C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Ion Cristoiu: ”Ca și în 1940, Țara e lăsată pe mîna unui Neghiob Iresponsabil!”

Motto: Fiecare zi care trece cu Klaus Iohannis la Cotroceni e un atentat la siguranța națională.

maxresdefault (1)

Din Istoria României m-a uluit resemnarea cu care noi am acceptat nu atît Cedarea Basarabiei prin Diktatul de la Moscova, cît mai ales Ultimatul sovietic potrivit căruia trebuia să plecăm din teritoriile cedate în doar patru zile.

În noaptea de 26 iunie 1940, la ora 22.00, Molotov șeful Diplomației sovietice, îi prezenta ambasadorului nostru la Moscova ultimatumul:

În decursul zilei de 27 iunie 1940, România trebuie să răspundă dacă acceptă sau nu Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord.

La o asemenea amenințare pentru o țară, te-ai fi așteptat, dacă nu la ridicarea la luptă cu arma în mîini, atunci, măcar la un refuz ferm, din care rușii să priceapă că n-au de a face cu niște căcăcioși.

Dacă-l primeau, rușii, cu deja nefericita experiență a finlandezilor, care se opuseseră cu arma-n mîini, poate că s-ar mai fi gîndit înainte de a da al doilea ultimatum.

De unde și pînă unde însă un răspuns ferm din partea celor care nu erau finlandezi?

Pe 27 iunie 1940, România anunță că „este gata să procedeze imediat şi în spiritul cel mai larg la discuţiunea amicală şi de comun acord a tuturor problemelor emanând de la guvernul sovietic.”

Rușii lansaseră ultimatul și pentru a ne testa, dovadă că nu precizaseră un termen.

Testul le arătase că România va înghiți orice.

Astfel că, în noaptea de 27 iunie 1940, Rușii trec la al doilea pas:

Ultimatumul prin care România trebuia să evacueze Basarabia și Bucovina de Nord în patru zile, începînd de la ora 14, ora Moscovei, 28 iunie 1940, trupele sovietice urmînd în același timp să ocupe teritoriile din care se retrăgeau Armata și Administrația noastre.

Cînd se vorbește de Cedarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord accentul cade pe acceptarea de către noi a ultimatului sovietic din 26 iunie 1940.

Fără a neglija tragedia semnificată de orice cedare de teritorii, nenorocirea națională, provocată de lașitatea românească, a constat în acceptarea ultimatului cu patru zile.

Dezastrul uman și material al plecării în fugă, fără a trage un foc de armă, dintr-o lume în care ne aflam de peste două decenii, a fost principalul aspect tragic al Cedării.

Regele Carol al II-lea a convocat un Consiliu de Coroană pentru noaptea de 27 spre 28 iunie 1940, în care s-a acceptat ultimatumul cu 26 de voturi pentru și 6 contra.

Și atît.

Pe 28 iunie 1940, Guvernul Gheorghe Tătărăscu a acceptat ultimatumul.

Așadar, marea crimă n-a constat atît în acceptarea Cedării, cît mai ales în acceptarea ultimatumului de pleca din Basarabia și Bucovina de Nord în doar patru zile.
Dacă ne opuneam de la început, dacă răspundeam luînd poziție de luptă, poate că rușii – repet – cu experiența Finlandei în memorie, ar fi îngăduit o perioadă de timp mai mare, perioadă în care în plan uman și administrativ s-ar fi rezolva multe lucruri.

Pe 1 iulie 1940, generalul Ion Antonescu se prezintă în audiență la Carol al II-lea, pentru a-i da un Memoriu în care pune punctul pe i.

„Majestate,

Ţara se prăbuşeşte. În Basarabia şi Bucovina se petrec scene sfîşietoare. Mari şi mici unităţi surprinse, părăsite, se lasă dezarmate la prima ameninţare. Funcţionarii, familiile lor şi ale ofiţerilor, au fost lăsate pradă celei mai groaznice urgii. Materiale imense şi depozite militare acumulate acolo din incurie (neglijență) şi menţinute pînă în ultimul moment, au rămas în mîna inamicului. Iată Majestate, schiţat în fugă, numai un capitol al tragediei şi al calvarului unui Neam, care este numai la început. Poporul şi Armata au fost dezarmate fără luptă. (…). Ţara care simte, Ţară care vede, Ţară care presimte este consternată şi în panică. Este consternată şi în panică fiindcă a auzit de repetate ori pe prim-miniştrii şi pe miniştrii săi declarând: «Sîntem înarmaţi pînă-n dinţi», «nu vom ceda nici o brazdă», «să avem încredere oarbă şi fără control în şefi şi în priceperea şi înţelepciunea regelui».”

Viitorul Mareșal sesizase Marea Tragedie.

Acceptînd să se retragă fără un foc de armă, în cîteva zile, România își abandonase fără milă proprii cetățeni.

La cele două ultimatumuri, care a fost reacția României?

Una sub semnul expresiei prin care ne-am justificat de nenumărate ori lașitatea:

Asta e! Ce putem face noi, ăștia mici?

Reacțiile la Diktat s-au limitat la un schimb de note cu Guvernul sovietic.

Decizia a fost luată exclusiv de un singur om: Carol al II-lea.

Numai că omul care-și asumase o astfel de decizie era un Neghiob.

Un Neghiob iresponsabil.

Luni, la Versailles, a avut loc o întîlnire informală a patru țări membre ale UE: Germania, Franța, Italia, Spania.

Deși nu s-a emis nici un Comunicat, declarațiile făcute presei înainte și după de către participanți au confirmat ceea ce pînă atunci era doar obănuială:

Se pune la cale reorganizarea UE după modelul Consiliului de Securitate al ONU.

Teoretic, ONU e condusă de cei 15 membri ai Consiliului de Securitate.

Practic, organizația e condusă de doar cei cinci membri permanenți ai Consiliului, cei care au drept de veto.

În măsura în care n-a fost ocupată cu Scandalul din PSD, cu inutila Declarație politică prin care Parlamentul face copy-paste după un articol din Constituție, cu avatarurile procurorului Zdreanță și cu izvorul nesecat de măriri de salarii promis de Guvernul Sorin Grindeanu, Presa noastră a publicat știrea folosind sintagma Europa cu mai multe viteze!

Această sintagmă, lansată de președintele Comisiei Europene, dă seama de o uriașă manipulare, menită a îndulci lovitura întruchipată de ticluirile de la Versailles. E ceva asemănător obligației ca în România porcul, înainte de a fi tăiat, să fie drogat.

De parcă drogat sau nedrogat, porcul tot n-ar muri!

Europa cu mai multe viteze e de fapt o sintagmă menită a ascunde realitatea hîdă a împărțirii membrilor UE, pînă acum egali în drepturi sau măcar pretins egali în drepturi, în membri de tip membru permament al Consiliului de Securitate și membri de tip membru nepermanent al Consiliului de Securitate.
Cel puțin patru state mari din Uniunea Europeană au decis constituirea unei noi Uniuni Europene, Uniunea Europeană-Premium, lăsînd de izbeliște celelalte membre ale UE care rămîn în UE pur și simplu, pe dinafară adică.

Potrivit declarațiilor Angelei Merkel, celor 27 de membre ale Uniunii Europene, rămase după Brexit, li se propune o nouă Uniune Europeană, o UE clasa Business, alcătuită din doar cîteva țări, apropiate ca dezvoltare economică, în stare să suporte o integrare mai mare fără a mai fi nevoie de acceptul altor state membre.

Deși rămîn în UE, celelalte țări vor trebui să facă noi eforturi pentru a fi admise în UE Premium.

