapid. Din când în când, niște salamuri infecte erau scuipate prin alimentare. Cu mult usturoi, de puțea tot cartierul. Și puțină carne.

Știți ce-a urmat, nu vă mai plictisesc. Știu și ce-o să-mi spuneți: „așa ceva nu se mai poate întâmpla!”. Așa e. Acum nu mai e doar TVR-ul. Ai o multitudine de televiziuni care mimează diversitatea și care vor da același lucru sub diverse forme. Apropo, știți de ce erau doar două canale în comunism? Pentru că oricum se vedea același lucru la ele și mai bine nu te uitai. Degeaba comutai de pe unul pe celălalt că tot cu „geniul Carpaților” era.

Știu, acum avem și Facebook și TikTok. Și să nu uităm de Youtube. Diversitate, neicuțule! Dacă avea Ceaușescu toate astea nu mai pleca în veci. La fel e și cu mâncarea. L-a înjurat o țară întreagă pentru salamul cu soia de se crucea Occidentul de nebunia românilor. Cum adică, ce e rău în salamul cu soia? – mă întreba o franțuzoaică. Ceva mai târziu aveam să constat că la ei erau toate cu soia. Mă rog, toate cele pe care și le permitea pulimea. Apoi am descoperit și acea brânză minunată care nu conținea nici măcar o picătură de lapte. Și fabricile de gust despre care pulimea n-are habar, dar pe ale căror descoperiri își bazează papilele gustative.

În anii 80 mă întrebam de ce naiba nu face și statul la fel ca țăranul: să facă ferme de porci, de pui s.a.m.d. cu ajutorul cărora să inunde piața cu proteine. Mă întrebam pentru că nu înțelegeam sistemul. Cam la fel se vor întreba acum tefeleii, dar într-un alt registru: de ce nu se găsește mâncare întrucât fabricile de gust au perfecționat tehnologia, iar proteina vegetală e regina. Naivi, micuții! Vor înțelege ei, dar va fi prea târziu.

Cam atât pentru azi. Sunt intrat în starea de urgență și știu că n-am voie să-i critic pe Plăvan, Sică, pe securiști și pe toți ticăloșii care-o fac acum pe neprihăniții. Nu-i critic, ci-l trimit pe fiecare la origine, în găurile ălea care-au scos atâția șobolani pe lume! Scuzat să-mi fie limbajul.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: trenduri.blogspot.com

Unde e lumea reală?

DOW a spart un prag tehnic critic. În mod normal algoritmii ar trebui să genereze mesaje isterice de SELL, amplificând isteria pe piața globală. Sângele de pe burse este însă doar începutul. Acțiunile sunt suport pentru o groază de fonduri de investiții mai mult sau mai puțin speculative. De unele dintre ele se leagă speranța unora de îmbogățire, în timp ce de altele se leagă speranța de pensie a celor mulți. Indiferent de specific, acum toți sunt parte a aceleiași pante a erodării valorii. Cu excepția celor foarte puțini care au poziții short, desigur. Ei acum sunt regii pieței, dar parte a aceleiași iluzii.

Bursa este un „leading indicator” al societății. Acum vedeți roșu pe bursă, iar după un anumit timp veți constata o deteriorare a nivelului de trai la nivel fizic. La fel și invers: soarele răsare mai repede la Bursă decât în viața reală. Ceea ce vedem acum e doar începutul sfârșitului. Nu trebuie uitat că băncile sunt pline de mizerie reziduală de la crizele anterioare, că registrele lor contabile, dacă ar fi analizate cu seriozitate, ar depăși în imaginație chiar și pe cei mai prolifici scriitori de literatură fantastică.

Multe din activele bancare sunt legate de „piață”. Iar puternicul semnal negativ al pieței lovește precum o locomotivă castelul din cărți de joc pe care s-a construit în ultima perioadă întreaga bunăstare financiară a Wall Street-ului.

Dacă în 2008 am avut o problemă legată de deteriorarea unui activ suport pe care s-a dezvoltat o construcție falsă – adică imobiliarele utilizate ca suport pentru mult prea multe produse structurate – acum avem aceeași problemă generalizată la nivelul întregii piețe. Nu mai sunt la bază doar imobiliarele, ci orice activ la care te-ai putea gândi. Vârful aisbergului îl vedeți în generoasele finanțări ale startup-urilor care promiteau diverse revoluții în lumea tehnologiei. Toate acele „viitoare facebook”, „viitoare Google” sau alte asemenea aberații. Toate „We Work”-urile care redefineau totul în jur urmează să se prăbușească cu zgomot. Doar că, la fel ca și în criza din 2000, vom constata cu stupoare că urmarea picajelor acestor pioni va fi detonarea unor grei ai pieței. Asta indiferent că vorbim de-un General Electric, Boeing sau, ca să dau un exemplu dintre cei cu adevărat grei, Bank of America. Dintre marile conglomerate de la vârful economiei nu există unul singur care să nu fie mânjit de rahatul poleit cu minciună al pieței financiare.

De multe ori am atras atenția că suntem într-un stadiu critic întrucât băncile centrale au rămas fără muniție. Dobânzile de intervențție sunt și-așa jos, astfel încât nu mai poți trage decât cu gloanțe oarbe. Cea mai critică e situația Băncii Centrale Europene care are o dobândă negativă, astfel încât putem spune c-a fost prinsă cu chiloții în vine. Efectiv, la nivel european, e greu de înțeles ce va fi făcut. Mai ales în condiția în care, cel mai probabil, Deutsche Bank urmează să se prăbușească cu zgomot. La fel ca și întreaga economie europeană, clădită fix pe o narațiune falsă.

