C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Puncte de vedere

Sorin Faur: ”Olanda plătește mii de euro pentru ca RISE PROJECT să-i livreze chiar din România anchete jurnalistice, vezi Doamne independente, pentru a justifica blocarea aderării la Schengen”

Cu niște ani în urmă, o seamă de neni și tanti din țara noastră, nu puțini, își suplimentau pe Rețea numele de botez cu “Schengen”.



Era un gest foarte fromoos, de identificare individuală cu o aspirațiune colectivă (națională putem zice dacă vrem, și vrem), aspirațiune compromisă și abandonată de corupții din USL care cîștigaseră alegerile din 2012. Europenismul furibund al multor concetățeni de-ai noștri și-a depistat atunci încă o cale de atac la Ponta&Antonescu ambalată într-o cauză nobilă. Așa s-a născut prenumele onlain “Schengen”, strămoș al rezistenței cu diez de-acu.

Ce vremuri… Robert Nicolae Turcescu era încă locotenent-colonelul lui Gabriel Oprea. Laura Codruța Kovesi se afla exact în aceeași situație, colonelă. Diferența ar fi că, în vreme Robert Nicolae Schengen Turcescu și-a spovedit la televizor înrolarea, Laura Codruța Kovesi a specificat că ea nu știa că fusese făcută, colonelă, de Generalul în a cărui sufragerie petrecuse clipe de neuitat într-o seară a iernii prezidențiale 2009. N-a știut. În primă fază, și Robert Nicolae Schengen Turcescu specificase că n-a știut. După, a cedat în lacrimi. Bărbat, deh…

Trecînd peste aceste episoade decupate parcă din benzi desenate cu Familia Adams, aici avem altceva. Aici avem un contract de prestare marfă pe drepturi de autor între ministerul olandez de externe și presigiosul proiect Rise. Marfa solicitată românilor: “money laundering pattern in Eastern Europe”. Guvernul Olandei, țară care blochează mecanic aderarea României la spațiul Schengen, plătește cîteva mii de euro pentru ca niște neica nimeni ieftini să-i livreze chiar din România argumentele blocajului (alea publice), argumente mascate sub forma anchetelor jurnalistice vezi Doamne independente. Trist. Scîrbos. Las’ că jurnaliști lulii de la Rise Project se vînd pe sperțuri de frizeri, dar nici n-au livrat recent mai mult decît invenții confortabile, intern, pentru naturelul tulburat al califatului duduii Codruța, iar, extern, utile, între altele, frumoasei țărișoare contractante, a cărei răvășitoare ambasadoare dejunează cică spontaneu cu diverși derbedei în libertate ai regimului Băsescu. Și uite cît de emoționant se umple, pas cu pas, tabloul cu destule personaje de care au depins și încă depind foarte multe lucruri, inclusiv aderarea României la Schengen.

Dacă acest document preluat din Lumea Justiției este real, aici avem și un contract încadrabil la trădare. Cum poate fi descrisă mai fidel trădarea decît prin furnizarea contra cost, către un guvern străin solicitant, de instrumente care contravin și sînt folosite împotriva interesului național al statutului tău? Repet: dacă acest document preluat din Lumea Justiției este real. Ar putea fi, de pildă, la fel de real ca proprietățile din Brazilia despre care scris-a Rise Project că aparțin condamnatului penal Liviu Dragnea, șeful ciumei roșii, dușmanul statului de drept, obținute prin money laundering pattern, potrivit contractului. Dăcât că nu se adeveriră a aparține condamnatului, raradraq!

Repet iar: dacă acest document e real, mă-ntreb și ce leziuni traumatice va provoca el în sufletul unui Robert Nicolae Schengen Turcescu, patriot român proeuropean, ex-locotenent colonel cu serviciu militar nesatisfăcut, actualmente om politic român cu indemnizație de deputat peempee. Deci, mai bine sa nu fie real. Să nu sufere săracu om…

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur

O parte a Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, retrocedată unor ”escroci cu acte în regulă, conectaţi la mafia imobiliară”

Sub numele de „restitutio”, la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca se ascunde „o falsă problemă”, afirmă directorul general al instituţiei de cultură, Lucian Nastasă-Kovacs.



„Nu este posibil ca România să se rupă de tot ceea ce este de facto patrimoniu naţional. Alte ţări din Europa de Est, din fostul sistem comunist, au rezolvat diferit de România situaţiile retrocedărilor. La noi, cea mai mare parte a restituirilor a ajuns acolo unde nu trebuia. Pe de altă parte, statul român nu şi-a exercitat în niciun fel dreptul de preemţiune, invocându-se sărăcia, iar portiţa deschisă pentru cumpărarea drepturilor litigioase din instanţă ale proprietarilor, de către speculanţi de rea-credinţă, a fost catastrofală. Cei care au cumpărat drepturile litigioase au fost conectaţi la mafia imobiliară. Sunt escroci cu acte în regulă”, afirmă, cu indignare, managerul muzeului. O cotă parte din clădirea Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, Palatul baroc Banffy, a fost retrocedată, printr-o decizie judecătorească, şi nu edificiul în întregime, asigură Lucian Nastasă-Kovacs.

Potrivit acestuia, „Palatul Banffy, fostă reşedinţă guvernamentală, este alcătuit din corpul în care se află acum Muzeul de Artă şi din corpul din spate, de unde, eventual, se putea revendica ceva. Palatul nu a fost niciodată împărţit pe apartamente, nu există nicăieri menţiuni de acest fel. Persoana căreia i s-a retrocedat parte din Palat putea obţine spaţii doar din corpul din spate, unde era găzduit, pe vremuri, personalul administrativ al reşedinţei guvernamentale. Ultimul Banffy, un scorţos elegant, nu a fost niciodată căsătorit, nu a avut urmaşi, iar după 1950 a locuit undeva pe strada Donath. Nu a avut de pătimit din punct de vedere politic. Testamentul său olograf, din 1958, este făcut pe un petec de hârtie, cu creionul ! Nu cred că s-a făcut vreo expertiză grafologică. Testamentul nu a fost prezentat la un notar. Palatul fusese naţionalizat în 1948, deci ultimul Banffy nu putea să lase moştenire ceva ce nu îi aparţinea. Retrocedarea este cusută cu aţă albă. Universitatea „Babeş-Bolyai” a avut un proces identic în cererea de restituire a unui imobil Banffy de pe strada Brătianu, lăsat moştenire prin testament mult după naţionalizarea din 1948, şi a câştigat irevocabil acţiunea din instanţă”.