Dincolo de întrebări legitime precum: Și celelalte țări care nu pot suporta noile condiții ce fac? Nu cumva țări precum România vor trebui să intre din nou în UE? rămîne adevărul dureros pentru statele membre ale UE:

Deși teoretic egale doar cîteva state mari vor să impună celorlalte proiectul unei noi UE.

România se găsește în apropierea unui eveniment de semnificațiile celui dat de Cedarea Basarabiei.

Desigur, ca și în cazul Cedării, sîntem prea mici pentru a ne opune deciziei deja luate.

Asta nu înseamnă că trebuie să repetăm în 2017 resemnarea mioritică din 1940.

Chiar dacă deciziile au fost deja luate, România își poate face auzită vocea la nivel european printr-un protest energic împotriva acestei expresii fățișe a atitudinii de tip colonialist a Marilor Puteri.

Acest protest nu poate lua însă forma măcănitului de Rață Mecanică al Chiriașului de la Cotroceni la ieșirea de la Ședința de Bilanț a Parchetului General.

Într-o Declarație gen Luată pe scări, etapa prima treaptă, Klaus Iohannis a reușit în doar cîteva rînduri să expună o mie și una de neghiobii, între care la loc de frunte se numără cea potrivit căreia Proiectul n-a fost decis, Proiectul a fost supus discuției și că noi trebuie să intrăm în nucleul dur al UE.

Vocea României – fie ca protest, fie ca punct de vedere la nivelul UE – se poate face auzită doar dacă spre deosebire de momentul cedării, se naște și se dezvoltă un tărăboi național.

Acest tărăboi poate fi stîrnit de Președintele României.

Înțeleg că pe post de Carol al II-lea în variantă de Rață mecanică, Klaus Iohannis va merge la Bruxelles fără a fi consultat dacă nu Parlamentul, atunci măcar partidele parlamentare.

Desigur, o consultare n-ar fi făcut ca România să provoace eșecul Proiectului nefast.

Da, dar ea ar fi dat un semnal că România nu mai are de gînd să accepte Diktatele cu resemnări mioritice smiorcăitoare.

Devenit peste noapte TeFeList cu mașină blindată, Klaus Iohannis a putut coborî în stradă la manifestație la o manifestație neautorizată cînd a fost vorba de interesul Sistemului.

Tot pentru a rezolva interesul Sistemului, Klaus Iohannis a mers în Parlament pentru a transmite un Mesaj.

Acum e vorba de interesul național al României:

Cele de a arăta Europei că, deși suntem căcăcioși ca și în 1940, acum măcar ne punem pamperși.

Acum însă cînd interesul național e de a da un semnal viguros că refuzăm să fim transformați în țara care va fi obligată să ceară o nouă admitere în UE, Klaus Iohannis nu merge în Parlament, nu se consultă cu nimeni, nu dă nici un semnal grav, de genul unei Declarații de presă.

Ca și Carol al II-lea în 1940, decide de capul lui într-o chestiune de destin al României.

Din nenorocire, ca și Carol al II-lea, el e un Neghiob.

Un Neghiob Iresponsabil.

N.B. În 1940 s-a găsit un bărbat precum generalul Ion Antonescu care să-i strige Neghiobului Iresponsabil din fruntea României că țara se prăbușește.
Vedeți azi pe cineva în stare să facă același lucru cu Klaus Iohannis? Eu unul nu văd. Că doar n-o să strige la Klaus Iohannis Liviu Dragnea?!

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog

Ilie Șerbănescu: ”România este produsul unui colonialism colectiv. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații!”

În cartea „Colonialismul actual și colonia sa România“ (recent apărută la editura Mica Valahie) ridicam – în contextul teribilului clivaj politic intern și al înfruntărilor ca niciodată intensificate între puterile externe cu interese în zona Europei Centrale și de Est – problema tulburătoarei perspective a unei dezmembrări a țării. Și în finalul cărții mă întrebam, nu doar retoric, ci cu îngrijorare practică, dacă  apartenența României la NATO, cea considerată pilonul securității actuale a țării, va salva România de la o dezmembrare.



România a ajuns în anul centenar practic fără economie proprie. Este o performanță istorică, dar ce spunem istorică, este ­superistorică! În ultimii 15 ani, România a reușit, fără s-o fi cotropit cineva militar, să rămână practic fără economie – repetăm: fără economie, și nu cu o economie distrusă –, ceea ce n-ar fi realizat nici vreo 2-3 războaie.

Ceea ce mai există ca „economie națională“ este ceva atât de mic și de dezlânat și fără niciun control asupra vreunui punct strategic încât este numai o pipernicită cizmărie de pus pingele prin comparație cu fabrica străină pe care actualul teritoriu al României doar o găzduiește, fără a se alege cu ceva serios de pe urma ei.

Consecințele sunt toate dramatice. Din noianul lor, cel puțin una poate înfricoșa, dar este obiectivă și de neoprit. Și mai bate și la ușă! România este produsul unui colonialism colectiv, cel inaugurat în istorie de sistemul centru-periferie pe care-l constituie UE. Fiecare dintre colonialiștii UE – de altfel, experți de veacuri în ale colonialismului – are câte o bucățică din „bucățica“ numită România. Dacă proprietățile economice din România ar aparține unei singure puteri coloniale, lucrurile ar fi mai simple și mai clare. Puterea colonială respectivă ar stoarce ­România ca pe o lămâie, dar ar păzi-o să fie stoarsă și de alții, căci s-ar comporta cu ea precum cu un bun propriu. Fiind proprietatea în același timp a mai multora pe bucățele, o hărtănesc toți, ca frații! Și tot ca frații, aceștia se înțeleg de minune între ei s-o hărtănească! Frații se mai ceartă însă între ei. Și nu doar pe România și în România, ci te miri pe unde prin lume, căci este vorba de puteri coloniale sau transnaționale cu anvergură mondială. Și, vai!, când frații se ceartă, ce fac ei înainte de toate?! Își împart bunul deținut în comun sau moștenirea pe care și-o revendică deopotrivă. Ca frații!

Dezmembrarea teritorială a României nu este vreo ficțiune a vreunui patriot îngrozit de faptul că românii nu mai dețin nimic din țara cu numele încă al lor, ci un pericol real și palpabil. Cine o va împărți? Exact cine o deține! Frații colonialiști între ei.

Că vor veni rușii s-o ia este o diversiune! Ce să ia rușii din România?! Tot ceea ce ar putea râvni nu mai este la români, ci la occidentali. Așa că, dacă ar vrea să ia ceva, ar trebui să ia de la occidentali. Și ar trebui să plătească, întrucât Rusia, deși puternică, nu este de-ajuns de puternică pentru a schimba regulile jocului mondial. Iar, potrivit acestor reguli, este nevoie să plătești proprietățile sau bunurile naționalizate. Și occidentalii îi vor cere vreo 100 miliarde euro pe ceea ce au dat doar vreo 10 miliarde euro în România. Hai să nu-i facem și proști pe ruși – căci nu sunt! Rușii au intrat în Crimeea pentru că nu fuseseră mai înainte occidentalii pe acolo să ia tot caimacul! Din România, de unde occidentalii au luat tot caimacul, dar și sufletul oamenilor, rușii ce să mai ia?! Poate doar datorii și experiența unei administrații la fel de minunate ca a lor!