Ce-ar trebui făcut e greu de înțeles. Oamenii politici se uită neputincioși cerând ajutorul „vrăjitorilor” din Băncile Centrale. Care vrăjitori știu bine că sunt mai neputincioși decât cel din Oz. Ei sunt conștienți că până acum s-au jucat cu o fantasmă până când au ajuns să creadă că acea fantasmă e realitatea. Dacă ar putea s-ar întoarce la oamenii politici, însă ei sunt mult mai impotenți întrucât sunt reprezentanții unor state supraîndatorate, incapabile să iasă dintr-o paradigmă păguboasă în care au fost împinși de diversele „realități economice”.

Dar care e realitatea, vă veți întreba? În niciun caz realitatea nu e în iluzoriile „fabrici de nimic” în care o groază de corporatiști și-au deformat gândirea. Realitatea nu e cea a joburilor artificiale, nu e cea a imobiliarelor umflate cu pompa, cum nu e nici cea a piețelor gonflate de iluzii. Realitatea se află la bază, acolo unde un om cu un ciocan e capabil să construiască o bicicletă fără să se bazeze pe pinioanele făcute în japonia, plasticul din China sau cadrul asamblat în Germania după ce a străbătut jumătate de lume. Realitatea e acolo unde un grădinar cultivă legume pentru a le avea după șase luni, unde un om crește o vacă, un porc și niște găini pentru a avea ce mânca.

Ați dat fuga la supermarket pentru a vă face stocuri? Cât veți rezista cu ele? O zi, o lună sau câteva luni? Nu contează, mai devreme sau mai târziu se vor epuiza. Iar atunci veți înțelege că tot circuitul la care l-ați crezut realitate e fals. V-am spus: dacă vreți să înțelegeți care-i realitatea, căutați-l pe omul cu ciocan sau pe cel cu sapa. Dacă nu-i găsiți – și vă spun de pe acum că e foarte posibil să nu-i mai găsiți – înseamnă că e de rău. De foarte rău!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: trenduri.blogspot.com

Un sfat util în dezastru

A apărut președintele de pe nu știu unde. Bine că avem președinte, chiar dacă nu avem conducător. Din cauza președintelui, nu avem decît un surogat de guvern. Un interimat în Piața Victoriei și un fel de figurant la Cotroceni. Nu chiar figurant. Poate că, mai bine zic, un sfătuitor național. Are două grade de funcționare. Multumit și nemultumit. Restul nu există. Acum este mulțumit de guvernul Orban. A făcut treabă bună. Nu s-a apucat să are și să pună ceapă în curtea Palatului Cotroceni. A priceput că sosirea în valuri a diasporenilor poate contamina populația și a anunțat că organizează repatrierea acestora prin carantină.

Și a ieșit un balamuc total, cu înjurături, cu fugiți și dispăruți, cu acuze și înjurături din care vom vedea ce va rezulta peste următoarele 14 zile.
În rest, experiența improvizațiilor românești din ultimele 60 de zile generatoare de mulțumire prezidențială ne arată că trebuie să ne descurcăm singuri, să ne asumăm răspunderea și să fim responsabili mai întîi cu noi, cu ale noastre și cu ai noștri.

S-a întrerupt școala. Unii zic că e bine, alții că este tîrziu și dăunător. Indiferent cum o fi, esențaial este să nu ne bucurăm ca niște copii și să încercăm să-i ținem pe elevi în priza exercițiilor și a pregătirii. Altfel, se alege praful de tot anul și de toate cunoștințele acumulate de ei.
Din proprie experiență, mă grăbesc să aștern pe acest „colț de ziar“ un sfat modest, născut din propria-mi încercare. Într-un an, mi-a venit ideea nenorocită să decretez o vacanță de vară generalizată pentru toți oamenii din companie. Era una dintre societățile cele mai dinamice din domeniu, cu profit, cu o echipă de oameni destoinci și cu cîțiva de-a dreptul geniali. Mi s-a părut că merită cu toții o vacanță, mai ales că avuseseră cîteva succese importante și că mai și plănuiam o zugrăveală urmată de schimbarea mobilierului. Așa am și făcut. I-am anunțat pe toți că vor avea un august de vis și că-i aștept doar în 1 setembrie. Am rămas singur pe metereze, am supravegheat treaba meseriașilor, am rezolvat și cu mobilierul și am așteptat cu emoție întoarcerea oamenilor și, mai ales, complimentele lor pentru munca din acel august.

Pe 1 septembrie nu s-a arătat nimeni! Am rămas singur. Pe 2 septembrie, au apărut doi, dar pe la prînz, fără chef de muncă și dornici să povestească despre cum a fost în vacanță. A treia zi, a mai sosit unul. Prin 7 septembrie, erau două treimi, dar nu puteam începe pentru că detaliile unor contracte și comenzile unor clienți se aflau la cei care nu sosiseră încă. Abia prin 10 septembrie ne-am adunat în echipă completă. Dar numai pentru sporovăit, glume, fotografii și întîmplări de vancanță. Cînd am încercat să reluăm firul contractelor a fost nespus de greu. Lipseau și din clienți. Nimeni nu știa cînd se vor întoarce pentru că, de pe la sfîrșitul lunii iulie, nimeni nu le mai dăduse nici un telefon. Cheful de muncă era nul, randamentul un fel de zero, unul dintre cei mai importanți oameni de la creație m-a anunțat că a primit o ofertă tentantă și de nerefuzat pentru un alt loc de muncă și că ne părăsește, așa că vrea să dea o bere de adio. Am mai pierdut două zile cu despărțirea și compania a intrat în blocaj pînă la sosirea unui înlocuitor pe care l-am găsit abia prin octombrie. Începusem să mă satur și eu de o căruță care trebuia împinsă la deal încărcată cu niște oameni de treabă dar fără nici un chef.