Totuşi, Consiliul Judeţean a recunoscut situaţia impusă Muzeului de Artă, fostul Palat Banffy, prin sentinţa judecătorească : o cotă parte din Palat a fost retrocedată unei persoane ce a revendicat-o; altă cotă parte aparţine Consiliului Judeţean. „Subliniez că este vorba de o clădire-monument ce aparţine patrimoniului naţional, în care nu se poate face nicio modificare de structură, nu se poate nici măcar bate un cui în perete. Apoi, persoana care a revendicat şi câştigat în instanţă o cota parte din Palat nu este înstărită, nu poate participa la întreţinerea curentă a clădirii. Vă pot pune la dispoziţie facturile pe care le plăteşte Muzeul cu întreţinerea, care sunt de ordinul miilor de euro pe lună. Revendicatorii ar trebui, în mod firesc, să participe la cheltuieli. Important pentru situaţia actuală a instituţiei este că revendicatorii cotei parte din clădire sunt obligaţi, conform legii, să o lase în folosinţă Muzeului pentru o perioadă de zece ani, începând din 2017”, afirmă directorul general al instituţiei de cultură clujene.

El a explicat, pentru cotidianul Făclia, în ce condiţii a ajuns Consiliul Judeţean să recunoscă situaţia impusă de justiţie: „Prelungirea unei stări litigioase ar fi produs un blocaj general, fără nicio investiţie cu bani de la buget, respectiv de la Consiliul Judeţean”. Directorul muzeului subliniază că toată lumea din Cluj-Napoca – mediul academic, prestigioşi intelectuali, publicul avizat şi fidel instituţiei de artă – a fost contrariată de decizia că un muzeu de tradiţie, de notorietate naţională, ajunge să fie retrocedat unui revendicator anonim, care, pe deasupra, vine în instanţă cu acte ce ridică nenumărate semne de întrebare, pentru că nu există absolut nicio legătură de rudenie cu familia contelui Banffy.

„Nu e corect că un foarte valoros monument în stil baroc a ajuns într-o astfel de situaţie. Deocamdată, noi recunoaştem starea de coproprietari. Consiliul Judeţean poate debloca bani pentru a renova clădirea. În 2017 s-au votat 2 milioane de euro pentru refacerea faţadelor. În cei zece ani pe care îi avem la dispoziţie, se pot face multe alte lucrări menite să confere aspectul pe care îl merită o casă a artei europene. Dacă moştenitorii cotei parte vor dori să intre în posesie, va trebui ca ei să participe la cheltuielile pentru lucrările de întreţinere care s-au realizat aici”, a specificat managerul general al Muzeului.

Totodată, acesta a precizat că problemele juridice ale instituţiei ţin exclusiv de Consiliul Judeţean. Lucian Nastasă-Kovacs este convins că fondurile care se alocă de la buget pentru lucrări menite să stopeze degradările clădirii sunt justificate prin documente absolut legale.

„Intenţia preşedintelui Consiliului Judeţean, Alin Tişe, este de a salva monumentul, de a-l pune pe picioare, de a-i da aspectul corespunzător unui muzeu de artă. Consiliului Judeţean a făcut investiţii apreciabile. Ştiu că se convenise, la un moment dat, ca Fondul Proprietatea sau Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să despăgubească revendicatorii pentru cota lor parte, iar Palatul să rămână în proprietatea Consiliului Judeţean. Fiind vorba de un muzeu de importanţă naţională, restituirea în natură nu ar fi trebuit să fie posibilă. Între timp, demersurile au fost sistate din cauza neregulilor de la Fondul Proprietatea, cu binecunoscutele despăgubiri exorbitante pentru terenuri virane supraevaluate, sau pentru speculanţii care au cumpărat drepturi de proprietate litigioase, devenind milionari în euro peste noapte”, spune directorul Lucian Nastasă-Kovacs.

Fondul Proprietatea (FP), singurul de acest gen din Europa de Est, a fost înfiinţat de Guvernul României în decembrie 2005, pentru despăgubirea persoanelor ale căror bunuri au fost expropriate de regimul comunist iar restituirea în natură nu era posibilă. La scurt timp, s-a creat o bresă inexplicabilă în acest sistem de despăgubiri: cumpărarea drepturilor litigioase de la proprietarii cu procese în instanţă. Speculatorii care au ţintit profituri uriaşe au fost cu sutele. În paralel, Fondul s-a transformat într-un organism cu control extern, iar Elliott Asociates a devenit cel mai mare acţionar al Fondului şi a aprobat listarea la Bursa din Varşovia a Fondului, şi nu la Bursa de la Bucureşti. Elliottt Associates a iniţiat vânzarea unor pachete din activele Fondului Proprietatea şi distribuirea sumelor astfel obţinute către acţionari. În paralel cu FP a funcţionat Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP), care a gestionat, tot din 2005, procesul de despăgubire a persoanelor ale căror proprietăţi au fost naţionalizate. La ANRP s-au constatat mari nereguli.

Mai multe interioare ale Palatului Banffy au fost revendicate, în instanţă, de Maria Gomboş. Magistraţii nu i-au dat câştig de cauză. Gomboş s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acţiuni în revendicare au fost formulate şi de Silvia Letiţia Miclea şi Paraschiva Roşca, cauze în care judecătorii s-au pronunţat pentru acordarea de despăgubiri. Paraschiva Roşca, nonagenară din Săliştea Sibiului, a motivat în instanţă că este legatară universală a cumnatului său, Nicolae Roşca, negustor care ar fi cumpărat o parte din Palatul din Cluj de la Dionisie Banffy, fiul lui Albert Banffy. În prima instanţă, Paraschiva Roşca a optat pentru despăgubiri, dar ulterior a cerut restituirea în natură a cotei parte a imobilului.

Reprezentanţii Consiliului Judeţean consideră că în instanţa nu s-a dispus punerea în posesie a Paraschivei Roşca. Pe de altă parte, negustorul Nicolae Roşca nu a întăbulat părţile din Palat posibil cumpărate de la Dionisie Banffy în 1947 şi 1948. Ciudat este faptul că în anul 1958, Dionisie Banffy, care i-ar fi vândut lui Nicolae Roşca părţi din Palatul Banffy, a redactat un testament în care îl desemna pe Nicolae Roşca unic moştenitor al unor cote părţi din Palatul Banffy. Palatul din Cluj fusese naţionalizat în anul 1948, aşadar, în 1958 Dionisie Banffy îi lasă moştenire lui Nicolae Roşca un imobil care nu îi aparţinea în mod legal.