Oricum, în privința împărțirii României, nimic nu va depinde de români! Ca întotdeauna! Iar acum cu atât mai mult cu cât bieții români, dacă îi va întreba cumva cineva, nici nu mai au nimic în mână cu care să poată eventual negocia! Pe cine să se sprijine românii ca țara lor să nu fie dezmembrată teritorial? Altfel spus, va păzi NATO cumva România de o dezmembrare?! Dacă aiurăm împreună cu elucubrațiile vânturate prin spațiul public, apartenența României la NATO, cu rachete și scuturi antirachetă, o păzește de proiectilele nord-coreene și iraniene! Dacă nu ne plac aiurelile, atunci aliniamentele NATO de prin România vizează Rusia. În ce fel Rusia amenință România nu se știe exact, iar în ce fel ar urma NATO să apere România de Rusia se știe și mai puțin. Ceea ce se știe absolut sigur este că șeful NATO – adică America – nu s-a războit niciodată cu Rusia. Decât în șicanări pe seama altora! Și, personal, nici nu cred că SUA își vor strica vreodată relațiile cu Rusia de dragul României! Cei doi mari vor găsi întotdeauna privitor la o țară ca România un compromis de interes reciproc, nu pe seama lor, ci pe seama țării respective. Așa că mai ușor cu pianul pe scări! N-am murit încă, dar nici să nu ne îmbătăm cu apă rece că va veni NATO să ne salveze de la moarte!

De altfel, problema este alta. Mai activi dintre cei ce urmăresc dezmembrarea României actuale sau secționarea ori fragmentarea ei teritorială sunt, din păcate, nu adversari din afara NATO, ci mai degrabă chiar membri ai NATO. În centrul dezmembrării se află Transilvania. Ungaria o reclamă aproape în clar, fără ascunzișuri. Nici Germania nu este departe de aceeași abordare. Investițiile germane, instrumentul principal al unui nou Reich (parcă al IV-lea), se opresc la arcul Carpaților; pentru ele nu există Moldova sau Oltenia. Și se pare că vor s-o ia cu autostrăzi făcute, căci doar presiuni germano-bruxelleze inimaginabile asupra statului român, condus, de altfel, de un etnic neamț, ar putea explica faptul că, din puținul care se cheltuie în România pentru autostrăzi, totul merge la autostrăzile din Ardeal, care îl leagă de Occident, și nu de București!

Prin tot ce face, inclusiv prin instituțiile de la Bruxelles, atât de adesea țintit împotriva României, Germania a devenit mai-marele vrăjmaș al României actuale! Desigur, la împărțire pot apărea și alți actori. Așa cum se întâmplă la orice împărțeală. Ne va apăra NATO de o împărțeală? Cu atâția pretendenți chiar din NATO?! Tare mi-e teamă că România se află într-o situație-limită în care nu se poate sprijini nici măcar pe tâlcul proverbului „Păzește-mă, Doamne, de prieteni, că de dușmani mă feresc singur“! România actuală nu are nicio posibilitate să se ferească de prezumtivii dușmani! Cât despre prieteni, Dumnezeu cu mila!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Arestați-o pe Livia Stanciu!

Cer Parchetului General sa declanseze de urgenta urmarirea penala si sa propuna arestarea preventiva a actualei judecatoare CCR Livia Stanciu – fosta presedinte a Inaltei Curti de Casatie si Justitie – pentru aruncarea in inchisoare, fara nicio proba, printr-o sentinta fabricata, a primarului din Ramnicu Valcea, Mircea Gutau.



Sa fie condamnata si sa i se anuleze pensia de serviciu. Sa i se puna sechestru pe avere si sa se plateasca din bunurile ei daunele pe care statul roman va trebui sa le plateasca victimei Mircea Gutau pentru umilintele si anii de inchisoare executati pe nedrept. Sa fie trimisa la inchisoarea de femei din Targsor, sa simta pe pielea ei ceea ce a trait si Mircea Gutau, cand a suferit nevinovat in inchisoare, pe interpretarea fantasmagorica si ajuridica a unui gest facut cu mana, pe care l-a calificat cu de la sine putere ca nu a fost un gest de respingere a unei propuneri de mituire, desi omul spusese NU pe gura propunerii. Asta vreau! Si ca mine vor cu miile!

Decizia prin care primarul Mircea Gutau a fost condamnat, stiindu-se ca e nevinovat, la 3 ani si 6 luni inchisoare, poarta nr. 273 din 27 ianuarie 2010 si a fost pronuntata de Inalta Curte de Casatie si Justitie – Sectia Penala in dosarul nr. 698/57/2008. A fost data in recurs, dupa ce primarul Mircea Gutau (inamic politic al lui Traian Basescu) fusese achitat atat la fond, cat si in apel, pentru inexistenta faptei. Autorii acestui abuz judiciar au fost judecatorii ICCJ Livia Stanciu si Vasile Alicsandridesi presedinta completului de recurs, judecatoarea Hermina Iancu, a facut opinie separata in sensul mentinerii solutiei de achitare pe lipsa de probe. Judecatoarea Hermina Iancu a trebuit sa plece din ICCJ, in avocatura, dupa mizeriile care s-au facut asupra ei imediat cand ICCJ a ajuns sa fie condusa de pupila lui Basescu, pentru ca nu a impartasit solutiile pe care Livia Stanciu le trantea in dosare. Daca Hermina Iancu ar vorbi, sunt sigur ca multa lume s-ar ingrozi…

Azi Livia Stanciu este judecator CCR, gratie rasplatii acordate de presedintele Klaus IohannisMult rau a facut aceasta femeie, inclusiv secretarei fostului ei sot, Mariana Rarinca, pe care nu s-a lasat pana nu a bagat-o dupa gratii pentru ca i-a cerut cateva amarate de mii de lei care i se cuveneau, si a folosit sistemul pentru a o condamna, pe cale extraordinara, dupa ce fusese achitata definitiv la Curtea de Apel Bucuresti. Ea, judecatoarea Livia Stanciu, care s-a declarat public, la bilantul DNA din 2014 “partenera de nadejde a procurorilor DNA”, a folosit DNA sa o lege in timp record pe biata Mariana Rarinca.

E o sfidare a ideii de dreptate ca Livia Stanciu e azi bine mersi, in mare demnitate la CCR, fara sa dea socoteala pentru imensul rau facut. Cucoana asta decide in problemele legislative cheie ale Romaniei. Ce autoritate morala mai are partenera procurorilor abuzivi si a protocoalelor cu serviciile si parchetele sa decida la un asemenea nivel? Mai tot timpul face opinii separate la CCR in favoarea statului paralel.

Pe celelalt judecator partas la executie, Vasile Alicsandri, un munte de om, l-a ajuns judecata de apoi, dupa o crunta suferinta care l-a topit in timp record. Despre morti insa numai de bine!

Daca dorim ca dreptatea sa domneasca, e moral ca Livia Stanciu sa traiasca in continuare boiereste, cu pensie de judecator ICCJ de 7000 euro, lunar, plus salariul gras de judecator la Curtea Constitutionala?!? Ea care a provocat personal doua condamnari ale Romaniei la CEDO, pe dosarele ei?!? Ea care l-a nenorocit pe primarul Mircea Gutau (peste 12 ani de umilinte de cand a fost arestat in iulie 2016 la cererea procuroarelor DNA Claudia Rosu si Camelia Sutiman, care l-au trimis in judecata prin rechizitoriu), ea, care i-a nenorocit si familia?!?