Pe scurt, nu cred că am mai pornit-o vreodată cu adevărat. Și vă sfătuiesc să nu faceți aceeași greșeală. Un mecanism economic și o instituție nu pot fi oprite complet fără riscul de a le nenoroci. Nu faceți greșeala să vă imaginați că un organism viu, scos din reflexele și necazurile sale, va reporni cu elan după o lună sau două de absență. Nu mai pornește niciodată. Așa că sfatul meu pentru cei care au energie și nu riscă prea mult este să încerce să-și țină firma, grupul, echipa în stare de funcțiune. Orice încercare de a se ascunde, izola, închide pe lîngă că rupe toate punțile cu lumea, oprește toate energiile și toate reflexele unui grup. Ca o mașină lăsată nepornită o bună bucată de vreme. N-o mai pornește nici dracu’!

Autor: Cornel Nistorescu

Sursa: cotidianul.ro

Războiul aurului negru

În urmă cu ceva vreme, băieții de la butoanele SUA s-au hotărât să-l pedepsească pe Putin pentru decuplarea Rusiei de la mișcarea de globalizare a lumii. Strategia găsită era cea care sărea cel mai bine în ochi: sărăcirea veniturilor bugetare. Cum o mare parte a Bugetului Federeației Ruse se învârte în jurul hidrocarburilor, devine cât se poate de limpede că o scădere a cotațiilor petrolului lovește direct veniturile bugetare ale Rusiei. Și fix așa au procedat punând la înaintare pionul saudit.

În plus, Rusia s-a confruntat și cu mai multe sancțiuni care i-au atacat aprovizionarea cu bunuri de consum. Practic, peste noapte, rușii s-au trezit cu magazinele goale. Era setup-ul clasic pentru instrumentarea unei lovituri de stat prin intermediul nemulțumirilor populare. Ceea ce s-a întâplat a depășit însă toate așteptările: rușii au reușit să-și revigoreze agricultura și, pornind aproape de la zero, au clădit o industrie alimentară care, din importatori i-a transformat în exportatori.

În ceea ce privește zona agricolă, printr-o planificare excelentă, au reușit să bage în faliment fermele americane, inundând piața cu produse agricole ieftine. Cu toate că în 2014 mulți credeau că zilele lui Putin sunt numărate, în 2016 transformarea a fost atât de mare încât, practic, vorbeam de o altă țară: Bloomberg a plasat economia Rusiei pe locul 12 într-un top al celor mai inovative economii ale lumii. Propaganda vă împiedică să vedeți realitatea care ne spune că vecinul de la est e pe locul opt în lume în ceea ce privește concentrarea de companii high-tech și pe locul trei în ceea ce privește numărul de oameni de știință și ingineri. Dacă ați cunoaște aceste realități n-ați mai fi surprinși de armele revoluționare pe care le prezintă sau de continua reducere a veniturilor bugetare din materii prime în favoarea celor din exporturi de produse finite.

Interesant este că zilele trecute rușii au hotărât să „spargă casa” furnizărilor de petrol. Permanenta hărțuire a americanilor în ceea ce privește Nord Stream 2 pare că l-a deranjat destul de mult pe Putin astfel încât acesta pare decis să-i pedepsească exemplar. Inundând piața cu petrol ieftin, Putin dă o lovitură de grație industriei americane de gaze&petrol de șist. Culmea e că, încă de la asasinarea lui Soleimani, prețul petrolului în loc să crească a scăzut. Aceasta a pus o presiune permanentă pe producătorii americani. De data aceasta, eșecul ultimei întâlniri de la Viena s-a lăsat cu o cădere bruscă de 10%, amenințând că lucrurile nu vor rămâne așa.

Există însă și-o victimă colaterală care însă își încasează o pedeapsă radicală pentru politica tembelă pe care a dus-o până acum: Arabia Saudită. Prețul spre care merge petrolul e mult sub estimările pe care a fost construit Bugetul Arabiei Saudite, astfel încât acolo se întrevăd probleme serioase. Culmea e că, în ciuda așteptărilor de tăiere suplimentară a producției, într-o mișcare destul de ciudată, prințul Arabiei Saudite a hotărât să contraatace cu creșterea livrărilor, astfel încât prețurile urmează să cadă chiar mai mult decât și-ar fi imaginat cineva. Într-un fel e logic ceea ce a făcut Mohammed bin Salman: producătorii americani sunt și dușmanii săi, astfel încât, a merge pe mână cu Putin e mult mai productiv întrucât îi va împinge pe americani mai repede în faliment.

După cum bine ne amintim, Mohammed bin Salman a mai avut o tentativă de distrugere a industriei americane a hidrocarburilor de șist, însă ea a eșuat din cauza susținerii artificiale primite de către producătorii americani prin intermediul bondurilor ieftine. De data aceasta jocul însă e diferit. Rusia are cele mai mici costuri de extracție ale petrolului, astfel încât poate coborî prețurile la niveluri de neimaginat pentru nimeni. În plus, mai e o particularitate: rușii nu-și vând petrolul doar pe dolari! Fac livrări și pe yuani și pe EUR, astfel încât deranjul pe care-l fac pe piața dolarului îi lovește marginal. În timp ce americanii încasează întreaga lovitură frontal.

Asistăm, iată, la o geopolitică mișcătoare: dușmanii se împacă pentru a lupta împotriva altor dușmani comuni într-un cerc a cărui finalitate va fi ori moartea regelui ori un conflict de proporții. Rămâne să vedem ce urmează.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

COVID-19 în economie

În domeniul economiei nebunia COVID-19 abia începe. Mă rog, ar mai fi cam o săptămână de respiro.
Chestiunea e cât se poate de simplă. Deoarece toată nebunia cu virusul s-a suprapus peste Anul Nou Chinezesc, putem spune că efectele au fost resimțite marginal. Cu ocazia acestei sărbători avem de-a face cu cea mai mare migrație de populație din istorie. Întrucât tradiția spune că Anul Nou trebuie să te prindă acasă, tot chinezul lasă ce are de făcut și merge acasă, indiferent la câte sute sau mii de kilometri e „acasa” lui. Astfel, o lună de zile China e adormită. Nu se mai mișcă nimic.