***

Din 1951, Palatul Banffy adăposteşte Muzeul de Artă. Edificiul baroc din Cluj-Napoca, construit între anii 1774 şi 1785, după planurile arhitectului german Johann Eberhard Blaumann, pentru guvernatorul Györg Banffy, are nevoie de o restaurare a faţadelor. În epocă, Palatul îmbina interesul public cu cel privat : aici au venit mari personalităţi ale vremii, aici a concertat Franz Liszt.

În 2017, încasările din acţiunile culturale organizate de colectivul muzeului au fost cele mai mari din istoria instituţiei. Din banii astfel obţinuţi, au fost realizate reparaţiile curente la Expoziţia permanentă, igienizarea spaţiilor şi zugrăvirea interioarelor – operaţie care nu se mai efectuase de 30 de ani. A fost reparat, raşchetat şi lăcuit parchetul, de asemena, a fost modernizat sistemul de iluminare în Galeriile muzeului.

„Totul s-a făcut din fonduri proprii, într-o lună şi jumătate. Şi totul arată acum impecabil. În interior, muzeul este acum bine pus la punct. Amintesc că în urmă cu doi ani am igienizat subsolul clădirii. Şi subsolul este la fel de interesant ca şi Palatul în sine. Regizori de renume din Japonia au fost interesaţi de atmosfera în oglindă din subsolul Palatului şi au venit să filmeze aici. A fost o sursă de venit pentru muzeu”, evidenţiază directorul Muzeului.

„Mulţumesc echipei mele din muzeu pentru tot ce am realizat până acum împreună în instituţie”, afirmă Lucian Nastasă-Kovacs.

Autor: Carmen Fărcașiu

Sursa: Ziarul Făclia

 

Liberalii perseverează. În prostie!

Ultimele declarații ale lui Ludovic Orban sunt relevante. Liberalii transpiră pentru a-i determina pe cât mai mulți dintre parlamentarii PSD să voteze împotriva noului Guvern sau pur și simplu să chiulească din Parlament. Speranța liderului PNL este ca, la capătul acestui efort, PSD să se aleagă cu buza umflată. Să constate că nu are Guvern. După care procedura să se poată relua. Între timp, cine știe dacă nu care cumva #Rezist declanșează o revoluție și mătură Stânga de pe scena politică.



În timp ce Mihail Neamțu, fost om de casă al lui Traian Băsescu, le ține prelegeri tinerilor din PNL, învățându-i cu ce se mănâncă această doctrină, pe care, în paranteză fie spus, Neamțu a adoptat-o de curând, dacă cumva a adoptat-o, Ludovic Orban și-a trimis batalioanele de asalt printre seniorii politicii într-o încercare de-a dreptul donquijotească de a bloca instalarea noului Guvern. Ce semnificație are această ultimă operațiune întreprinsă de PNL?

Sunt de remarcat câteva lucruri. Klaus Iohannis, președintele susținut de către PNL, a afirmat zilele trecute că, pentru a fi evitată o criză, cu toate pagubele ei colaterale, este necesară instalarea de urgență a unui nou Guvern în Palatul Victoria. Ludovic Orban face eforturi pentru a nu se întâmpla acest fapt. Întrucât, întâmplător sau nu, știu ce au discutat liberalii cu președintele cu ocazia consultărilor și am să vă spun și dumneavoastră, am certitudinea că, la acest capitol cel puțin, Orban înoată împotriva curentului prezidențial. La Cotroceni, în numele partidului pe care-l conduce, Orban i-a solicitat președintelui Klaus Iohannis alegeri anticipate. Nu s-a prezentat acolo cu nicio altă propunere. Anterior, în partid, mulți dintre lideri au solicitat ca PNL să meargă la președinte cu o propunere de premier și cu o negociere făcută cu succes cu celelalte partide din opoziție. Nici Ludovic Orban, nici Raluca Turcan nu au fost de acord. Zâmbind ironic, președintele Klaus Iohannis l-a întrebat pe Orban cum crede el că s-ar ajunge la anticipate. Era evident că numai dacă președintele ar fi ținut morțiș să bage bățul prin gardul PSD, făcând nominalizări iraționale și inacceptabile, s-ar fi putut eventual ajunge a dizolvarea Parlamentului. Cu prețul șifonării iremediabile a imaginii lui Klaus Iohannis. L-a mai întrebat Klaus Iohannis tot ironic pe Orban dacă liberalii au un program de guvernare. Sau dacă vor să vină la guvernare fără vreun program. La care Orban, de-a dreptul infantil, a replicat că, după nominalizarea unui premier liberal, în două-trei zile partidul va veni cu un asemenea program. O nebunie! Care, firește, l-a făcut pe Klaus Iohannis nu numai ironic, ci și caustic. Pentru ca, în final, Ludovic Orban să mai fie întrebat ce crede el că s-ar putea realiza în cazul unor alegeri anticipate. Vor obține liberalii un scor care să le permită să guverneze?

Întâlnirea cu președintele României a fost pentru PNL un eșec. O rușine. O umilință de mari proporții pe care și-au aplicat-o singuri. Cu mâna lor. După care au mai și suspinat și s-au mai și văicărit în sensul că președintele Klaus Iohannis i-ar fi lăsat în offsaid. Realitatea însă este cruntă.

Realitatea cruntă este că PNL nu are pentru ce să se bată. Niciun partid politic nu se poate prezenta în fața națiunii solicitând puterea exectivă, dar fiind cu totul și cu totul incapabil să explice ce va face cu această putere. Ce proiecte le propune acest partid românilor? De ce, dacă vin liberalii, va fi mai bine sau mai puțin rău? Ce garanții au cetățenii că, avându-i pe liberali la Palatul Victoria, drepturile și libertățile lor fundamentale vor fi respectate? Că judecătorii vor fi cu adeărat independenți? Că judecătorii și procurorii vor răspunde pentru erori grave comise din prostie sau în mod intenționat și care le aduc grave preudicii unor oameni? Ce garanție au cetățenii, în condițiile în care lipsește un program liberal, că venirea PNL la putere ar aduce cu sine politici cu adevărat în interes național, de natură să stimueze în primul și în primul rând afacerile românilor? Ce garanții există că statul român va iniția politici externe inteligente, de natură să ne aducă putere și prestigiu? Firește, aceste întrebări pot continua. La nicuna dintre ele, PNL nu poate da niciun răspuns în absența unui program și a unui lider pe care partidul îl are în vedere pentru funcția de premier. Mă gândesc că la limită, la limita limitelor, liberalii ar fi putut încerca să-l propună premier pe Cătălin Predoiu, care în urmă cu doi ani schițase un asemenea program de guvernare și căruia președintele Klaus Iohannis i-a promis ferm de mai multe ori și în timpul candidaturii sale și ulterior, că îl va instala premier. În Guvernul său. Dar nici măcar cu o asemenea propunere surogat nu s-a dus PNL la Cotroceni. Iar acum își propune programatic să dea majoritatea parlamentară peste cap.