Cazul Gutau nu mai e rezultatul “legislatiei deficitare” a Parlamentului. Nici a unor induceri in eroare a judecatorilor prin comportamentul imputabil al partilor din dosare. Aici nu mai e niciun “rationament logico-juridic” al judecatoarei Stanciu, care asa a cantarit ea, coplesita de multitudinea de probe pro si contra. Cazul Gutau este o inventie pura a judecatoarei Livia Stanciu, un act premeditat, deliberat. De rea credinta. Un act pe parteneriat! Este deja stabilit cu autoritate de lucru judecat, dupa condamnarea Romaniei la CEDO, reviziuirea de rigoare si rejudecarea recursului de luna aceasta de la ICCJ, ca achitarea definitiva, dupa condamnarea nedreapta a lui Mircea Gutau este rezultatul lipsei de probe constatate inca din prima faza a procesului, cand Tribunalul Alba, prin sentinta penala nr. 182 din 18 iunie 2007, in baza art. 11, pct. 2, litera a), din vechiul cod de procedura penala, raportat la art. 10, litera a), din acelasi cod, l-a achitat pe primarul din Ramnicu Valcea.

Ce sa vezi, la scurt timp dupa executarea lui Gutau, presedintele Traian Basescu a numit-o pe Stanciu mare sefa la ICCJ! Cred ca toate aceste lucruri trebuie cercetate penal! De urgenta! De noua Sectie de investigare a infractiunilor magistratilor.

Consider ca Livia Stanciu e un pericol public si trebuie arestata! Exact pe motivatia pe care ea a arestat atatia ani, ca daca justitia nu ar actiona cu fermitate pentru sanctionarea unor persoane care ne pun in pericol prin faptele grave pe care le comit, si culmea mai ocupa in continuare functii de mare decizie, opinia publica ar crede ca justitia nu functioneaza si s-ar crea un sentiment general de insecuritate! Va amintiti aceste motivari fulminante care faceau furori la ICCJ si in marile instante in perioada spectacolelor catuselor televizate, orchestrate de DNA, SRI si presa de propaganda in perioada basista?

Si mai vreau ca dupa ce va fi inculpata, Stanciu sa-si dovedeasca in instanta nevinovatia! Ca asta era sloganul partenerilor de nadejde din ICCJ – SRI – PICCJ, care au semnat cu nesimtire un protocol trilateral de colaborare. Ce mizerie!

Cazul Livia Stanciu este dovada vie a dosarelor fabricate oamenilor politici, in timpul regimului Basescu, fara probe, pentru eliminarea lor, pe filiera procurori DNA – judecatori ICCJ.

Daca Livia Stanciu nu va fi inculpata, nici acum cand e demonstrat cu varf si indesat, cu autoritate de lucru judecat, ca ea si numai ea, a bagat cu buna stiinta si rea credinta un nevinovat dupa gratii, fara probe, raspunderea magistratilor va ramane o vorba goala, iar noi, toti romanii, toti justitiabilii, vom trai in continuare sentimentul ca putem deveni oricand victime unor alte asemenea elemente.

PS – La inceputul lunii noiembrie 2018, Curtea Constitutionala va lua in dezbatere conflictul juridic de natura constitutionala dintre Guvern si ICCJ, instanta care a refuzat sa faca de indata alegeri pentru desemnarea presedintilor completelor de 5 judecatori de la suprema. “Completele mortii”, cum au fost numite, si care au fost create special de regimul Basescu, prin legea micii reforme, ca alde Stanciu si ceilalti vicepresedinti ai ICCJ sa le conduca cu mestesug. Ar fi aberant ca judecatoarea CCR Livia Stanciu sa aiba tupeul sa voteze solutia in aceasta speta, ea care a pastorit aceste complete, care au incalcat principiul repartizarii aleatorii a dosarelor. Sper ca toti judecatorii CCR sa aiba determinarea sa-i spuna de la obraz Liviei Stanciu sa se abtinaDe fapt sper ca toti sa-i ceara sus si tare sa se care!

Autor: Răzvan Savaliuc

Sursa: Lumea Justiției

Corneliu Vlad: “Cine e mai aproape de neoautoritarism, România sau UE?”

Pe drept sau pe nedrept, Bruxellesul integrarii pare a fi tot mai pornit împotriva României. Un vechi și avizat corespondent de presă la sediile UE, Jean Quatremere de la cotidianul francez “Liberation”, o spune mai clar decât alții: “După Polonia și Ungaria, e rândul României să trezească neliniștea Uniunii”. Motivul – subiectul vedetă al momentului, independența justiției.



Un diplomat european completează discret, din anonimat: “Crește încet, dar sigur” (respectiva poziționare față de România). Ceea ce, în aceeași paranteză fie spus, nu-i face bine niciuneia din părți. UE, pentru că împinge România în tabăra, în curs de coagulare, a statelor europene eurosceptice, întărindu-le poziția în cadrul comunitar, state tot mai refractare la unele decizii pe care vor să le impună fie tenorii Uniunii, fie birocrația ei de la Bruxelles. României, pentru că nu poate să nu se considere discriminată în cadrul UE, ca stat-membru -problema a Uniunii,prin aplicarea, în defavoarea ei, a unui statut ce ține de un “dublu criteriu”. Concret, autorităților române li se imputa că “încearcă să anihileze independența justiției, pilon central al statului de drept și să compromită meticulos lupta anticorupție”. Ziaristul francez opinează că “pentru moment nu se pune problema activării art. 7 al tratatelor europene, care poate duce la sancțiuni (…), dar se apropie de așa ceva”. Și iată cum România se îndreaptă – sau se consideră că se îndreaptă cumva – spre un regim autoritarist.

Autoritarismul a devenit, oricum, un nou cuvânt privilegiat în discursul politic și mediatic nu doar european, ci, în general occidental. I se atribuie felurite prefixe și calificative”: neoautoritarism, autoritarism consolidat, de dezvoltare etc., dar oricum, e tot mai uzitat și mai rostogolit în reflecțiile occidentale asupra actualei situații din lume. O lume care – iarăși se confirmă – nu pare să-și fi revenit după marea euforie apărută după dezintegrarea sistemului statal comunist din estul continentului, dezmembrarea URSS și proclamarea victoriei Occidentului în războiul rece. Dar istoria nu s-a sfârșit, cum profețea triumfător, dar cam penibil, universitarul american Fukuyama. Nici razboiul rece nu s-a sfârșit sau a început altul. Iar globalizarea își caută și alte forme decât exclusivistul pattern american. Și, în sfârșit, democrației liberale i se contrapune, pe față, provocator, replica antagonistă a democrației iliberale. Cine are nevoie de o asemenea dihonie internă în constructul integrării europene și în coeziunea euroatlantică? Și tocmai într-un moment când situația internațională se depreciază văzând cu ochii iar în față apărătorilor valorilor europene, democrației, drepturilor omului se ridică sfidari evidente, de anvergură nu numai la nivel regional, continental, ci și mondial? Cine ar avea de câștigat dintr-o asemenea formulă nefericită de ostilizare?

Oricum, politologii pot constată că după victoria unui candidat populist (populismul este cea mai tânăra “oaie neagră” a retoricii care se revendică din democrației) la alegerile din Brazilia, toate statele din BRICS (cei cinci mari neoccidentali – Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) au, după criterii mult discutate, regimuri autoritariste (sau neo…). Politologul european Ralf Dahrendorf nu ezită să proclame secolul XXI drept “secol al autoritarismelor”. Unul neo-, s-au grăbit să expliciteze alți teoreticieni, căci nu e o reeditare a valului de dictaturi din interbelicul european, când din Rusia Sovietică a lui Stalin până în Portugalia lui Salazar, apoi și Spania lui Franco, dar trecând prin Polonia lui Pilsudski, Ungaria lui Horthy și în primul rând al treilea Reich al lui Hitler și Italia fascistă a lui Mussolini, neoautoritarismul momentului este mult mai divers, mai nuanțat și mai puțin violent, antidemocratic și antitumanist. De aici, și atitudinea consternantă, pentru unii, a președintelui american Trump, căruia vesteuropenii îi reproșau, cel puțin până anul trecut, că este prea blând cu state ca Rusia și China și prea dur față de aliați din UE și în primul rând Germania ( e drept, nu pe tema autoritarismului, ci pe alte teme mai mult sau mai puțin politice).