Pentru a asigura fluxurile de aprovizionare, chinezii produc în timpul anului pe stoc, astfel încât marele shutdown anual nu e resimțit în afara Chinei. Totul merge ca uns.
La fel a fost și acum. Ghinionul COVID-19 a venit cam în perioada Anului Nou. Toată nebunia a ieșit la suprafață imediat după sărbători, În ciuda faptului că s-a oprit efectiv economia Chinei, în afară nu s-a resimțit mai nimic. De livrat s-a livrat din stoc. Care stocuri erau menite să acopere cam două luni pentru orice eventualitate. Acum au început să se epuizeze, iar China nu a reînceput munca. Încă mai au de lucru cu virusul.

Astfel, canalele de aprovizionare pică unul după altul. E un fenomen în creștere. Veți vedea, rând pe rând, o penurie de produse. Desigur, multe sunt dintre cele inutile, menite a întreține apetitul de consum al bizonului. Însă, de asemenea, vor începe să lipsească chestiuni esențiale: medicamente, echipamente medicale & industriale, plastice, baterii s.a.m.d.

Chiar și dacă se reia în forță producția în China, tot se va consemna o întârziere de o lună. Ceea ce va transmite un șoc enorm întregii economii mondiale. Însă nu cred că se va ieși atât de repede din setupul COVID-19. China abia a depășit apogeul și nu poate forța întoarcerea muncitorilor la lucru deoarece ar risca să se reia infectările. În plus, până când nu se vede oficial că nu mai sunt cazuri, oamenii nu se întorc. Refuză, fug, nu se supun. Astfel încât, dacă ar pedala prea tare s-ar ajunge la nesupunere civilă, adică fix ce le-ar lipsi pentru un dezastru absolut.

Autoritățile chineze știu asta și nu riscă. De-aceea i-au pedepsit exemplar pe cei responsabili cu punerea batistei pe țambal la începutul crizei. Și de-aceea nu vor forța repornirea economiei decât în momentul în care rezolvarea crizei COVID-19 va fi certă.

Cu toate aceste informații pe masă, cred că avem o imagine clară a situației. Întârzierea va fi de cel puțin două luni, iar PIB-ul mondial va fi afectat cu cel puțin 1 pp. Posibil ca asta să fie scânteia care va detona întreaga construcție economică globală. E logic deoarece sunt termene la care nu se vor putea onora comenzi paralizându-se lanțuri întregi garantate cu contracte la termen și speculate de mii de alți țuțeri care fac legea pieței. Astfel, un mic scurtcircuit la bază, antrenează explozii catastrofale la capătul lanțului.

Ați mai văzut asta în 2008. Atunci suportul întregii nebunii financiare au fost imobilele. Acum o întreagă economie e paralizată la bază, riscând să detoneze la vârf catastrofe nucleare. I-a întrebat cineva pe băieții de la FED cum stau cu piața Repo? Hai c-o să fie frumos. Mie mi se pare că cineva e prins cu chiloții în vine și nu poate fugi din cauză de diaree financiară. Ghici ciupercă ce-i!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Gândurile lui Cristoiu: Insistenţa lui Iohannis ca referendumul să fie ori la primul, ori la al doilea tur al prezidenţialelor ţine de fraudă

Jurnalistul Ion Cristoiu acuză lipsa de transparenţă a STS în gestionarea votului, iar pe preşedintele Iohannis pentru insistenţa de a cupla un nou referendum cu scrutinul prezidenţial datorită posibilităţii de fraudare a alegerilor cu ajutorul unui soft.
Analistul politic a afirmat, la emisiunea Gândurile lui Cristoiu, că softul pentru alegeri este administrat de Serviciul de Telecomunicaţii Speciale (STS), o instituţie militarizată în care se ordinele se execută, nu se discută.

“STS este o organizaţie militară, las la o parte faptul că nu văd de ce e militară, adică militarizată. Militarizată înseamnă cu ordine, acolo se ascultă, ordinele nu se discută pentru că este militarizată şi înseamnă lipsă de transparenţă, da? Secretul militar. Dacă acest soft ar trece în administrare la orice instituţie civilă, inclusiv la AEP (…) devine transparentă (…)”, a spus jurnalistul.

Ion Cristoiu a dezvăluit, în acest context, că la alegerile europarlamentare din 26 mai au fost şterse informaţiile stocate peste zi legate de vot pe motiv că memoria calculatorului era prea încărcată.

“Să vă spun, de exemplu, ca o informaţie pe care ei o ascund faptul că înainte de a introduce rezultatele, buletinele, ei au şters totul. Tot ce a fost peste zi a fost şters. Pe motivul că e prea încărcată memoria, calculatorul. (…) tot ce softul a administrat peste zi, prezenţă, în unele locuri chiar şi rezultate parţiale, s-a şters. (…) ei n-au mai scos niciun backup şi au şters totul (…) ca să poată să fraudeze”, a susţinut Ion Cristoiu.

Analistul politic a explicat şi motivul pentru care s-a recurs la ştergerea datelor: PSD să obţină un scor prost pentru a-l putea elimina pe Liviu Dragnea de pe scena politică.

“Au dorit să fraudeze pentru că voiau să-l radă pe Dragnea, de aici a fost singura chestiune. A fost o operaţiune uriaşă pusă la cale de STS şi de servicii, cum vreţi, interne, externe, şi anume ca Dragnea… ca PSD-ul să obţină un scor foarte prost, pentru că dacă obţinea un scor cât de cât normal, domnul Dragnea, poate că şi decizia judecătorilor era în sensul ăsta”, a afirmat Ion Cristoiu.