Un nou proiect imposibil. Un nou proiect prin care PNL nu face altceva decât să-și mototolească și mai mult imaginea. Aceastăconduită de tip sinucigaș a liderilor PNL mă îndreptățește că pariez cu oricine este dispus că, dacă această conducere nu este schimbată de urgență cu una mai bună, ”marele Partid Națioal Liberal” se va duce la europarlamentare și la locale la 15%.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Visegrad Post: ”Pe când grupul V4 crea panică, fostul premier Tudose trecea Rubiconul secuiesc”

Mai întâi decorul:



Despre Secui, făcând abstracție de speculațiile referitoare la originea lor îndepărtată (unele dintre ele mai mult sau mai puțin științifice, altele de-a dreptul bizare), se poate afirma că sunt cunoscuți de secole ca o mică etnie de munteni, care locuiește în centrul arcului Carpaților Orientali și vorbește maghiara.

Ținutul secuiesc actual acoperă aproximativ două județe ale statului român (Harghita și Covasna), situate într-o regiune (numită lato sensu Transilvania) care, înainte de 1918, aparținea Imperiului Austro-Ungar. Originalitatea secuilor față de alte grupuri etnice de limbă maghiară lăsate „în afara frontierelor” de Tratatul de la Trianon constă în:

– numărul și densitatea populației: cel puțin 500.000 de persoane formând o populație compactă (în Ținutul Secuiesc, într-o localitate anume, numărul vorbitorilor de limbă maghiară nu prea scade sub 80 %, și mulți români – în special funcționari mutați în secuime – sunt obligați să învețe limba maghiară pentru a se descurca în viața de zi cu zi) și

– poziția Ținutului Secuiesc, situat în mijlocul actualului stat român și separat de alte zone compacte de maghiarofoni (Ungaria, Partium, Transcarpatia) prin sute de kilometri de teritoriu locuit de o populație compactă de români.

În astfel de condiții, se înțelege imediat că, potrivit obiceiurilor europene moderne, singura soluție viabilă este o autonomie regională care să garanteze, pe de o parte României, respectul integrității sale teritoriale și secuilor, pe de altă parte, respectul culturii lor și posibilitatea de a decide între ei asupra viitorului lor (în principal economic), conform principiului de subsidiaritate.

Ceea ce nici unul dintre actorii dramei nu-și poate permite să spună public referitor la autonomie (dar eu profit de libertatea asigurată de poziția mea externă), este faptul că aceasta există de mult timp, sub multe aspecte, într-o măsură la care nicio minoritate din Franța nu a îndrăznit să viseze vreodată: în Ținutul Secuiesc cetățenii pot studia în limba maghiară de la grădiniță până la doctorat, în fiecare orășel există un teatru în limba maghiară și, bineînțeles, mijloacele tehnologice ale globalizării au permis secuilor să restabilească un contact permanent cu media din lumea de limbă maghiară. Dar, bineînțeles, secuii nu se compară, în mod spontan, cu bretonii sau alsacienii, ci mai degrabă cu strămoșii lor care, înainte de 1918, nu erau obligați deloc să se exprime în limba română în instituțiile statului (de ex. judiciare), sau cu micile comunități românești din sud-estul Ungariei, care , de asemenea, se bucură de drepturi culturale extinse.

Orice s-ar spune, după „martie negru” din 1990 de la Târgu-Mureș / Marosvásárhely (revolte interetnice, soldate cu zeci de morți și răniți într-un mare oraș din Transilvania la marginea Ținutului Secuiesc), Ținutul Secuiesc nu a mai dat niciun semn de violență politică în 27 de ani de viață politică post-dictatură. Recenta apropiere tripartită între FIDESZ, PSD și UDMR/ RMDSZ (respectiv, sigle ale partidelor la putere la Budapesta și la București și a partidului minorității maghiare din România), despre care am scris deja, incita de altfel la optimism, dând speranța pentru o soluție durabilă și justă a problemei – așa cum numai două puteri naționaliste (sigure, bazate pe experiența lor anterioară și în afara oricărei bănuieli de cosmopolitism) pot să o pună în practică, ținând cont de specificul cultural al Europei de sud-est.

În acest context, „gafa” comisă săptămâna trecută (10 ianuarie) de către fostul prim-ministru român Mihai Tudose cade ca un duș rece, cu un iz de absurditate (sau de manipulare?). Cu ocazia unei intervenții telefonice într-o emisiune de televiziune care aborda tema unei petiții în favoarea autonomiei, semnată de cele trei partide importante din Ținutul Secuiesc, Mihai Tudose ar fi declarat că „dacă drapelul secuiesc ar trebui arborat pe instituțiile statului român, responsabilii [de acest act anticonstituțional] ar flutura în vânt [ar fi spânzurați] alături de acesta”.

Am folosit modul condițional pentru a introduce acest citat, a cărei transcriere nu este uniformă în diversele relatări care au apărut în presa românească, și pare de altfel să se preteze la diverse interpretări (pentru unii, citatul nu ar fi o aluzie la drapelul secuiesc – simbol al revendicării autonomiste – ci la un drapel al statului ungar din epica monarhiei, pe care extremiștii ar fi încercat să-l înalțe vara trecută, stârnind astfel amintiri dureroase despre evenimente datând din cel de al doilea Război Mondial). Drept cauză a derapajului s-a menționat și personalitatea moderatorului emisiunii, Rareș Bogdan (propagandist atlantist notoriu), care se poate (off the record, înainte de emisiune) să-l fi stârnit pe Mihai Tudose, conform unei tactici de supralicitare naționalistă, bine cunoscută pe aceste meleaguri.