Toată lumea este de acord că această nouă componentă emergentă a geopoliticii contemporane este un simptom al stării labile și imprevizibile a lumii de azi. Analiștii, din Vest și din Est, sunt de acord și pe faptul că nouă ordine internațională liberală și “era convergenței” despre care se tot vorbea în deceniile trecute ies discret dar ineluctabil din actualitate. Se revine la rivalitate și la polarizare planetară între “o lume liberă în competiție si o lume neoautoritarista” – scrie autorul american Thomas Wright de la Brookings Institution. “Ar trebui ca Statele Unite să acționeze pentru a crea o nouă alianta, care să conecteze aliatii lor asiatici și europeni”, sugereaza, într-o cheie mai degrabă idilică, dacă nu de-a dreptul utopică, autorul american. Care, însă, recunoaște că “în timp ce comunismul nu prezenta vreo reală atracție politică, neoautoritarismul de azi devine viral”.

Și, pentru ca tabloul să nu fie întrutotul sumbru, , unii analiști remarcă faptul că în acest process atât de complex și de greu definibil, este evidenta “revenirea în forță a statelor pe scena mondială, chiar dacă ele n-au părăsit-o în realitate niciodată”.

Tot mai multe state își reafirmă suveranitatea, după o perioada când se arătau preocupate că “mondializarea se traduce prin marginalizarea lor și dizolvarea suveranității lor în ordinea liberală a economiei”. Iar noua tendință, de afirmare a identității naționale și a propriilor interese reprezintă, pentru marile multinaționale, o sfidare directă. Publicistul francez Claude Bonnard dadea, ca un exemplu, “modele foarte in voga astazi in spatiul dintre Dunare, Oder, Warta, si Bug care se numesc democratii autoritare, iliberale sau democratii nationale, patriotice si catolice”. Este o realitate de o diversitate contrariantă, în care sunt înglobate state dintre cele mai diferite, de la Ungaria și Polonia până în Filipine și Singapore, dar și state din lumea arabă, Asia, Africa, America Latină, inglobând deopotrivă state aliate sau partenere ale lumii occidentale sau dimpotrivă, competitori, rivali sau inamici ai săi.

În această logică, a ascensiunii și extinderii geopolitice a neoautoritarismului, nu s-ar putea afirma că, de fapt, și instituțiile comunitare de la Bruxelles (și nu numai ele), și liderii informali ai acești Uniuni, și alte mari puteri ori superputeri sunt, și ele, prinse în siajul neoautoritarismului pe care Ralf Dahrendorf îl vedea ca tendință definitorie a acestui secol?

Autor: Corneliu Vlad

Sursa: Magna News

Comemorarea unei victorii – şaizeci şi cinci de morţi pentru „Guvernul Meu”

Nu, nu este o greşeală a tehnoredactorului! Am pus intenţionat imaginea de mai sus (din Muzeul Pompei) ca ilustraţie a acestei comemorări dureroase a tragediei de la Colectiv pentru că nu am una asemănătoare de acum trei ani. Uitaţi-vă la preşedintele Iohannis şi la soţia lui: ce suferinţă mimată li se citeşte pe feţe înaintea sărmanului ars şi împachetat de lava vulcanului Etna acum 1939 de ani!



“A fost nevoie să moară oameni ca această demisie să se producă”, spunea Klaus Iohannis la 1 noiembrie 2015, adică la numai o zi după Colectiv, după care s-a pus pe treabă pentru instalarea „Guvernului Meu”. Ce a urmat se ştie bine: demisia guvernului Ponta, negocierile cu cei care aveau să se numească ulterior „#Rezist” sau „Corupţia ucide”, desemnarea lui Dacian Cioloş ca premier şi apoi un eveniment care mă scoate din minţi şi astăzi: instalarea „Guvernului Meu”!

Pentru cine are memoria bună, scenele acelea în care Iohannis a fost la fiecare minister pentru a-l instala în funcţie pe fiecare ministru, sînt şi azi de-a dreptul groteşti: trecînd peste orice procedură sau protocol, în toate locaţiile ministeriale se intona Imnul României, după care Klaus Iohannis, personal, îl felicita pe noul ministru şi îi ura succes! Totul garnisit cu un zîmbet larg, de imensă satisfacţie.
Oare, nu ar fi fost mai potrivit ca la instalarea miniştrilor să se păstreze un moment de reculegere pentru cei care au murit la Colectiv, din moment ce Imnul României fusese deja intonat la Cotroceni?

Cum se ştie, protocolul instalării unui guvern se derulează la Palatul Cotroceni, cu toţi miniştrii de faţă, după care fiecare se duce singur să-şi ia în primire postul. Atunci, însă, Iohannis a ţinut morţiş să-i instaleze personal în jilţuri. Pe fiecare în parte, sub lumina reflectoarelor, de parcă întreaga ţară era obligată să vadă această scenă ca şi cum ar fi asistat la tragerea mai multor duble pentru un film artistic!
În acel timp, încă mai ieşea fum din cadavrele tinerilor de la Colectiv, unii părinţi încă mai încercau să-şi identifice copiii, alţii alergau la morgă să-i aducă acasă în sicriu, iar cei mai mulţi se stingeau prin spitalele din România sau din alte ţări, răpuşi de foc sau de „nozocomiale”. Aşa se face că atunci a apărut un colaj fotografic cutremurător, dar sugestiv, pe care-l reproducem mai jos, cu sentimentul de furie faţă de zîmbetele celor deveniţi miniştri pe cadavrele atîtor tineri:

Era ziua de 17 noiembrie 2015, trecuseră mai puţin de trei săptămîni de la Colectiv şi ei (mai ales Dacian Cioloş) rîdeau cu gura pînă la urechi! Imaginea asta m-a făcut să pun în deschiderea articolului fotografia făcută la Muzeul Pompei în care Carmen şi Klaus Iohannis par îndureraţi în faţa omului împachetat în lava vulcanică acum 1939 de ani! Şi mă întreb: cum, domne, a fost posibil ca nimeni să nu le spună ca, măcar formal, în acea zi, cei din poză să mimeze tristeţea şi să amîne satisfacţia pentru cînd ajung acasă?

Au trecut de atunci doar trei ani, nu 1939, însă Klaus Iohannis pare mai afectat de tragedia de la Pompei decît de tragedia de la Colectiv! Adevărul despre ce s-a întîmplat la Colectiv pare în continuare închis în sertarele cuiva, promisul spital de arşi nu există, banca de piele a fost desfiinţată şi „Colectiv” s-a transformat în mod sinistru într-un pretext pentru demonstraţii politice pentru visul unui nou „Guvern al Meu”!
Cine a pus focul? Ce substanţă a fost cea care a făcut ca focul să se întindă cu o repeziciune nemaiîntîlnită? Nu mai interesează pe nimeni răspunsul la aceste întrebări, poate doar pe unii jurnalişti care încearcă din cînd în cînd să readucă în discuţie acele evenimente ciudate din noaptea de 30 octombrie 2015.

Între timp, însă, vedem că după mitingul diasporei din 10 august 2018 se fac sute de audieri, zeci de arestări, puneri sub acuzaţie. Lucruri care nu se mai fac demult în cazul Colectiv, procesul fiind reluat acum pentru că un judecător deja s-a pensionat. În 30 neoiembrie 2015 au murit 65 de oameni, în 10 august 2018 nici unul. Şi, totuşi, pentru unii par mai importante vînătăile protestatarilor decît cadavrele acelor tineri care n-au apucat să afle nici măcar cine şi ce le-a adus moartea!

Cu un umor negru, ne-am putea imagina că Iohannis îşi zice în gînd: hai, domne, nu mai exageraţi, în fond de la Pompei au trecut 1939 de ani, mai sînt încă 1936 pînă cînd mă voi cutremura alături de soţia mea de tragedia de la Colectiv, aşa cum am făcut la Pompei!
Dar noi sîntem obişnuiţi cu astfel de nedreptăţi. N-am făcut altfel nici cu cei 2.000 de morţi de la Revoluţie! Aceleaşi interese ale unui grup care a vrut să preia Puterea, aceleaşi muşamalizări, aceeaşi indiferenţă a societăţii.

P.S. Chiar cînd scriam aceste rînduri, preşedintele Klaus Iohannis a depus o coroană de flori la Colectiv. La plecare, s-a întreţinut cu „Ceauşescu”, unul dintre cei mai agresivi protestatari de tip #Rezist:

Ce să mai comentăm? Poate că asta merităm pentru indiferenţa pe care o afişăm în faţa acestor manifestări de cel mai prost gust. Să-mi trimită şi mie cineva o adeziune la #Rezist! Dacă e circ, circ să fie!

Autor: Ion Spânu

Sursa: Cotidianul

A cincea scrisoare către un tânăr neomarxist: ”Refuzi să te speli pe cap, dar nu refuzi să fii spălat pe creier?!”

Ştiu că nu ai citit “Capitalul” lui Marx. Ai tot la dispoziţie. Cărţile nu-şi mai au rostul acum, când prin gadget-uri îţi vine toată dialectica indignării în paragrafe simple.



Ţi se dau lozinci. Nu mai trebuie, ca părinţii tăi, să pierzi vremea prin biblioteci. N-are rost să mai faci eforturi de interpretare. Adevărul care ţi se livrează e absolut. În el crezi şi pentru el lupţi. Eşti un soldat fidel al cauzei. Ştiu că nici străbunii tăi nu s-au întrebat ce caută să lupte în Cotul Donului.

Acolo i-a trimis războiul. Părinţii tăi s-au chinuit în anii comunismului să vieţuiască. Să-şi facă o carieră. N-aveau libertatea ta de a călători. Timpul plăcut şi-l petreceau prin biblioteci. Aveau îndoieli, nu ca tine certitudini. Faptul că n-au fost copleşiţi de o ideologie criminală e pentru că au avut puterea de a judeca. De a cântări ce e bine şi ce e rău.

Tu nu ai nevoie de acest stres intelectual.

Prin 1993, la Washington fiind, m-am nimerit la un Memorial Day, pe pajiştea din faţa Capitoliului. Acolo am cunoscut mulţi veterani ai Vietnamului. Nu ştiu dacă îţi spune ceva Hanoiul, poate îl şti doar ca oraşul de unde poţi să-ţi cumperi o nevastă ieftină. Sau să mănânci ”câinele lui peşte prăjit”. Atunci, Bill Clinton a ţinut un discurs despre dobândirea for­ţei Americii în mlaştinile Saigonului de către bravii luptători. Ce crezi că au făcut supravieţuitorii? I-au întors spatele. Atât. Prin anii 1969, preşedintele a refuzat să plece pe front, fiind pacifist. I s-a dat o replică princiară: “Don’t give a hand” – în loc de “Don’t give a shit”. Ei erau împotrivă. Acel împotrivist de calibru, cu ancore şi proiecte de viaţă. Care nu făcea spume la gură şi nu-şi certa părinţii.

Acum, aflu de la tineri că eşti milenarist. Un fel de Gică Contra. Le ai pe toate şi tot susţii că nu ai nimic. La bibliotecă nu prea te-am văzut, pentru că tu citeşti, nu-i aşa?, în newsfeed, doar titlurile, pe gadgeturile primite de la babaci.

Nu te-am văzut în Converşi sau blugi skinny prin aulele academiilor decât atunci când se face prezenţa.

Ai iPhone. Nu pot crede că nu ştii ce a fost Steve Job pentru mişcarea pe care zici că o reprezinţi “fucking crazy”. Băiat, Steve! A simplificat lumea. Adevărat hipster. După cum vezi, apreciez mişcarea ieşită din mainstream. Nu haina-l face pe om, cum nici programul naţional de slăbit nu rezolvă criza obezităţii. Aşa şi vintage-ul în aplicaţii. Te poţi aduna în pieţe să protestezi pe un call de pe internet.

Refuzi să te speli pe cap, dar nu refuzi să fii spălat pe creier. Asta nu o mai înţeleg. Participi la acţiuni ale căror efecte nu le poţi măsura cu mc2 universului tău, în care Einstein e o linie de păpuşi. Hipsterismul cool cu accente marxiste, ambalat în retorica ecologistă, nu e decât o perversiune ideologică. Miza: contestarea valorilor şi tradiţiilor. În această nălucă apar fel de fel de matroane oengiste, gata să deseneze un proiect de depus la Marea Finanţă. De unde crezi că vin banii pentru mişcarea de maximă indignare?

Nu fi copil. Nicio revoluţie, îţi spune unul care a trăit-o în 1989, nu vine fără un sprijin. Fie politic. Fie ideologic. Fie de la Marea Finanţă.

Crezi că indignarea nu are costuri? Unii pun factura şi tu tragi cardul. Aici eşti prizonier. Te rişti. Cazi sub reflectoare. Beat de la buloane, nu “beat” de la Ginsberg. Şi de aici obsesia eliberării. Nu eşti liber decât în ţarc, amice! Te roteşti într-un carusel şi ţi se spune că ai libertate. Tu pendulezi mâinile – ca la meteo –, ei fac programul. La cald, cu dolores. Fii cal, refuză să fii vacă!

Poţi palma jointul, nu te stresa. Nu e nevoie să te formalizezi, nu trebuie să mă domneşti. Nu sunt atât de bătrân cum par, poate mai tânăr decât tine. Nu m-am născut când a apărut peste Ocean mişcarea hipster, care te inspiră. La mine timpul arde şi energiile se consumă altfel decât în lumea ta în care Everything is Boring and Everyone is a Fucking Liar. Totul e boring în jurul tău, pentru că le ai pe toate. Eşti sec la idealuri. Mai precis, uscat. Aşa, ca o gură după boreală, care nu vine de la viaţa plicticoasă. N-ai prea mari aspiraţii şi energia vieţii creative, eşti uşor de manipulat. Citeşti grupurile frecventabile. Eşti din Bulă. Pe stand. Ideologii de acolo vor să te înregimenteze în generaţia inutilă.

Imaginează-ţi trăirile şi simte-te în putere! Organic. Absolut. Narcis, eşti de comă. Dus! Cum ţi-ar zice confrate-tu. Dar aşa măcar ai o identitate de rebel. Nu fii Rottweiler-ul cucoanei care o viaţă a poluat planeta şi acum, pentru a-şi ierta păcatele, finanţează acareturi de propagandă ecologiste. Ascultă la mine: “toate curvele ajung la bătrâneţe să cânte în corurile bisericilor”. Nu-i lăsa pe agenţii stângii să-ţi spele creierii. Mai bine fă-ţi tu propria mişcare şi nu te lăsa dus de propaganda “Fuck the system”. Apropo, de păcălici, i-ai văzut vreodată pe argaţii latifundiei stângii democrate să umble în şaretă în loc de maşină, să aibă birouri în cort, în loc de building-uri de multinaţionale, mănâncă ei din farfurii de plastic, în loc de porţelanuri? Măcar tu eşti mai original. Leneveşti şi te întrebi dacă la urcarea unuia ca tine în Rai vine cineva să îl care în spinare.