În opinia sa, există o informaţie clasificată care trebuie neapărat declasificată, respectiv interesul şi insistenţa şefului statului de a cupla referendumul constituţional cu unul din cele două tururi ale alegerilor prezidenţiale.

“De ce are interes Klaus Iohannis să pună referendumul odată cu prezidenţialele, cu primul tur sau al doilea tur? Pentru că în momentul în care apar două, am înţeles, două teme, e foarte uşor de manipulat acest soft. Aşa spun unii, să ne răspundă la această acuzaţie (…) am înţeles că e o posibilitate, nu ştiu, nu pot să-mi dau seama din punct de vedere al softului. Nu se mai încheie… Hai să vă spun următorul lucru, domnul Iohannis insistă ca referendumul să fie ori la primul ori la al doilea tur. Dar eu spun acest lucru, insistenţa lui ţine de soft, ţine de fraudă (…) pentru că a dat posibilitatea unei fraude. Eu am dreptul să fiu suspicios câtă vreme STS-ul este izolat în secretul militar”, a susţinut Ion Cristoiu.

Jurnalistul spune că ancheta parlamentară privind posibila fraudare a euroalegerilor din 26 mai se va încheia printr-un compromis şi a reamintit că unul dintre principiile democraţiei este transparenţa în virtutea căreia viaţa persoanelor publice trebuie să se desfăşoare la vedere.

„Încă o dată, principiul fundamental al democraţiei pentru care a avut loc o revoluţie în tot estul este faptul că totul trebuie să fie transparent, da, ori în cazul de faţă am un moment netransparent. Eu sunt un înverşunat susţinător, adept, luptător al tezei că în democraţie totul trebuie să fie transparent. (…) Se va încheia ca şi cea de la SRI, printr-un compromis, probabil c-or să vină nişte generali şi or să termine cu ea. Mă întorc, susţin încă o dată că în lumea modernă democratică şi că în est s-a făcut o revoluţie tocmai pentru a ştii totul, totul. Nu există la ora actuală nimic secret. (…) normal este în democraţie viaţa, parlamentarilor, a politicienilor, a premierului, a preşedintelui se desfăşoară fără perdele”, a conchis Ion Cristoiu.

Preşedintele Klaus Iohannis a declarat miercuri că referendumul de revizuire a Constituţiei, pentru a pune în aplicare rezultatele referendumului din 26 mai, poate fi organizat în acelaşi timp cu primul sau al doilea tur al alegerilor prezidenţiale.

Ministrul de Interne, Carmen Dan, a declarat, marţi, în Parlament, că Serviciul de Telecomunicaii Speciale (STS) nu ar trebui să se mai ocupe de alegerile din România, iar sarcinile STS ar putea fi preluate de Autoritatea Electorală Permanentă.

Şi Senatorul ALDE Daniel Zamfir a declarat, la RFI, că nu este normal ca softul care numără voturile la alegeri să fie operat de “un serviciu secret militarizat”, ci, din punctul său de vedere, să fie utilizat de către Autoritatea Electorală Permanentă, care organizează alegerile.

Preşedintele AEP Constantin Buică a declarat, miercuri, că tabletele folosite în secţiile de vot la alegerile din 26 mai au fost testate înainte de ziua scrutinului de Autoritatea Electorală şi Serviciul de Telecomunicaţii Speciale şi nu au fost constatate “vulnerabilităţi” în funcţionarea lor.

Sursa: mediafax.ro

Exportul forţat de „democraţie”, arma devastatoare a cotropitorului modern

Timp de secole războiul a fost principalul mod de a cuceri ţările care, din nefericire pentru ele, erau posesoarele unor bogăţii râvnite de marile puteri politice şi militare ale vremii. Sute de războaie locale şi regionale, inclusiv două conflagraţii mondiale devastatoare, au răvăşit lumea. Apoi, pe nesimţite, învăluite într-o ceaţă densă emanată de propaganda proaspetelor fabrici de „democraţie”, au fost operate schimbări esenţiale în strategiile de cucerire, de subjugare politică şi economică a statelor ţintă.
Motivul mutaţiei? Unul strict pragmatic. Se constatase că războiul este mult prea costisitor pentru invadator. Prea scump, atât financiar cât şi uman. Prin urmare, s-au căutat metode mai convenabile din punctul de vedere al costurilor proprii. Este momentul în care s-a inventat exportul forţat de „democraţie”. Câştigul era multiplu. Pentru cotropitor, cheltuielile proprii deveneau de mii de ori mai mici, forţa de muncă din ţara invadată rămânea intactă, disponibilă imediat, iar bunurile materiale puteau fi însuşite fără eforturi suplimentare. În plus, atitudinea subjugatului faţă de invadator devenea alta.

Nu mai era una de ură, de răzbunare, determinate de atrocităţile inevitabile ale războiului. În cazul exportului de „democraţie”, cu o propagandă atent manevrată, cuceritul se simţea obligat chiar să mulţumească invadatorului!

Exportul forţat de „democraţie” pe înţelesul tuturor

Experimentat încă din momentul în care s-a sădit în subconştientul colectiv ideea evident falsă că S.U.A. ar reprezenta exponentul mondial al democraţiei („a crede că doar S.U.A. sunt în posesia unor valori universale este un punct de vedere iraţional”[1]), exportul de „democraţie” a devenit „arma civilă” de succes ale epocii moderne. Ieşit mai apoi din patrimoniul strict al S.U.A., exportul forţat de „democraţie” ca înlocuitor al clasicului război a fost şi este încă folosit pentru strivirea unor guverne încăpăţânate, pentru schimbarea unor politici regionale neconvenabile, pentru subordonarea totală a unor state aflate în zonele de interes economic, politic sau militar. Desigur, ameninţarea militară rămâne prezentă şi este utilizată fără reţinere dacă ţinta, îndărătnică, nu acceptă de bună voie instaurarea „democraţiei” binefăcătoare. Exemplul cel mai edificator îl reprezintă Siria sau, într-o mai mică proporţie, Libia şi Iugoslavia.