În orice caz, chiar dacă cuvintele sale au fost incorect notate sau interpretate, faptul că după două zile nu a existat nicio dezmințire sau scuză din partea fostului premier înseamnă fie o incompetență absolută, fie dorința de a „lăsa să se vorbească” – voință la fel de condamnabilă ca și însăși exprimarea (presupusă). El ar fi putut să profite de ocazia oferită de ambasadorul român la Budapesta, care, convocat fiind de către șeful diplomației ungare, a pretins că era vorba de „o problemă lingvistică”, și că exprimarea fostului premier a fost greșit înțeleasă: oricum, P. Szijiártó nu pare să fi crezut această explicație – dar mai ales: se așteaptă încă, și în momentul în care scriu, o confirmare din partea principalului interesat. Tudose ar fi putut, desigur, în ultimă instanță, să pună această derapare verbală, spusă pe un ton destul de „obosit” (de unde și unele dificultăți de interpretare … ), pe seama presupusului său viciu, alcoolismul – bine cunoscut și amplu comentat de presa românească – dar în acest caz nu este sigur că reputația sa de bărbat de stat ar fi rămas neștirbită.

În mod evident, în acele zile a fost mare agitație în întreaga presă de limbă maghiară: indignare absolut justificată, de altfel – chiar dacă rămâne interesant de notat că , printre primii care au început avalanșa de denunțări se află anumite elemente ale emigrației maghiare transatlantice care, dacă primesc anumite ordine de undeva, probabil nu le primesc de la Budapesta.

La drept vorbind, participarea telefonică a fostului premier Tudose la emisiunea lui Rareș Bogdan, probabil un agent infiltrat al statului român profund – participare la care nimic nu-l obliga – ar fi fost de ajuns să arunce o umbră de îndoială asupra integrității politice și morale a lui Mihai Tudose. Veritabilă sesiune de îndoctrinare rusofobă și maghiarofobă, emisiunea, reunind un grup dur de mercenari ai ideologiei NATO, a consacrat cea mai mare parte a timpului de antenă repetării ritualice a mantrei „Kelemen [președintele UDMR] este agentul lui Orbán care este agentul lui Putin” (desigur fără cel mai mic element de dovadă, în cel mai pur stil „echo chamber”).

Rolurile erau de altfel distribuite cu grijă: în timp ce expertul auto-proclamat D. Dungaciu (care execută și treburile murdare ale Occidentului în Republica Moldova) prezenta V4 ca fiind o conspirație anti-românească iar fosta tânără speranță politică, neo-conservatorul M. Neamţu se străduia să plaseze un motiv de dispută între Ungaria și Polonia, ezoteristul monden Oreste Teodorescu reproșa grupului V4 că se îndepărtează prea mult de Occident: ne întrebăm dacă liderii de la Varșovia, Budapesta, Praga și Bratislava vor avea timp să învețe româna pentru a putea beneficia de sfaturile înțelepte ale președintelui Clubului de Cultură și de presă româno-arabă, sau vor prefera să vorbească patronilor săi, direct în engleză? Viitorul ne va spune.

Tudose pare deci să fi confirmat regula pe care unii au crezut că o pot formula cu ocazia curioasei „defecțiuni” a primului ministru precedent, S. Grindeanu: oricare ar fi propunerile de prim-ministru prezentate de către majoritatea parlamentară socio-conservatoare PSD-ALDE (partide conduse de L. Dragnea și respectiv de C.P. Tăriceanu), candidatul care primește aprobarea lui K. Johannis va fi a priori un om sub controlul statului paralel, și care se va bucura de unda verde a stăpânilor occidentali ai sus-amintitului stat paralel. Oare semnele recente de apropiere România-V4 au fost suficient de alarmante pentru ca păpușarii responsabili de spectacolul de la București să decidă recurgerea la provocări, cu riscul de a sacrifica păpușa Tudose?

Oricare ar fi situația, în prezent, balonul este în terenul domnilor Tăriceanu și Dragnea – în special al acestuia din urmă, care se lăuda de curând cu excelentele relații personale cu V. Orbán (confirmate de acesta din urmă), ceea ce dădea speranțe într-un progres sensibil în dosarul secuiesc. Poate că fusese momentul cel mai potrivit pentru a se cere demisia lui Mihai Tudose, a cărui atitudine din cursul ultimelor săptămâni lăsa din ce în ce mai mult să planeze îndoiala asupra fidelității sale față de partid (deci, în ultimă instanță, și față de majoritatea populară, deci față de stat).

Acest al doilea divorț în mai puțin de un an și jumătate de mandat al macro-majorității PSD nu ar face totuși decât să atragă atenția asupra adevăratului călcâi al lui Ahile al democrației românești: K. Johannis, președinte cu un trecut tulbure, a cărui alegere a fost marcată de nereguli, și al cărui comportament anti-democratic în cursul anului trecut ar fi dat mai multe ocazii de a lansa procedura de suspendare prevăzută de constituție.  În acest caz, convocarea alegerilor legislative anticipate de către președintele Johannis ar fi bineînțeles la ordinea zilei. Dar referitor la aceasta, se pune întrebarea de ce PSD – creditat de o majoritate clară în toate sondajele – refuză să se supună acestui test electoral, din care ar putea să iasă cu o mai mare legitimitate – sau chiar cu mai multă putere.

Nu este exclus de altfel, ca un astfel de scenariu să fie deja tema șușotelilor bucureștene, și nici ca acest război psihologic care servește interesele promovate de Bruxelles, Berlin și Washington, să fi fost teleghidat chiar de către K. Johannis, citat în mod frecvent, cu un zel servil, de către propagandiștii adunați în jurul lui Rareș Bogdan, cu scopul de a sparge recenta alianță a UDMR/RMDSZ cu majoritatea guvernamentală, astfel încât să crească șansele opoziției în cazul alegerilor anticipate.

Hic Rhodus, Dragnea, hic salta!

Autor: Modeste Schwartz

Sursa: Visegrad Post

Traducerea: Neagu Chira

Cine a stricat petrecerea?

Demonstrație organizată de fundațiile coordonate de Monica Macovei la poarta Palatului Cotroceni. #Rezist îi bate obrazul lui Klaus Iohannis. Cei mai fideli susținători ai săi îi prezic zile negre. Se consideră trădați. Cum de nu a dat Iohannis de pământ cu majoritatea PSD plus ALDE în momentul în care cele două partide au ajuns la mâna lui?



Să ne reamintim. Erau posibile, în linii mari, două scenarii. 1). Președintele Klaus Iohannis se punea de-a curmezișul, blocând posibilitatea unui al treilea Guvern PSD plus ALDE, declanșând o criză politică severă și provocând în final alegeri anticipate, în speranța că la capătul acestui proces va putea fi construită o majoritate de Dreapta. 2). După ce Mihai Tudose și-a respectat cuvântul dat, președintele avea posibilitatea să nu și-l respecte pe al său și să numească pentru a treia oară premierul propus de PSD plus ALDE, evitând astfel criza politică. Spre dezamăgirea fanilor săi, Klaus Iohannis a ales a doua cale. Oare de ce?

PNL a ales o soluție bizară. Deși creditat cu o creștere semnificativă în ultima analiză de piață, principalul partid de opoziție s-a prezentat în fața președintelui fără o propunere de premier. Ca și când prin acest partid ar bate vântul. Și fără o viziune mai mult sau mai puțin coerentă privind strategia prin care s-ar putea ajuunge la o nouă majoritate parlamentară sau prin care Dreapta a putea prelua guvernarea chiar și în minoritate fiind. PNL ar mai fi avut posibilitatea de a se prezenta în fața președintelui cu un plan din care să reiasă că, în varianta anticipatelor, ar putea obține un scor suficient de bun pentru ca, împreună cu celelalte partide din opoziție, să poată obține o poziție dominantă în Parlament. Liberalii nu au făcut nimic din toate acestea. Și nici măcar efortul ca înaintea consultărilor cu președintele, să negocieze cu celelalte partide din opoziție pentru a ajunge, în oricare dintre scenarii, la un numitor comun. Total dezarmat, PNL a ales cea mai rea strategie dintre toate cele posibile, mergând cu mâinile goale în fața președintelui României și solicitându-i pur și simplu, fără a-i oferi argumente solide în acest sens, ca el, garantul Constituției fiind și al stabilității politice în România, să declanșeze o criză majoră, care să conducă la dizolvarea Parlamentului și la inițierea alegerilor anticipate, fără a primi nimic în schimb. În această situație, Klaus Iohannis a ales singura soluție rațională. Și a cedat în fața solicitărilor PSD plus ALDE. De aici, o adevărată reacție de furie și de isterie stârnită împotriva sa chiar de către cei care l-au susținut.

În realitate, fără nici cea mai mică intenție de a-i face lui Klaus Iohannis vreo statuie, pentru că a respectat regulile democratice și a procedat în așa fel încât să fie evitată o criză politică, nu pot, făcând o analiză a celor întâmplate, să absolv de vină principalul partid de opoziție. E clar că PNL nu a avut niciun fel de strategie cât de cât coerentă. Vina pentru cele întâmplate îi aparține în exclusivitate. Iar dacă așa stau lucrurile, dacă mai există – și nu mă îndoiesc că mai există – și oameni lucizi în acest partid, liberalii trebuie să înțeleagă unde și de ce au greșit  și să reinventeze acest partid, înainte de a avea soarta PNȚCD.

După un asemenea eșec, întreaga conducere ar trebui să se predea. De altfel, există o tradiție, care până de curând a fost respectată, ca orice înfrângere de acest fel să fie drastic sancționată. În această săptămână, liberalii s-au făcut literalmente de râs. L-au pus pe președintele pe care declară că îl susțin în demersurile sale și pentru câștigarea unui al doilea mandat într-o situație fără ieșire. Soluția pe care ei au identificat-o s-a dovedit a fi de-a dreptul imbecilă. Modul în care au încercat să antcipeze evenimentele a fost nătâng. Se vede clar că în PNL nu funcționează niciun departament de analiză și de strategie. Ca să nu mai vorbim de celelalte departamente de specialitate, existente doar cu numele. Ca dovadă că așa stau lucrurile, liberalii anunță de dimineață până seara că vor să ajungă la guvernare, că sunt capabili să guverneze, dar nu prezintă niciun proiect pentru România. Nimic care să atragă, nimic care să îi unească pe oameni în jurul acestui partid. Mesajele de tip liberal și proiectele de tip liberal vizând garantarea drepturilor și libertăților fundamentae ale omului sau încurajarea inițiativelor în plan economic lipsesc cu desăvârșire nu numai din practica PNL, ci și din retorica liderilor săi. La fel se întâmplă cu politicile și mesajele de tip național, chiar într-un an în care, în principiu, populația este sensibilă la tot ceea ce ar putea contura mai bine statul-națiune.

Cu aceasă conducere bâlbâită, PNL nu poate să meargă mai departe. Decât, cel mult, către o sinucidere politică. Neavând nicio altă cale de ieșire, președintele Klaus Iohannis a ales o soluție care, inevitabil, pune PNL la zid.

Are cineva curajul să facă pașii necesari pentru inițierea unui Congres Extraordinar, la capătul căruia liberalii înșiși să-și ofere șansa de a renaște ca partid și de și de a merita să câștige vreodată alegerile și să guverneze aceasă țară?

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: Sorin Rosca Stanescu Blog

Miza circului tefelist: tragerea de timp!

Toată lumea (mă refer la lumea normală la cap) înțelege că președintele Iohannis nu avea altă soluție în cazul desemnării unui nou premier. El trebuia să fie numit de la formațiunea / alianța care deținea la momentul desemnării majoritatea în Parlament, adică de la PSD – ALDE. Punct!



Crizele de nervi pe care le-a declanșat decizia de ieri a domnului Iohannis nu sunt altceva decât semnale de fragilitate mintală, în fața constituționalului și a normalității, ale unor adepți fanatizați ai impunerii supremației prin abuz.

E de ajuns să pui lupa pentru o secundă pe chipurile contorsionate de ură ale câtorva dintre exponenții acestora, surprinși în plin delir acuzator la adresa celor care au fost împuterniciți de popor să conducă astăzi țara, pentru a realiza că te afli, de fapt, în mini infernul „Goya – estetica urâtului”.

Cristian Tudor Popescu, Tudor Chirilă, Rareș Bogdan, Gabriel Liiceanu, Monica Macovei sunt ilustrați în presa care-i preia sau comentează cu niște fotografii ce parcă ar fi fost făcute prin gaura cheii la un spital de nebuni.

Ce așteptau toți acești insurgenți cu cip de la Klaus Iohannis? Păi să facă ceva! Orice care să-l lege de ei, fie și (ori mai ales) compromițător. Să le hrănească elanurile insurecționale! Să încalce Constituția! Să nu numească, orice-ar însemna asta, un nou premier PSD.

Sigur, existau și astfel de așteptări extreme, hrănite de atitudini anterioare ale președintelui Iohannis. Cum ar fi participarea sa la proteste, în vestita canadiană roșie, sau lăudarea șefei DNA în momentele celor mai grave dezvăluiri împotriva acesteia, sau respingerea propunerii de prim ministru pentru Sevil Shaideh…

Eu însă cred că adevărata așteptare a tefeliștilor (cu toate extensiile care derivă de aici) era ca domnul Iohannis să tragă cât mai mult de timp. Să lase răgaz haosului să se instaureze. Haos la care, de luni bune, ei lucrează cu atâta râvnă. Să incite populația să iasă masiv la protestele anunțate pentru sâmbătă. Să le dea, altfel spus, batalioanelor anti-PSD muniție și oxigen.

Da, prin tertipuri și echilibristică la marginea legii s-ar fi putut face asta. S-ar fi putut ține țara în gravă criză politică și administrativă vreo șase luni de-acum încolo. Cu ce preț, însă?

Aici cred că putem găsi explicația profundă a deciziei lui Klaus Iohannis.

Nu sunt dintre aceia care să creadă că președintele, sub efectul brusc al unei epifanii, a devenit altul de la o zi la alta. Domnia sa, pur și simplu, a decis cum a decis forțat de informații pe care noi nu le știm. Urgența cu care, asumându-și oprobriul susținătorilor săi, a rezolvat partea de criză ce depindea de el, indică intervenția, cel mai probabil, a unor elemente exterioare în luarea acestei decizii.

Să ne gândim că, structural, temperamentul lui Klaus Iohannis îl face mult mai compatibil cu lentoarea decât cu grăbirea. Sunt sigur că dacă ar fi lăsat metabolismul lui politic să decidă, nu ar fi anunțat un rezultat al negocierii cu partidele mai devreme de începutul săptămânii viitoare. Iar acest rezultat ar fi putut fi foarte bine unul de respingere al primei propuneri a PSD, măcar și pentru a da o palidă satisfacției fanilor săi.

Un Klaus Iohannis care să se miște cu o asemenea celeritate și care să-și asume asemenea riscuri electorale (aparent evitabile), este, după părerea mea, un Klaus Iohannis forțat de împrejurări. Ce împrejurări? Numai el le știe cu adevărat . Eu doar le pot bănui, ca venind de undeva din politica externă și din rațiuni globale de securitate.

Sunt sigur că, în zilele ce urmează, vom asista la tot felul de gesturi de reconciliere ale președintelui cu aceia care acum s-au simțit trădați de el. Și aceste gesturi vor fi acceptate, de voie de nevoie, și de unii și de alții, căci drumul până la următoarele alegeri e lung, lupta e grea și PSD-ul nu vrea deloc să dea semne de declin în procentele din sondaje.

Una peste alta, decizia de ieri a președintelui Iohannis mi se pare una de salutat. O decizie de președinte care își ia rolul în serios și care, premieră până acum, ne-a arătat că știe să și riște.

Sursa: Contele de Saint Germain

Bogdan Duca: ”De ce sunt cu PSD?”

Mă muștruluiește un prieten pe privat că prea iau apărarea PSD-ului. I-am răspuns, dar o fac și public, că:


1. Alianța PSD și ALDE este singura opțiune rațională în momentul de față pentru un cetățean român normal, care dorește pentru țara asta coerență și stabilitate.

2. Nu există alternativă, din păcate, la PSD și la ALDE. USR nu poate fi o soluție decât pentru o sinucidere prin supradoză. PNL nu are soluții pentru supraviețuirea sa decentă, deci e greu să ne facem iluzii că poate oferi soluții pentru România. PMP? Haha…

3. Nu există soluții nici măcar strict creștin- conservatoare. Nu doar că ele sunt impopulare politic (partidulețe gen Noua Republică, Alianța Noastră, PRU, etc. nu reușesc să treacă pragul psihologic de 1 procent din voturile electoratului, ce să mai vorbim de acel minimum 5 procente care te transformă în mic partid parlamentar?) dar sunt și tributare unui naționalism păgubos și desuet, unei retorici interbelice, cu doze mai mari sau mai mici de extremism.

4. Desigur că PSD nu reprezintă nici 50 la sută din așteptările mele, de cetățean român, conservator, eurosceptic și creștin, dar e singurul partid mare care este cât de cât atent la aceste așteptări căci:

-susține fără tragere de inimă, dar susține, demersul pro- familie (PNL a tot încercat să bage bețe în roate);

-e aproape de Biserică (într-o logică cam proastă, e drept, dar nu 100 la sută greșită) în timp ce PNL e stingher în relația cu Biserica iar USR este destul de explicit anticlerical;

-vrea să facă ordine în mafia paralelă statului din justiție, e drept, fără vigoare, cu timidități nejustificabile, cu detonări ale infilitraților în partid, dar o face, în timp ce PNL și USR s-au predat DNA;

-susține demersurile unor curajoși din partid care vor să pună ordine cât de cât (se poate mult mai bine) în universul ”societății civile” finanțate de diverse ambasade și cercuri de interese externe, în timp ce vocile nonconformiste politic din PNL sunt marginalizate, iar în USR toți sunt zid în jurul ”societății civile„ americane, olandeze și norvegiene din…România;

– în sfârșit, e atent, tot cu șchiopăteli și cu priviri fricoase spre diferite ambasade, la bunăstarea cetățenilor, în timp ce PNL trăiește fantezii cu von Mises iar în USR, chiar dacă nu se spune, s-ar dori ieșirea din sistem pe cale naturală (fie și ajutată) a pensionarilor și asistaților sociali.

Ei, de asta stau și eu și susțin PSD-ul. Mai scriu p e aici, mai scriu pe acolo, mai aflu chiar că sunt citit, ba chiar și băgat în seamă de unii de prin partid, care se simt astfel încurajați să meargă mai departe în ceea ce fac bine, dar…„incorect politic„.

Alternativă nu am. Nu pot să mă cert la infinit cu bravii conservatori români care pierd vremea prin crâșme sub copac, oscilând, în funcție de gradul de alcolemie și de excitare spirituală, între conservatorismul sănătos și extremisme legionaroide.

Nu am nici eu timp, dar nu are nici țara timp să aștepte până când se vor lămuri ei dacă Occidentul e putred din cauză de catolicism în timp ce ei sunt verzi din motiv de ortodoxie, dacă UE trebuie respins din pricină de filioque sau pentru că au ei un puseu anti-masonic și antisemit, sau din alte deloc binecuvântate pricini care fac ca mulți conservatori să se sinucidă boem în mlaștina unui naționalism pășunist și creștinism para-evanghelic….

Asta ca să nu mai aduc în discuție celălalt conservatorism, în linie dreaptă, atât de pro-occidental încât ajung să se împărtășească cu Big Mac și Coca Cola și dacă mâine un atac nuclear american ar distruge Moscova, Beijingul, Phenianul sau Teheranul, ar aplauda victoria democrației și s-ar mira de ce rușii, chinezii, nord-coreenii și iranieni ar sta să își plângă morții, nu să mulțumească NATO…

Autor: Bogdan Duca

Sursa: Bogdan Duca Blog

Liviu Pleșoianu către colegii din politică: „Beți APA VIE a OAMENILOR, nu APA MOARTĂ a celor ce își spun ELITA!”

Pentru a înțelege cum au ajuns premieri Grindeanu și Tudose, să facem un mic salt înapoi în timp și să vedem cum a ajuns premier Cioloș…



Poate că mulți dintre dumneavoastră nu cunoașteți un amănunt esențial. Cu exact o săptămână înaintea tragediei de la Colectiv, Rareș Bogdan (cine altul?) dezvăluia: „Zilele lui Victor Ponta la Palatul Victoria sunt numărate. Vom avea un prim-ministru tehnocrat, ca și acum 15 ani, când Mugur Isărescu a condus timp de un an guvernul și a pregătit alegerile parlamentare de la finalul anului 2000. Este vorba de fostul comisar european Dacian Cioloș”.

…Care este singura concluzie logică pe care o putem trage chiar și dacă avem la dispoziție doar această informație? – Singura concluzie logică este aceea că Dacian Cioloș era scos la încălzire, pe marginea terenului, de cel puțin câteva luni. Se aștepta doar momentul oportun, „#EMOȚIA” pentru ca Guvernul Ponta să fie înlăturat și Cioloș să fie trimis pe gazon pentru a prelua guvernarea.

Cine concepuse acest plan, cine hotărâse că Ponta trebuie să plece și Cioloș trebuie să fie noul prim-ministru? Dumneavoastră, alegătorul român? Cu siguranță, nu. Atunci cine? …Foarte simplu: aceeași entitate metastatală care mai hotărâse deja de nenumărate ori în locul nostru și împotriva voinței noastre. Aceeași entitate metastatală care, spre exemplu, trăsese apa la toaletă după votul celor 7,4 MILIOANE de români care îi spuseseră răspicat lui Băsescu să plece acasă. Aceeași entitate metastatală care îl inventase și îl ridicase pe cele mai înalte culmi pe Gabriel Oprea, pentru ca mai apoi să-l doboare umilitor când „interesul național” o ceruse. Aceeași entitate metastatală care mai întâi l-a inventat și mai apoi l-a gonflat pe Iohannis cu tone de aer cu aromă de plastic. …Aceeași entitate metastatală care i-a scos mai apoi, din jobenul mic, pe Grindeanu și, din jobenul mare, pe Tudose.

Marea problemă știți însă care este? Nu existența entităților transnaționale metastatale. Nu serviciile de informații… Nu autointitulatele „ELITE” financiare mondiale… Acestea au existat dintotdeauna și vor continua să existe. Marea problemă este însă alta. Ea constă în dorința mult prea multor politicieni de a se adăpa și de a se hrăni cu ce le aruncă în bol cei care alcătuiesc așa-zisa „ELITĂ”! Până la urmă, nu te poate forța nimeni să-ți dai autogol. Te poate stimula, te poate momi, te poate chiar constrânge, dar decizia ultimă ÎȚI APARȚINE! Tu decizi dacă îți introduci sau nu mingea în propria poartă! Cu tot statul paralel, cu toate binoamele, cu toată Noua Securitate, cu toată puterea „ELITELOR”, fără complicitățile politicienilor nimic din toate aceste lucruri nu s-ar putea întâmpla. Dacă nu ar fi existat aceste complicități, Băsescu NU mai era Președintele României începând cu 2012, iar Cioloș, Grindeanu și Tudose NU ar fi ajuns în veci premieri…

Am spus-o și o voi repeta și acum: e timpul ca, în Anul Centenarului, să ne hotărâm ce țară vrem să fim de aici înainte. Iar dacă vrem să fim oameni liberi, să trăim într-o țară care să fie cu adevărat a noastră, atunci e timpul ca politicienii să devină OAMENI politici, e timpul ca demnitarii să acționeze cu DEMNITATE! Nu sunt cuvinte mari, e pur și simplu singura șansă…

Eu voi continua să fac slalom printre politruci și mă voi opri să beau un vin fiert pe pârtie doar alături de OAMENI politici demni, alături de oameni politici care înțeleg cumpăna cea mare a vremurilor pe care le trăim și care sunt dispuși să se schimbe pentru a putea schimba. Am luat decizia de a candida în 2019 pentru că mă cunosc foarte bine, cu tot cu defectele mele. Știu trei lucruri: că România trebuie să le fie redată românilor, că lumea trebuie să le fie redată oamenilor și că acest lucru nu e posibil decât dacă cei care știm să ne păstrăm LIBERI ne mai și asumăm în acest sens un slalom anevoios dar reconfortant printre capcane și tentații. Bolul omului politic trebuie să rămână mereu acoperit atunci când autointitulatele „ELITE” se oferă să îl umple și mereu descoperit atunci când oamenii simpli și vii pun acolo un dram din pâinea lor și o picătură din apa lor. Decât să beau un butoi de apă moartă, prefer să-mi umezesc buzele cu câteva picături de APĂ VIE!

Fie să FIM!

P.S. Colegilor mei din PSD și din toate celelalte partide le doresc cu toată sinceritatea să se bucure de AERUL CURAT al LIBERTĂȚII! Să ia mereu decizii din libertatea propriului for interior. Eu asta am făcut, chiar cu riscul de a fi considerat „imatur politic”, chiar cu riscul de a mi se spune că „nu sunt om de partid”. Pe Tudose NU l-am votat premier în Parlament, pe Grindeanu NU l-am votat șef la ANCOM după ce tocmai votasem să NU mai fie prim-ministru… De asemenea, Bugetul pe 2018 NU l-am votat, pentru că NU mi se pare deloc rațional să le oferi iarăși bani în plus unor servicii nereformate… E foarte, foarte important să fim oameni politici liberi, care înțeleg problemele timpurilor și care caută soluțiile alături de oameni, iar NU alături de „ELITELE” care manipulează oameni!

Autor: Liviu Pleșoianu

Sursa: Liviu Pleșoianu