Autor: Marius Ghilezan

Sursa: România liberă

Mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu

„Mai prost ca Farfuridi și mai canalie decât Cațavencu” (I. L. Caragiale despre personajul său Agamiță Dandanache)


MOTO: „Această soluție, după părerea mea NU E BUNĂ, MĂ NEMULȚUMEȘTE și împreună cu avocații căutăm cele mai bune căi PENTRU A CONTESTA ACEASTĂ SOLUȚIE…” ( Klaus Iohannis, 16 noiembrie 2016 , interviu la TVR 1 cu privire la decizia Curții de Apel Brașov prin care familia sa a pierdut imobilul din strada Nicolae Bălcescu, în Sibiu. Ulterior, pe 24 martie 2017, deși Iohannis a formulat contestație în anulare la sentința definitivă chiar și aceasta a fost respinsă de Curtea de Apel Curtea de Argeș, ca neîntemeiată, decizia pronunțată în cadrul recursului rămânând în picioare.)

Acum trei ani și ceva, pe când febra uriaşă a „REVOLUȚIEI – CORUPȚIA UCIDE” se lua instantaneu de la cei care strănutau, fără batistă la gură, pe Facebook, am văzut în Piaţa Universităţii (cred că acolo se petrecea, deşi n-am urmărit atent etapele „revoluţiei”), cu o oarecare surprindere, un tată exaltat care-şi cerea iertare de la fiul (fiica) lui pentru care n-ar fi făcut destul, de-a ajuns bietul (biata) să-şi strige în stradă deznădejdea de a fi guvernată de corupţie, aşadar – se înţelege – de un guvern social-democrat.

Într-o astfel de civilizaţie, cum este cea românească, deprinsă (cu excepţia cazurilor marginale, dintr-o zonă sordidă a societăţii, pe care îmi este greu nu numai să le comentez, dar, uneori, chiar să le şi condamn)  cu cocoloşirea excesivă a copiilor, cu îndestularea lor pentru care nici un efort nu este prea mare, cu împingerea limitei de „asistare părintească” a odraslei uneori peste vârsta de 35 de ani, tatăl căzut în genunchi şi umilindu-se fără rost, mi-a stricat seara.

Căci efectele febrei stradale şi înţelepciunea mişcărilor de trupe ale tinerilor frumoşi şi liberi se vedeau deja, în toată splendoarea lor: un „GUVERNUL MEU” încropit din specialişti şi bravi tehnocraţi, dintre care prim-ministrul desemnat retrăsese rapid doi potenţiali miniştri, de-a lungul şi de-a latul unei singure zile, cu un aşa-zis program modificat de patru ori în 24 de ore, cu o promisiune de viitor ambiguă, pe baza lui „să fie bine, ca să nu fie rău”… oare cât de necesară era aventura asta marcată nu de cutezanţă, ci de diletantism, şi cum ar fi putut cineva să-i dea credibilitate?

În timp ce, din nu se ştie ce motive, România schimba din mers garnitura de tren, nepăsătoare la călătorii aterizaţi pe şine şi la accidentele punctuale care riscau să se transforme în carnagiu, preşedintele ei „ales”, „minunea din noiembrie”, îşi dădea jos poleiala , ca pe-un palton mai fără vatelină, şi începea să arate ca exact ceea ce este: un individ meschin, lacom şi de anvergură limitată, slăvind „statul de drept ” şi „justiţia independentă”, pe ale căror statui s-a căţărat ca un porumbel imaculat, doar când îi sunt favorabile. Când nu i-au mai fost favorabile, a făcut, cocoţat, exact ceea ce ar face orice alt porumbel imaculat pe chelia unei statui, dacă acolo îl prinde nevoia.

Din „nu comentez hotărârile judecătoreşti definitive” la „această soluţie nu este corectă, după părerea mea şi mă nemulţumeşte”, e distanţa de la ipocrizie la ceea ce crede într-adevăr preşedintele când a fost pus în pericol să-şi piardă definitiv un bun a cărui închiriere i-a adus, într-un răstimp mulţumitor , frumuşica sumă de 320.000 de euro.

În 2014, în timpul campaniei la prezidenţiale, între cele două tururi de scrutin, când a început nebunia facebookistă, mi-a trecut prin cap, şi recunosc că atunci mi s-a părut puţin cam exagerat, că n-ar fi exclus să ne lipim de un prezident „mai prost ca Farfuridi şi mai canalie decat Caţavencu ”, asta raportându-mă la cei doi grandioşi competitori ai alegerilor din 2009.

Azi aș spune că e posibil să fi avut, totuşi, o premoniţie.

Autor: Luminita ARHIRE

Nota redacției Justitiarul: Fotografia nu a fost aleasă întâmplător, cei doi care-l încadrează pe plăvan, Zgonea și Cioloș, sunt chiar Farfuridi și Cațavencu!!!

Sursa: Justitiarul

Ion Cristoiu: “N-a fost nici o luptă împotriva corupției, a fost un spectacol hollywoodian ieftin realizat cu bani de la Buget de Noua Poliție Politică!”

PSD și ALDE s-au grăbit să meargă la Cotroceni să asculte prin vorbele lui Klaus Iohannis pledoaria SRI și SIE pentru păstrarea tuturor prevederilor legale care au făcut din sergenții majori mesianici și caporalii analfabeți din Servicii principalii actori ai vieții noastre politice.



Neghiobia asta a PSD, de a participa la o șmecherie la Cotroceni pentru reluarea Legilor Justiției în Parlament (după doi ani de efort, cele trei legi sînt în vigoare, și în loc să le aplicăm în practică, le rediscutăm în Parlament)! dictată de fundluntrismul tipic lui Călin Popescu Tăriceanu, care se și vede premierul Guvernul Meu Doi al lui Klaus Iohannis, fără să fi învățat nimic din experiența altora înaintea lui – Gabriel Oprea, Victor Ponta, Liviu Dragnea – a făcut să treacă aproape neobservată una dintre marile, puternicele confirmări ale adevărului că lupta împotriva corupției n-a fost dusă cu instrumente profesioniste, ci cu cele ale fanfarei propagandistice, singurul scop al dosarelor deschise de-a lungul timpului fiind de a arăta că în România, sub conducerea SRI, procurorii, recrutați și prin celebrele Protocoale, se luptă pe viață și pe moarte cu corupția, indiferent de cine ar practica așa ceva.

Marți 23 octombrie 2018, Tribunalul Ploiești a achitat ceea ce s-a numit Lotul Lukoil, pe motiv că fapta nu există. Dosarul a fost instrumentat din partea Parchetului Ploiești de Mircea Negulescu, promovat la DNA după trimiterea Rechizitoriului în instanță, pe 3 august 2015, nu atît ca răsplată pentru deschiderea dosarului, cît mai ales pentru că SRI avea nevoie de el la DNA, ca să-i spele alți și alți chiloți murdari.

Ca de obicei în România se uită de la mînă pîn’ la gură. Sentința de la Ploiești a trecut neobservată. Nu numai pentru că presei îi scapă faptele pozitive, dar și pentru că Divizia Presă are ordin de la SRI și SIE să facă ciocul mic cînd e vorba de eșecuri în Justiție ale dosarelor născocite de Noua Poliție Politică.

Eu însă mi-am amintit de cazul Lukoil, petrecut în 2 octombrie 2014, în urmă cu patru ani, așadar, pentru că la vremea respectivă mi-am exprimat în scris uluirea față de incredibila desfășurare de forțe de la sediul Lukoil. Sub titlul Justiția în campania electorală: Diversiunea Lukoil, scriam în numărul din 13 octombrie 2014 al Evenimentului zilei:

„Joi, 2 octombrie dimineaţa, televiziunile de ştiri au fost trezite din somn de o informație Breaking News: 150 de poliţişti specializaţi în investigarea fraudelor, investigaţii criminale, arme, explozivi şi substanţe periculoase, luptători SIAS, 27 de inspectori vamali din cadrul Direcţiei Generale Vamale şi trei inspectori din cadrul Direcţiei Generale Antifraudă, au descins la sediul Rafinăriei Petrotel din Ploieşti, procedînd la 23 de percheziţii, la ridicarea unor saci de documente şi la punerea sechestrului pe tot ce se vedea cu ochii.

Un american nimerit întîmplător pe teritoriul moldo-valah, auzind ştirea, ar fi crezut că Sediul Petrotel din Ploieşti a fost cucerit peste noapte de un comando al Statului islamic, pe cale de a-i tăia gîtul, în vederea publicării pe Internet, a unei băştinaşe, suspectate de a fi agent CIA sub acoperire. Un român, de mult obişnuit cu loviturile de presă spectaculoase ale procurorilor, care dau curs frustărilor de a activa în democraţie, unde procurorii, poliţiştii, ofiţerii SRI şi, în general, membrii Forţelor de ordine, nu stîrnesc la ivirea lor poziția de drepți a cetăţenilor, cum se întîmpla pe vremea lui Stalin, şi-a dat seama imediat că trebuie să fie o nouă superproducţie hollywoodiană semnată de una dintre cele două mari case de producţie cinematografică din ultimii ani: DNA şi Parchetul General.”

Despre seriozitatea acțiunii aveam serioase îndoieli. Mai întîi prin raportare la acuzații:

„Lukoil a cumpărat Rafinăria în 1998. După 16 ani în care Lukoil s-a extins în toată România, Parchetul de la Ploieşti descoperă brusc evaziune și spălare de bani în valoare de 200 de milioane de euro. O astfel de infracţiune, dacă există, nu apare peste noapte în cazul unei companii de mărimea Lukoil. E curios, aşadar, că deși pînă mai ieri, timp de 16 ani, fără a fi fost suspectată de vreo infracţiune, nici măcar minoră, fără să i se fi publicat în presă vreun dosar de corupție, Lukoil dovedeşte peste noapte un comportament banditesc.”

Apoi prin raportare la rezultatele practice ale Operațiunii. Conturile, blocate pe 2 octombrie 2014, au fost deblocate deja pe 7 octombrie 2014. Scriam în editorialul respectiv:

„După proporțiile hollywoodiene ale descinderii, te așteptai nu numai la arestări în masă; te așteptai și la schimburi de focuri!”

Cu toate acestea, nu e reținut nimeni. Singura măsură juridică e controlul judiciar pentru directorul general.

Operațiunea coordonată de SRI avea drept scop principal spectacolul de sunet și lumini. Sub acest semn, lui Lukoil i se blochează conturile, iar presei i se livrează un prejudiciu de 2 miliarde de euro, cel mai mare din istoria postdecembristă.

Scandalul nu se oprește însă aici.

Pe 3 octombrie 2014, premierul Victor Ponta primește o scrisoare de la sindicatul salariaţilor din Petrotel-Lukoil şi Uniunea Sindicatelor Lukoil din România, prin care i se cere sprijinul pentru deblocarea conturilor bancare ale societății, pentru ca rafinăria Petrotel-Lukoil să poată funcţiona normal şi să poată fi plătite salariile muncitorilor.

Pe 6 octombrie 2014, intervine pentru deblocarea conturilor ambasadorul Rusiei la București. În aceeași zi, Victor Ponta atrage atenția că blocarea conturilor e absurdă („Bănuiesc că cei care au comis fapte penale nu fugeau cu conductele în Rusia sau nu ştiu unde şi nici rafinăia nu o mutau mîine din România”.) și mai ales dezastruoasă din punct de vedere economic.

Intervenția lui Victor Ponta era corectă din mai multe puncte de vedere. Punerea sechestrului afecta 3500 de locuri de muncă. Operațiunea lui Mircea Negulescu, ordonată de SRI, ținea de spectacolul mediatic cu orice preț. Trebuia să se vadă, potrivit sergenților majori mesianici din Noua Securitate, că România n-are mamă, n-are tată cînd e vorba de lupta împotriva corupției. Lukoil era o companie străină. SRI voia să răspundă astfel criticilor potrivit cărora Sistemul vede doar corupția firmelor românești.

Firmele internaționale ar fi fost protejate. Ei uite că nu erau protejate!. Atotputernica Lukoil era pusă în genunchi de bravii procurori români în frunte cu Mircea Negulescu.

Imediat însă rețeaua de site-uri patronată de SRI se năpustește asupra lui Victor Ponta. Unul dintre cele mai mizere scria despre Victor Ponta: „A făcut-o abia acum, când justiţia a lovit în interesele regimului fascist de la Moscova, a cărui companie de stat prejudicia statul român! Altfel spus, dintre Putin şi români, Ponta l-a ales pe Putin.”

Cazul Lukoil sau cînd lupta împotriva corupției se reduce la un spectacol hollywoodian în variantă moldo-valahă Intervine pe 9 octombrie 2014, vîrînduși mîneca în ciorbă și Traian Băsescu, încă președinte al României: „Dacă mâine Lukoil decide să închidă, cer Guvernului să fie pregătit să preia rafinăria de la Ploiești!

Dacă bazat pe presiune, care îmi pare o abordare de tip putinian, așa ceva face Putin în țară, nu într-o țară a UE, comportamentul nostru trebuie să fie pe înțelesul rușilor! Lukoil trebuie să se gândească să dispară de tot de pe piața românească, dacă are o astfel de abordare! Lukoil de cinci ani merge în pierdere, poate la finalul anchetei, cele 230 de milioane să fie așa, doar o deschidere! De unde să-i fi dat Guvernului Ponta cei 700 de milioane? Vă spun eu, i-a dat lui, i-a dat la acciză! Aceeași acciză ar lua-o Guvernul și dacă ar vinde mai multă benzină Petromul sau NIS-ul sau cine o mai fi. Justiția noastră se află în fața unui șantaj, a unei presiuni și doamne ferește să se cedeze la ea!”

Evident, CSM, la vremea respectivă o banală Unitate Militară a SRI, se sesizează și face mare gălăgie în legătură cu intervenția lui Victor Ponta. Hans Klemm, Procuratorul României babuinizate, se prinde și el în horă, sprijinind bolboroseala CSM.

De la Marea Descindere au trecut patru ani. Ce s-a întîmplat între timp?

Păi una dintre afacerile tipice dosarelor deschise numai și numai din motive politice. La începutul lui octombrie 2014, SRI, prin cuplul George Maior-Florian Coldea, se afla în plină campanie electorală de discreditare a contracandidaților lui Klaus Iohannis. Spectacolul de la Ploiești urmărea lovirea lui Victor Ponta. Imediat, Diviziei Presă i s-au livrat informații menite a sugera că Lukoil finanțase campaniile electorale ale PSD.

Că era vorba de un dosar de Poliție Politică avea să se vadă din desfășurarea anchetei. Marea investigație, lansată cu unul dintre cele mai mari tam-tamuri mediatice postdecembriste, se împotmolește din punct de vedere juridic pe parcurs.

Autor: Ion Cristoiu

Sursa: Ion Cristoiu Blog