Mecanismul de cucerire prin exportul de „democraţie” este surprinzător de simplu. Ni-l explică, pe înţelesul tuturor, doctorandul Sebastian Oprescu în articolul „Aşa vă place istoria recentă? – « Exportul de democraţie »”: „O.N.G.-urile occidentale au fost prezente în luptele interne pentru putere, atât în Europa de est cât şi în Africa. Ele au cooperat îndeaproape cu guvernele marilor puteri occidentale şi cu grupările politice locale, afiliate lor. Este vorba de O.N.G.-uri precum „Freedom House”, „International for Electoral System”, „National Democratic Institute” etc. G Soroş a recunoscut deschis în iulie 2014 că o fundaţie a sa a fost amestecată direct în schimbarea de regim din Ucraina. Institutul Albert Estein a elaborat scenarii speciale de „revoluţii colorate”. La fel şi Open Society sau „Fundaţia Internaţională pentru renaştere”. Chiar şi J. Mearsheimer apreciază, cu o oarecare întemeiere, că Occidentul are fără doar şi poate responsabilitatea sa în provocarea crizei din Ucraina. În cursul „revoluţiei arabe” administraţia americană a acţionat prin canale diplomatice şi numeroase O.N.G.-uri, ca şi în mişcările prodemocratice din Hong Kong. National Edowment for Democracy (N.E.D.) este finanţată de Congresul S.U.A. şi are ca misiune „răspândirea democraţiei în lume”. La fel şi „Fundaţia Ford”, sau „Fundaţia Carter”. În Egipt a acţionat Mişcarea Tinerilor din 6 aprilie, în Yemen organizaţia Entsar Qadhi, în Bahrain un Centru Special pentru drepturile omului. Se speculează că „primăvara arabă” ar fi fost un „virus” ce urma să „contamineze” în timp China şi Federaţia Rusă. Washingtonul ar sponsoriza şi mai multe O.N.G.-uri. Cyber activiştii egipteni au primit susţinere americană, inclusiv prin ambasada de la Cairo. „Fikra”, de pildă, este o organizaţie arabă ce funcţiona cu asistenţă N.E.D., fiind remarcaţi în 2011-2012. Se „zvoneşte” că senatorul M.C. Cain s-ar fi aflat în centrul acţiunilor din Egipt, din 2011”.

Ne amintim, cu stângere de inimă, tragediile îndurate de populaţiile nevinovate ale Tunisiei, Siriei, Libiei, Egiptului, Algeriei, Yemenului, Iordaniei, Marocului, Sudanului, Cisiordaniei, Libanului, Irakului, Senegaluilui, Mauretaniei, Gabonului, Iugoslaviei, Ucrainei, la care se adaugă Panama, Argentina, Venezuela, Bolivia, Peru, Chile şi mai nou Venezuela. Toate acestea şi altele nenumite aici, „beneficiare” ale exportului forţat de „democraţie”! Şi, fiindcă evenimentele din  Venezuela sunt în plină desfăşurare, merită notat că la sfârşitul lunii iunie a.c. ministrul de externe venezuelean Jorge Arreaza explica la un seminar internaţional dedicat „măsurilor coercitive unilterale” esenţa politicii S.U.A. de „democratizare” a ţării sale, ţară posesoare a unei imense rezerve de petrol. Arreaza declară că programul S.U.A. de „democratizare” forţată a Venezuelei i-a fost dezvăluit în februarie de Elliot Abrams, responsabilul pentru Venezuela al Administraţiei Trump: „vom merge pe colapsul economiei voastre. Veți rămâne fără benzină,veți rămâne fără mâncare, veți rămâne fără electricitate, veți rămâne fără nimic până ce se va îndeplini planul guvernului Statelor Unite”[2]. Că exact aşa se întâmplă, vedem cu toţii!

România, un stat aflat încă sub asaltul „democratizării”

Ţările Est-Europene, inclusiv România, au fost şi ele „victime” ale afluxului occidental de „democraţie”. În unele situaţii particulare, cum a fost cazul opunerii la schimbare a lui Ceauşescu sau împotrivirii încăpăţânate la spargerea statului a dictatorului” Miloşevici, procesul forţat de infuzie „democratică” s-a soldat cu traume adânci pentru populaţie. Şi, procesul nu s-a finalizat încă. Observăm, chiar şi în 2019, că România se află sub o adevărată ofensivă „democratică”. Aproape zilnic, de la diferite foruri înternaţionale şi felurite organizaţii naţionale vin în cascadă acuzaţii şi ameninţări cu sancţiuni. Chemaţi sau nu, lideri ai U.E. sau emisari ai Unchiului Sam sosesc pe rând la Bucureşti pentru a contribui, lovind cu pumnul în masă, la „definitivarea procesului democratic” din România. În acord cu acuzaţiile externe şi alături de emisarii purtători ai cheii democraţiei adevărate se află un lung şir de O.N.G.-uri (multe citate mai sus de dl. Oprescu) sponsorizate copios dinspre diferite puncte cardinale ale lumii „libere”, unii lideri de partide politice „reformatoare” şi, purtând cu emfaza-i specifică stindardul „democratizării totale”, însuşi preşedintele ţării. Am aflat astfel, cu o oarecare mirare, că nu am respecta statul de drept (deşi încă nimeni nu l-a definit cu exactitate). Ba, chiar mai mult, ni se tot spune că acesta, statul de drept, ar lipsi cu desăvârşire în teritoriul locuit de români. Mai aflăm, de la profesorii noştri de democraţie şcoliţi la Universităţi de renume din state recunoscute ca înrăite exportatoare de „democraţie” că, fără măcar să ne dăm seama, trăim cu toţii (mai puţin falnicul nostru preşedinte blagoslovit prin naştere cu adevărate calităţi democratice) un adevărat război devastator împotriva Justiţiei. Pe deasupra, ne mai explică doct cam aceiaşi dascăli, ne şi bălăcim într-o imensă mlaştină antisocială, de-a dreptul ucigătoare pentru adevărata democraţie. Noi, români inconştienţi, am rămas singurii europeni care mai locuiesc în tărâmul urât mirositor al corupţiei!

Adevărul la modul condiţional-optativ

Despre exportul forţat de „democraţie” ca mijloc de subjugare a statelor nu se discută deloc sau se vorbeşte în şoaptă. Motivul? Oricine abordează public o asemenea temă este  imediat catalogat ca antieuropean, antiamerican sau ca trimis al Moscovei pentru a susţine maşinaţiunile politice anti-occidentale putiniste. Într-o societate îngenunchiată ca a noastră („mare parte dintre cetăţenii României pot fi comparaţi cu robii care servesc unui sistem mafiot”[3]), ridicatul în picioare ori privitul dincolo de vârful nasului reprezintă gesturi inacceptabile de sfidare care se taxează imediat. Chiar dacă, într-o oarecare măsură, poate fi justificată atitudinea celor care vor să ascundă utilizarea exportului forţat de “democraţie” ca armă într-un nou tip de război, faptele sunt fapte şi comportamentul acestora, oricât de restrictiv ar fi, nu schimbă cu nimic realitatea. Teama însă, odată instaurată, rămâne. Este motivul pentru care înclusiv specialişti cu o oarecare notorietate (cum ar fi doctorandul Sebastiam Oprescu, din care am mai citat deja) atunci când ating sensibilul subiect, deşi spun lucrurilor pe nume, folosesc, prudent, condiţionalul-optativ:”Administraţia G Bush ar fi utilizat „exportul de democraţie” şi reconstrucţie democratică a societăţilor şi statelor în instrumente de extindere a influienţei americane şi multinaţionalelor Vestice în lume (dela Proiectul Marelui Orient, la redimensionarea N.A.T.O., războiul împotriva terorismului internaţional, încurajarea „revoluţiilor portocalii” etc). Occidentalii ar opera prin intermediul O.N.G.-urilor locale, reţelelor media, grupurilor studenţaşti, companiilor internaţionale, diverselor partide şi organizaţii liberale, reţelele CIA. Cadre civile, economice şi militare pregătite în Occident ar constitui „reţele locale” de promovare a „revoluţiilor non violente şi liberale”. De  altfel, ca Secretar de Stat, M. Albright împărţea statele în patru categorii: democraţii avansate, democraţii emergente, statele paria, statele falite. Statele democratic avansate trebuie să combată statele paria şi falite şi să se încerce transformarea lor”[4].

Ce urmează?

O întrebare firească pentru cei interesaţi de propriul viitor. O întrebare normală pentru aceia care se gândesc cu îngrijorare (sau cu speranţă) la cât de liberi vor trăi copiii lor, pentru cei preocupaţi de modul cum va evolua ţara ce le-a fost leagăn. Răspunsul? Răspunsul este şi dificil şi lesne de găsit. Dificil, întrucât istoria se scrie sub ochii noştri şi, fapt dovedit, întreagul mers al omenirii s-a dovedit a fi extrem de impredictibil. Lesne, fiindcă suntem singurii cărora le stă în putinţă să-şi schimbe viitorul. În oricare direcţie ne-am uita, cei care au cotropit vor continua să cotropească, cei care au jefuit vor continua să fure, iar aceia care n-au avut nici curajul şi nici puterea de a cotropi sau jefui vor fi cotropiţi şi jefuiţi. Ca un sinistru blestem al omenirii, îi vom proslăvi numai pe cei care prin sângele şi durerea altora au construit imperii asupritoare, pe cei care au violat, ucis şi jefuit fără de milă. Pe ceilalţi îi vom uita, ori, şi mai rău, îi vom huli.

Invadarea şi însuşirea bunurilor altora prin metoda modernă a exportului forţat de „democraţie” va continua atâta vreme cât vor exista trădători, politicieni veroşi şi atâta vreme cât foamea va fi mai puternică decât raţiunea.

Pentru România, schimbarea în bine rămâne himera visătorilor. De ce? Fiindcă suntem conduşi de „« boieri ai burţii» […] nu există lideri, există doar deţinători de putere şi nu sistemul politic este puternic, ci noi suntem slabi”[5].

Aranjament grafic – I.M.

[1] K. Jowitt, citat de Sebastian Oprescu în Aşa vă place Istoria? – „Exportul de Democraţie”,

[2] Discursul ministrului de externe Jorge Arreaza la seminarul internaţional despre măsurile coercitive unilaterale

[3] Călin Georgescu, Cumpăna României, Bucureşti, Editura Christiana, 2016

[2] Sebastian Oprescu Aşa vă place Istoria? – „Exportul de Democraţie”

https://www.socioblog.ro/2016/01/27/asa-va-place-istoria-recenta-exportul-de-democratie/

[5] Călin Georgescu, Idem, op. cit.

Autor: Teodor Palade

Sursa: art-emis.ro

Băncile străine, o bombă cu ceas

Se petrec fapte incredibile. În sistemul bancar din România. Iar victimă sunt cetățenii acestei țări. Fapte la fel de incredibile cum a fost și reevaluarea guvernatorului Mugur Isărescu. Servită tot de afară. Dar săvârșită aici.
Bogdan Tiberiu Iacob, căruia nu întâmplător i-am aplicat sintagma de arheolog al presei române, a mai făcut în viteză două săpături. Și ne semnalează cazuri absolut rezvoltătoare. Primul exemplu se referă la ING Bank, o instituție de anvergură internațională. De la care te aștepți la cele mai bune practici. Ei bine, ce vă imaginați că face această bancă?


Le pretinde clienților ei, care i-au încredințat propriile economii, că atunci când retrag banii pentru nevoie personale să raporteze băncii ce anume intenționează să facă cu propriile economii. Este într-adevăr incredibil că se poate petrece așa ceva. Dar al doilea fapt incredibil este că, sesizată fiind, Protecția Consumatorului a constatat că într-adevăr așa stau lucrurile,c ă fapta sesizată de un cetățean într-adevăr a fost săvârșită de funcționarii băncii și a decis să-i aplice o amendă. Colosala sumă de 10.000 de lei.

Este absolut ridicol. Cu atât mai mult cu cât este exclus să ne aflăm în prezența unei excepții. Mai degrabă, este vorba de o practică obișnuită a funcționarilor acestei bănci. Iar pentru o instituție de statura ING Bank, 10.000 de lei nu înseamnă nimic. Absolut nimic în raport cu bătaia de joc la care îi expune pe cetățenii acestei țări.

Aceeași ING Bank a fost însă silită să plătească anul trecut nu mai puțin de 775 de milioane de euro amendă pentru nereguli săvârșite într-un singur stat. În Olanda. Iar neregulile sunt grave, pentru că se referă la spălarea de bani. Evident, nu avem o statistică a sancțiunilor la care a fost supusă onorata instituție bancară și în alte state ale Uniunii Europene, unde de asemeena este de presupus că s-a dedat la practici ilegale. Ceea ce este însă de semnalat este diferența de tratament. Care, dacă stăm să ne gândim bine, e de-a dreptul înspăimântătoare. Într-o țară care, așa cum s-a văzut, este tratată în Uniunea Europeană ca fiind de mâna a doua, cu dispreț, cu aroganță, cu un continuu sentiment de superioritate, o instituție europeană îi poate călca în picioare pe cetățeni, riscând cel mult o amendă de multe ori mai mică decât valoarea hârtiei igienice consumate de salariații ei. Dar într-un stat din nucleul dur al Uniunii Europene, aceeași instituție poate fi sancționată exemplar. Pentru că autoritățile au un cu totul alt comportament, într-o țară care se respectă pe sine.

Al doilea exemplu, furnizat tot ieri de Bogdan Tiberiu Iacob, vizează o altă bancă la fel de temută de către autoritățile române. Unicredit. Aici s-a descoperit ceva încă și mai grav. Faptul că au fost divulgate de către bancă datele personale a sute de mii de clienți. Iar consecințele din perspectiva autorităților române sunt doar simbolice. Divulgarea dateor personale ale clienților reprezintă încălcarea unor reguli sacrosante ale sistemului bancar. O regulă întotdeauna respectată. Cu abateri cu totul și cu totul excepționale, doar în puținele cazuri care vizează terorismul, traficul de ființe umane, marea criminalitate internațională.

Cel mai înspăimântător fapt legat de exemplele de mai sus este modul în care autorități ale statului român înțeleg să închidă ochii la faptele unor societăți transnaționale, ca și când acestea ar fi intangibile. Exceptate cu desăvârșire de la regulile comune, deseori aplicate în exces societăților cu capital românesc. De către autorități care sunt tot ale statului român. Iar această situație mă duce cu gândul și la o altă revelație.

Această altă revelație este schimbarea absolut spectaculoasă și practic peste noapte a modului în care a fost evaluată activitatea guvernatorului Băncii Naționale Mugur Isărescu. Să ne înțelegem bine. Coaliția aflată la guvernare și care dispune și de majoritatea parlamentară, a stabilit în repetate rânduri, prin experții și specialiștii ei, că, sub guvernanța lui Mugur Isărescu, Banca Națională a României s-a făcut vinovată de derapaje grave pe de-o parte, iar pe de altă parte de multe ori a lucrat împotriva intereselor românilor, sacrificând aceste interese pe altarul altor interese, ale instituțiior bancare internaționale. Aceste constatări au fost atât de numeroase și atât de categorice, încât Parlamntul a făcut eforturi consistente pentru a-l aduce în fața membrilor săi pe Mugur Isărescu, pentru a-l lua la întrebări și pentru a-l urechea. Dar, în final, surpriză. Urecheatul de serviciu, care este cel mai longeviv guvernator de bancă națională din lume, a mai primit un mandat. Dat de aceeași majoritate parlamentară. Susținut de aceeași coaliție aflată a guvernare. Cum s-o fi produs miracolul? Să fi stat aceleași persoane, care au cenzurat ani de zile faptele lui Mugur Isărescu, cu picioarele în apă rece și să fi descoperit că în realitate dracul nu este negru ci este alb? Greu de crezut. În schimb, nu e deloc dificil să ne imaginăm că în acest caz a acționat în forță factorul extern. Nu știm cine este acest factor extern, nu știm ce nume poartă, dar în mod cert este suficent de puternic pentru ca la semnalul dat de doamna Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru și de președinte al celui mai mare partid din România, și domnul Călin Popescu Tăriceanu, președinte de partid aflat la guvernare, șef al Senatului, al doilea om în stat să fi bătut perfect sincronizați din călcâie, să fi făcut stânga-mprejur și să constate fără nicio ezitare că de fapt guvernatorul Băncii Naționale nu numai că este bun, dar este apt să-și mai petreacă un mandat la conducerea Băncii. Indiferent care este adevărul, acest adevăr doare. Și sapă adânc la temelia mândriei naționale, la care au dreptul și românii.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog