C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Lupta pentru Romania

Toader anunţă că i-a trimis şefului statului cererea de revocare din funcţie a procurorului general

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a anunţat, joi seara, că i-a trimis preşedintelui Klaus Iohannis cererea de revocarea din funcţie a procurorului general şi solicitările privind numirea în funcţii de conducere a alţi cinci procurori, între care Adina Florea.



Tudorel Toader a scris, joi seara, pe Facebook, că a transmis către preşedintele României solicitarea de revocare din funcţie a procurorului general.

“Am transmis către preşedintele României şi următoarele solicitări de numire în funcţiile conducere: 1. Elena Giorgiana Hosu – procuror şef adjunct DIICOT; 2. Antonia-Eleonora Constantin – procuror şef al Secţiei Judiciare din cadrul PICCJ; 3. Iuliana Nedelcu – procuror şef adjunct al Secţiei Judiciare din cadrul PICCJ; 4.Florena-Esther Sterschi – procuror şef al Secţiei de resurse umane şi documentare din cadrul PICCJ; 5. Adina Florea – procuror şef al DNA! Exprimăm şi speranţa faptului că preşdintele va reciti atât art. 132 din Constituţie cât şi Decizia CCR nr 358/ 2018!, a mai scris ministrul Justiţiei.

Articolul 132 din Constituţie se referă la Statutul procurorilor şi prevede că “(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei. (2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior”.

Ministrul Justiţiei, Tudorel Toader, a confirmat, joi dimineaţă, că trimite la Cotroceni cererea de revocare din funcţie a procurorului general, Augustin Lazăr, precum şi propunerea de numire a Adinei Florea la şefia DNA, pe care preşedintele Klaus Iohannis a respins-o.

Preşedintele Klaus Iohannis a respins în 21 noiembrie numirea Adinei Florea la conducerea DNA. De asemenea, şeful statului a respins alte patru numiri pentru funcţii de conducere în Parchetul ICCJ şi la DIICOT. În toate cele cinci cazuri, preşedintele a considerat că nu sunt întrunite condiţiile de legalitate.

Procurorul general, Augustin Lazăr, consideră că demersul ministrului Justiţiei, Tudorel Toader, de a continua procedura de revocare a sa ignoră cadrul legal şi recomandările instituţiilor europene referitoare la acest subiect. În opinia lui Augustin Lazăr, demersul ministrului justiţiei, cu conţinut strict politic, este de natură să afecteze încrederea publică în capacitatea instituţiei de a-şi îndeplini rolul constituţional.

”Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (PÎCCJ), domnul Augustin Lazăr, consideră că anunţul public al ministrului Justiţiei referitor la continuarea procedurii de revocare  ignoră cadrul legal şi recomandările instituţiilor europene referitoare la acest subiect. Astfel, exprimarea nejuridică privind pretinsa «tragere de timp» are ca scop  dezinformarea opiniei publice în legătură cu procedura legală de verificare de către instanţa de contencios a «evaluării» procurorului general, efectuată cu depăşirea atribuţiilor legale ale ministrului justiţiei, precum şi a legalităţii documentului intitulat «Raport de evaluare»”, se arăta într-un punct de vedere transmis de Ministerul Public.

În comunicat se amintea că art. 39 alin. (1) şi alin. (3) teza a IV-a din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor stabileşte că “evaluarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (…) se face de o comisie compusă din procurori, membri aleşi ai Secţiei pentru procurori din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu grad cel puţin de tribunal, desemnaţi de Secţia pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii”.

Totodată, procurorul general al PÎCCJ a atras atenţia că demersul ministrului Justiţiei ignoră recomandarile GRECO, ale Comisiei Europene pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la Veneţia), precum si ale Raportului MCV, care cer stoparea acţiunilor care afectează statul de drept şi implementarea recomandărilor indicate.

Sursa: romanialibera.ro

Să-ți fie rușine, Iohannis!

Nu sunt vorbele mele. Repertoriul meu e mult mai bogat și mai suculent când vine vorba de Klaus Iohannis. Cuvintele îi aparțin lui Rudel Obreja, la ieșirea din penitenciar. I s-a adresat președintelui direct, fără delicatețuri, făcând referire la justiția pe care acesta o apară.



Punctual, o justitie care, din 2014, s-a aplicat la Inalta Curte dincolo de lege. Suna ca naiba, cum sa faci justitie dincolo de lege? Uite ca se face, care e problema? A facut-o si Livia Stanciu, a facut-o si Cristina Tarcea, din postura de presedinte al Inaltei Curti de Casatie si Justitie.

Legea care prevedea componenta completurilor de judecata a fost data in 2014. Si ce daca? Pana in 2018 Curtea Constitutionala a venit si cu doua decizii privind obligativitatea tragerii la sorti a membrilor completurilor. Si? Nu le-a impresionat nici pe Stanciu, nici pe Tarcea.

Dragnea e de vina

Tavalugul a apornit de la Liviu Dragnea, care, nu cu mult in urma, a cerut Curtii Constitutionale sa se pronunte cu privire la faptul ca, de patru ani, completurile de cinci judecatori nu si-au schimbat componenta, ramanand aceleasi. Opozitia si ONG-urile #rezist, stimulate de Iohannis,  au sarit de fund in sus ca o petarda in noaptea de Anul Nou ca e o alta manevra prin care Dragnea incearca sa scape de inchisoare. O tampenie mai mare ca asta nu am intalnit. De unde atata puscarie din moment ce nu fusese judecat?

Dupa ce CCR s-a pronuntat, Cristina Tarcea s-a grabit sa dreaga busuiocul, organizand urgent tragerea la sorti. A crezut ca rezolva treaba asa, dar scandalul s-a intins si mai tare. CCR nu publicase inca motivatia, iar extragerea numelor din urne a fost viciata de parca era un barbut cu zaruri masluite. A fost nevoie de inca o runda pentru ca lucrurile sa intre cat de cat de cat pe un fagas normal. De ce Cristina Tarcea nu si-a dat demisia imediat? Nu stiu, intrebati-o.

Joaca de-a libertatea

Dupa decizia CCR au inceput sa curga contestatiile in anulare. Inalta Curte incalcase legea, judecata fiind viciata de existenta unor completuri ilegale. Iar efectul s-a vazut imediat si e abia inceputul. Rudel Obreja, fostul ministru Constantin Nita si fostul senator Dan Sova au fost imediat pusi in libertate pana la 21 ianuarie, cand se va decide rejudecarea dosarului sau anularea tuturor actelor intocmite de Inalta Curte. Lor le vor urma zeci sau sute de alti condamnati de aceleasi completuri ilegale, din 2014 incoace. Nu asta ar fi problema, este foarte bine ca se intampla asa, pentru ca nu te joci cu libertatea unui om, indiferent ca te cheama Livia Stanciu sau Cristina Tarcea. Problema este ca atat una, cat si cealalta, stau linistite ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. De unde atata siguranta? Pe ce se bazeaza?

Fara regrete, e mai usor asa

Livia Stanciu, dupa ce a trimis la puscarie oameni nevinovati, a fost numita de Iohannis judecator la Curtea Constitutionala. Cazul Mircea Gutau, fost primar la Ramnicu Valcea, este elocvent. A fost sanctionata cumva? Nu, as zice ca recompensata, pentru ca timp de noua ani nimeni nu ii clinteste niciun fir de par, avand imunitate. Iar recompensa, dupa cum se aude tot mai des, a venit ca urmare a faptului ca a pronuntat o solutie favorabila lui Iohannis in dosarul de icompatibilitate. Altminteri, acesta nu mai pupa functia de presedinte.

Trebuie sa te numesti Iohannis ca, dincolo de asta, dupa ce a condus Inalta Curte de Casatie si Justitie cu completurile ilegale, sa o numesti judecator la Curtea Constitutionala. Nici Cristina Tarcea nu e prea departe. I-a succedat Liviei Stanciu in functie, mentinand aceleasi completuri, spre sfidarea totala si grosolana a legii. Cine raspunde pentru sutele de condamnari pronuntate de acestea? Tarcea? Nu cred, nu vad nici macar un semn ca ar regreta.

La puscarie, la puscarie!

Refuz sa cred ca Iohannis nu a stiut, ca nu i-a spus nimeni ce se intampla la Inalta Curte. Mai degraba cred ca era foarte bine informat, dar a preferat sa perpetueze existenta statului paralel, in lipsa caruia nici el nu ar mai exista. Ca intotdeauna in momentele extrem de delicate, Iohannis si-a bagat capul in nisip.

Nu are reactii, cu atat mai mult cu cat efectul celor petrecute l-ar putea ajunge din urma. Nu de alta, dar pe Cristina Tarcea el a numit-o in functie. Problemele lui sunt altele, sa ceara demisia guvernului din trei in trei ore, sa imboldeasca opozitia la motiuni de cenzura, sa instige prin discursuri la limita ridicolului, nu sa intervina in rezolvarea unei situatii fara precedent in Romania. Acum, Romania nu mai este a lui? In fond, de ce ma mir? Daca nu a avut reactii cand Timmermans a facut zob intentiile coalitiei PSD-ALDE de a reforma justitia, la ce sa te astepti? De ce nu spune Comisiei Europene ca Dragnea si Tariceanu au avut dreptate cand au afirmat ca, in Romania, justitia te trimite la puscarie cand vrea ea? S-a dovedit deja, acum are si probele la mana. Urat mai traiesti, domnule Iohannis. Cu tot cu justitia dumitale, pe care o aperi prosteste. Sa-ti fie rusine!

Autor: Valentin Boeru

Sursa: national.ro

„Gilets jaunes” în război cu dictatura financiară Rotschild

„Gilets jaunes” – cunoscuţi la noi sub denumirea de „Vestele galbene” – şi „#rezist” se află în stradă, poziţiile lor fiind aparent similare.



Doar aparent, pentru că nihilişti-anarhişti de la „#rezist” – susţinuţi de forţe externe anti româneşti şi de însuşi Preşedintele României (cel care ar trebui să protejeze echilibrul societăţii româneşti, dar încalcă sistematic prevederile Constituţiei României) demonstrează împotriva Guvernului României, în timp ce „Gilets jaunes” – pro statul naţional francez – luptă împotriva sistemului distructiv al dictaturii Grupului „Bilderberg” şi al globalismului financiar sclavagist din spatele acestuia reprezentate de însuşi Preşedintele Franţei.

Pentru a înlătura o condamnabilă similitudine între batalioanelor sorosiste din România şi patrioţii francezi ieşiţi în stradă, vă prezentăm o selecţie de texte preluate din presa din România şi din Franţa. Lăsăm la aprecierea cititorilor să tragă învăţămintele şi concluziile de rigoare în privinţa poziţiilor aflate la antipozi ale celor două formaţiuni.

Rothschildzii dau şefii de stat ai Franţei!?

Deşi există nume distincte importante în istoria marilor afaceri ale rothschildzilor francezi, precum Guy de Rothschild sau Edmond de Rothschild, din anul 2003 afacerile ramurilor engleză şi franceză s-au unit într-o acţiune globală, apoi cea franceză a luat conducerea. Politicianul francez Georges Pompidou (1911-1974) a fost angajat în 1953 de către Guy de Rothschild să lucreze la banca Rothschild Frères, cea a ramurii franceze a familiei. În 1956, Pompidou ajunge managerul general al băncii evreieşti, poziţie pe care o ocupă până în 1962, când este propulsat în funcţia de prim-ministru al Franţei. Stă în această poziţie până în 1968, apoi, din 1969 până în 1974, devine preşedinte al Franţei. Pompidou a dat o lege în 1973, supranumită şi „legea Rothschild” prin care obliga statul francez să se împrumute de la băncile private, cum vom vedea. Apoi, ca o replică, preşedintele socialist François Mitterrand (în funcţie între 1981 şi 1995) a naţionalizat în 1982 parte din sistemul ban¬car francez, în frunte cu banca Rothschild, în scopul „restabilirii puterii creării de bani de către colectivitate”. Statul preluase practic doar firmele acelor bănci (despăgubind proprietarii), aşa că, în 1984-1987, David Rothschild, fiul lui Guy, ajutat de acesta, a refăcut banca franceză a familiei, sub numele final de Rothschild & Cie Banque (iniţial Paris-Orleans Finance), împreună cu fratele său Edouard Rothschild şi vărul Eric de Rothschild. Când statul francez le preluase prima bancă, ei primiseră o importantă despăgubire de sute de milioane de franci francezi, echivalentul valorii acţiunilor lor pe piaţă. Formal, capitalizarea iniţială a noii lor bănci a fost de numai un milion de dolari, dar beneficiind de resurse ascunse, curând şi-au transformat banca de investiţii într-unul din marii jucători din Franţa şi din Europa continentală de vest, compania bancară fiind controlată prin „elveţiana” Rothschilds Continuation Holdings AG, deţinută la rândul ei de „olandeza” Rothschild Concordia.

Cum ramura franceză a devenit cea mai puternică ramură a familiei după 2003 (şi, mai ales, după 2007), în presa internaţională, mai ales în cea franceză, au apărut semne de întrebare şi despre cum a acces în politică Emmanuel Macron, care în 2017 a devenit preşedintele Franţei, învingându-o pe naţionalista Marine Le Pen, deoarece şi Macron a fost din 2008 un angajat de vârf al băncii Rothschild, ajungând managing director şi chiar „partener” şi, bineînţeles, multi multi milionar în euro. În politică, lui i s-a înfiinţat peste noapte, în aprilie 2016, un partid cu pretenţia de „anti-sistem”, numit En Marche (În Marş), de orientare şi liberală şi pro-globalizare, dar care s-a vădit ca fiind construit tot de către „sistem”, mai ales după ce s-a aflat că Macron şi partidul său au fost finanţaţi de ong-urile internaţionale ale lui George Soros, promotorul nr.1 al sistemului global (fără frontiere) al marelui capital şi pionul Rothschild în afacerile politice internaţionale. (În 2016, mai mulţi hackeri au spart conturile de e-mail ale lui Macron şi ale companiilor cu care lucrează, descărcând de pe acestea peste 9 GB de date pe care le-au distribuit apoi pe Internet, pe Twitter, sub titlul EMLeaks sau # Macronleaks, din acestea rezultând nu numai că prezidenţiabilul era ajuta de Soros, dar şi că făcea transferuri dubioase băneşti în paradisurile financiare).

Ascensiunea rothschildiană a lui Macron

Oricum, cel care l-a propulsat politic pe Macron este finanţistul evreu francez Jacques Attali. Acesta aparţine lumii marii finanţe internaţionale, începând cu „Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare”, o instituţie financiară de preluare a estului european comunist, pe care a conceput-o din 1989, la Londra, şi i-a fost prim şef din 1991, şi, deşi prin cărţile lui (precum A Brief History of the Future – O scurtă istorie a viitorului) apare ca un „insider” deconspirator al ocultei globale, dezvăluind chiar şi viitorii paşi şi etape ai „programului bancherilor illuminati”, el însuşi este un arhitect al noii ordini mondiale. De fapt, în 2007-2008 Macron i-a fost iniţial subaltern lui Jacques Attali, la aşa zisa „Commission pour la libération de la croissance française”, o comisie guvernamentală de „îmbunătăţire a creşterii economiei franceze”, prezidată de Attali, care a avut de la preşedintele francez Nicolas Sarkozy, evreu şi el, în parte, mână liberă în a-şi alege oamenii.

„Emmanuel Macron? Eu l-am inventat! Total!”, avea să spună mai târziu Jacques Attali, adăugând: „Cu începere din momentul în care l-am propulsat la Paris şi în întreaga lume… Aceasta este realitatea obiectivă”. Şi publicaţia Paris Match, atunci când relatează întâlnirea din primăvara lui 2008 dintre David Rothschild şi „promiţătorul in-spec¬tor financiar” Macron, precizează că acesta din urmă i-a fost introdus bancherului evreu de către Jacques Attali şi Serge Weinberg, un magnat „francez” membru al grupării globale Comisia Trilaterală, evreu şi el (ca şi Rothschild şi Attali).

Şi Jacques Attali este un participant mai vechi la întrunirile Grupului Bilderberg (precum cea din 1975), think-tank-ul mai elitist şi mai important decât Co¬mi¬sia Trilaterală, ambele susţinute de familia Rothschild, cum participant/membru a fost şi ex-preşedintele francez Georges Pompidou (fost bancher Rothschild şi el) şi cum va fi în 2014 şi Emmanuel Macron, îna¬inte de a deveni ministru al Economiei şi, în trei ani, preşedinte al Franţei. În anul morţii preşedintelui Pompidou, 1974, şedinţa Grupului Bilderberg, care s-a ţinut în Franţa, s-a deschis chiar cu un moment de reculegere pentru acesta, ca pentru un important membru, la întrunirea din 1974 a grupului fiind prezent şi Guy de Rothschild (tatăl lui David Rothschild), care îl avusese angajat manager general la banca sa pe Pompidou, pe care apoi l-a propulsat în politică.Din funcţia guvernamentală în Comisia Attali, deci, Emmanuel Macron a trecut la banca lui David Rothschild, în 2008, perioadă în care l-a cunoscut pe cel mai apropiat consilier politic al său, pe Ismaël Emelien, care, deşi are un nume de rezonanţă musulmană, nu este arab, ci doar are o familie ce provine din nordul Africii, ca şi Jacques Attali, care este evreu algerian. „Există o îndoială cu privire la originea sa musulmană, care se bazează doar pe numele său” spunea despre Ismaël Emelien şi publicaţia evreiască „Temps et Contretemps” în articolul „Les « arabes » de Macron”, din septembrie 2017 (în echipa de campanie a lui Macron au fost cooptaţi mai mulţi arabi şi musulmani, care să aducă la vot, pentru el, şi acest electorat, ceea ce au reuşit).

Grupul Bilderberg „garantează” pentru Macron

În anul 2012, când încă era director la banca Rothschild, tot Attali l-a introdus cu ample recomandări pe Macron şi la preşedintele francez socialist François Hollande, acesta angajându-l drept secretar general la Palatul Élysée, sediul preşedinţiei Franţei, unde s-a ocupat de promovarea unor proiecte legislative favorabile mai degrabă marelui capital decât electoratului socialist al preşedintelui. Macron s-a supărat când a fost format primul guvern Manuel Valls, investit la 31 martie 2014, deoarece nu a fost numit ministru al Economiei, dar în 29 mai – 1 iunie participa la întrunirea Bilderberg din 2014, invitat fiind de către preşedintele Bilderbergerilor, Henri de Castries, şeful trustu-lui financiar Axa Group în care cei mai importanţi parteneri oculţi sunt Rothschildzii francezi.

Una din¬tre cele mai importante instituţii financiare multinaţionale la nivel mondial, cu sediul central la Paris, în Axa Group unii dintre cei mai importanţi parteneri sunt Rothschildzii francezi, conform studiului profesorului de economie de la Sydney University Evan Jones: The Fall and Rise of the French Rothschilds (2013), iar şeful Axa Group, Henri de Castries, a preluat conducerea Grupului Bilderberg din 2012, când s-a retras din funcţie celebrul vicontele Étienne Davignon. Întors de la întrunirea Bilderberg din 2014, Macron declanşează voit un scandal public prin demisia de la Palatul Élysée însoţită de apariţii tv în care îşi promova imaginea de super economist marginalizat de putere exprimându-şi „frustrarea că nu poate influenţa reformele guvernamentale”, aşa că guvernul se restructurează şi, din august 2014, el devine ministru al Economiei şi Finanţelor.

Pe mâna finanţiştilor evrei

De la demisia din fruntea staff-ului prezidenţial şi până la co¬optarea în guvernul Franţei, Macron nu a vrut să mai ocupe vreo funcţie, nici publică, nici în privat, conservându-şi astfel imaginea de marginalizat. Dar el a fost „ajutat” de către omul de afaceri evreu Alain Minc să fie angajat în această perioadă la Universitatea din Berlin ca „cercetător” la distanţă, ceea ce trebuia să îi mărească prestigiul. Minc se chema la naştere, în realitate, Minkowski, tatăl său, Josef, fiind un evreu comunist polonez, dar care ajunge în Franţa, Alain Minc, un prieten al familiei Rothschild (mai ales al lui David Rothschild) ajungând să facă parte, la un moment dat, din grupul de consilieri intimi ai preşedintelui Nicolas Sarkozy. Macron s-a apropiat mult de „businessman”-ul Alain Minc, deşi erau deja prieteni, chiar din poziţia sa de director al băncii Roths-child & Cie, când s-a ocupat din partea băncii de recapitalizarea publicaţiei „Le Monde”, Minc fiind încă de atunci preşedinte al board-ului revistei franceze care mai târziu i-a făut şi campanie mascată lui Macron. De fapt, tânăr emigrant evreu în Franţa de după război, Minc a făcut parte, ca şi Macron mai târziu, din organizaţia French-American Foundation, ca unul din primii Young Leaders ai acesteia, o organizaţie de „Global Influnece” înfiinţată în 1976 de think tank-ul amercian globalist Council on Foreign Relations şi menită să apropie Franţa de politica S.U.A. Prin French-American Foundation sunt interconectate nume de participanţi sau chiar „Young Leaders”, precum magnatul evreu american John Paulson, George Soros, Bill Clinton, Hillary Clinton, Henri de Castries (şeful Bilderberg şi ex-şef la grupul financiar AXA, dirijat de Rothschildzi), Pierre Moscovici (politicianul socialist francez de origine evreiască din România care a tutelat P.S.D.-ul în vremea lui Năstase), celebrul general american Wesley Clark sau Robert Zoellick, fostul preşedinte al Băncii Mondiale.

Tot de finanţa internaţională este legat şi numele celui mai apropiat colaborator politic al lui Emmanuel Macron, care l-a ajutat să îşi facă partidul prezidenţial, „En Marche”. Este vorba, cum am văzut, de către aparent musulmanul Ismaël Emelien – mai degrabă evreu magrebian -, care a demarat în viaţa socială ca asistent al lui Dominique Strauss-Kahn, fost ministru de Finanţe al Franţei şi director al Fondului Monetar Internaţional în perioada 2007-2011, la rândul lui provenind dintr-o familie evreiască magrebiană (tinereţea şi-a petrecut-o în Maroc, unde are şi o vilă) şi participant asiduu la şedinţele Bilderberg. Când nu avea nici 20 de ani şi era student, Emelien a fost cooptat în echipa de conslutanţă politică a lui Gilles Finchelstein, un evreu francez, „luptător împotriva antisemitismului”, care lucra pentru „socialişti” precum Pierre Moscovici sau Dominique Strauss-Kahn. Astfel a ajuns Emilien să lucreze direct pentru Strauss-Kahn, în campaniile acestuia şi, totodată, să se cunoască cu Macron, care era membru al Fundaţiei Jean Jaures, o promotoare a „progresismului”, în timp ce şeful lui Emilien, Finchelstein, este şeful acestei fundaţii, importante în Franţa, ce l-a şi suţinut pe Macron la prezidenţiale.

Macron şi Emelien au devenit prieteni foarte apropiaţi, astfel încât Macron l-a angajat la cabinetul său ministerial pe consilierul politic, au făcut împreună partidul în 2016, iar din 2017 l-a adus şi în staff-ul de la palatul prezidenţial, la Élysée. Ideea victoriasă a lui Emelien şi a Fundaţiei Jean Jaures împotriva naţionalistei Le Pen, din campania pre-zidenţială a fost să mobilizeze şi electoratul musulman în favoarea lui Macron, reuşind căci „Ismael este cel mai bun strateg politic din Paris”, zicea Laurent Bigorgne, directorul Institutului Montaigne, think-tank-ul liberal prezidat de Henri de Castries, preşedintele Grupului Bilderberg. Este un fapt bine cunoscut în Franţa că, în 2016, anul în care, demisionând din guvern, s-a lansat în campania prezidenţială, Emma-nuel Macron se afişa des, şi în public, cu tutorele şi ex-patronul său, David Rothschild, fapt reflectat şi de numărul revistei Paris Match din 2017 mai sus citat, care debutează cu fotografie din 2016 în care râd fericiţi, împreună, David de Rothschild încadrat de Macron şi de mult mai vârstnica lui soţie, Brigitte.

„Tutorele” lui Macron, Attali, are desfăşurătorul globalizării

Bilderberghianul Jacques Attali îşi asumă rolul de a-l fi creat, „totalmente”, pe Emma-nuel Macron. Attali aparţine acelei lumi a evreilor magrebieni (nord africani), aşa cum am mai arătat, şi se află într-o strânsă relaţie cu ramura franceză a familiei Rothschild, familie care a ajutat la stabilirea în Franţa, după Al Doilea Război Mondial, a sute de mii de evrei magrebieni (din Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, Mauritania şi Egipt), din fostele colonii, care se regăsesc din plin şi în jurul lui Macron.

Dacă, conform presei franceze, Attali este cel care l-a plasat pe Macron la banca Rothschild, recomandându-l la mai întâi la François Henrot, mâna dreaptă a lui David de Rothschild, Henrot avea să se scape într-un interviu, în 2017, arătând că Macron „este un excelent manipulator care « spune poveşti » privind poziţionarea sa « anti-sistem »”.Attali este un personaj complex al noii ordini mondiale de tip „Illuminati”. El este şi mason, ca şi mulţi dintre cei apropiaţi lui, exprimându-şi viziunile în lucrarea „Labyrinth in Culture and Society: Pathways to Wisdom” din 1999, dar programul mondialist, la care este parte, îl expune în altă lucrare, din 2006, „A Brief History of the Future”, apreciată de către „nemuritorul” Grupului Bilderberg, sforarul mondializării Henry Kissinger, ca „strălucită”. În această scurtă „istorie a viitorului”, Attali ne anunţă că, mai întâi va veni „sfârşitul imperiului american”, apoi „hiper imperiul” transnaţionalelor, în care practic nu vor mai exista naţiuni şi ţări, dar care va face şi el implozie, urmând „hiperconflictul”, care va face loc mult aşteptatei „hiperdemocraţii” illuminate, când ar fi bine(!?).

Hiperdemocraţia va fi Guvernul mondial unic, stabilit de O.N.U., ce va impune fiecărui cetăţean obligaţii faţă de mediu şi de alte persoane, dezvoltând „un bine comun” definit de o inteligenţă colectivă: „o inteligenţă specifică în sine” ce gândeşte diferit de fiecare om. „În cele din urmă, în stadiul final al evoluţiei vom putea asista la o hiperinteligenţă a tra¬iului, în care omenirea va fi doar o componentă infinitesimală. Istoria singulară a lui Homo sapiens sapiens ar atinge punctual final: desăvârşirea” (Jacques Attali).

„Gilets jaunes”

Unii vorbesc deja despre o mişcare franceză care s-ar putea răspândi în toate țările occidentale. Acțiunea „Vestele galbene”, timidă la inceput, a căpătat o dimensiune neașteptată la Paris, când demonstranții, deși puțini în acesl moment, au decis să ocupe simbolic Champs Elysées. Acțiunea „vestelor galbene” a luat o amploare neașteptată la Paris. Această parte a capitalei franceze reprezintă tot ceea ce urăsc francezii de jos: puterea banilor, pe care Francois Hollande promisese să o combată, dacă ar fi fost ales. Dar, predecesorul lui Emmanuel Macron și-a temperat rapid entuziasmul odată instalat la Elysée. Pentru că puterea, în țările industrializate care domină lumea, este departe de a fi o țintă ușoară pentru liderii politici ale căror cariere sunt făcute și desfăcute de interesele celor foarte bogați Ridicarea extremei dreapte în majoritatea țărilor europene va provoca, în cele din urmă, un cutremur care le-ar putea duce la revenirea în anii 1930 care au precedat cel de-Al Doilea Război Mondial. Ingredientele pentru o revoltă generală și apariția regimurilor naționaliste sunt reunite și apar primele simptome ale unei sciziuni între conducători și conduși.

Emmanuel Macron a fost adus la putere de către Rothschild, o entitate cu naționalități multiple care modelează politica unei țări în funcție de conjunctură. Este cea care-i dictează foaia de parcurs președintelui pe care l-a impus. Este cea care a trebuit să-l alinieze pe Nicolas Sarkozy – președinte al dreptei – la politicile războinice ale Washingtonului și care au dus la asasinarea liderul libian Muammar Gaddafi, pentru a profita de bogățiile subterane ale acelei țări. Este, de asemenea, cea care l-a făcut pe François Hollande, președintele stângii, să facă același lucru în Siria, singura țară care, până la distrugerea sa, ar putea încă să-i facă probleme Israelului. La fel implicarea armată și în nordul Mali, unde resursele naturale trebuie să rămână în mâinile „familiei conducătoare” din cea de-A Cincea Republică. Rothschildzii l-au sponsorizat pe tânărul Emmanuel Macron pentru a face treaba murdară prin sărăcirea unor segmente întregi ale societății franceze și îmbogățirea celor mai bogați prin eliminarea impozitului pe capital și creșterea taxelor în detrimentul celorlalți.

Democrația occidentală de fațadă constă în a lăsa plebea să vorbească liber, însă ascunde o dictatură deghizată, a cărei putere reală este concentrată în mânile bancherilor speculanți și ale magnaților dezinformării, cele două categorii fiind adesea legate de alianțe din interes, așa cum se întâmplă la monarhi.

România, câmpul tactic al unui experiment totalitar

Jacques Attali a fost suficient de înțelept să prevină contemporanii că imperiul global care își pregătește, azi, triumful are să fie unul de factură totalitară. Ipoteza bancherului filosof este verificabilă întrucâtva pe terenul realităților din U.E. Iată că, acum, în pofida Tratatului constituțional, care nu prevedea partajări ale suveranităților în materia justiției, liderii U.E. își anunță intenția de a generaliza M.C.V.-ul spre a avea control asupra statutului de drept din țările Europei Unite. Această cale de partajare a suveranității acolo unde ea nu este partajată este o șmecherie care, la noi, a fost impusă sub demagogia luptei cu corupția. Acum, liderii U.E. spun că România nu este o excepție în materie de corupție, că nu este campioana en titre a acestui „sport” și că lupta împotriva corupției trebuie generalizată.

Cum să ne înfrânăm noi gândul că am fost primul câmp tactic al acestui experiment totalitar: controlul politico-securistic al Justiției? Lăsați, voi, românilor, de-o parte amestecul vostru politic în treburile justiției voastre ca să venim noi, creatorii M.C.V.-ului, cu propriul nostru control politic, susținut de controlul S.R.I.-ului vostru. Veți vedea, la urmă, că veți fi avut o contribuție însemnată la punerea Justiției din tot cuprinsul U.E. sub controlul forțelor globalitare. Patria globală vă va fi recunoscătoare! Dacă n-ar fi apărut intenția liderilor U.E. de a generaliza M.C.V.-ul, am fi putut crede că noi am fost aleși pentru acest experiment pentru că suntem un model de corupție generalizată. Ei bine, nu. Acum știm: suntem doar un model de slugărnicie. Știm acum mai bine ceva important: de câte ori ceva enigmatic nu poate fi explicat prin rațiuni din trecut, ori din prezent, acel ceva este reglat de rațiuni din viitor (de scopuri).

Revendicările „Gilets jaunes”

Spre deosebire de urletele anarhiştilor de la „#rezist”, subvenţionaţi generos de forţe externe, printre numeroasele revendicări ale „Gilets jaunes” se regăsesc: ieşirea imediată a Franţei din N.A.T.O.; salariu minim pe economie de 1.300 euro net lunar; salariul plafonat la cel mult 15.000 de euro; indexarea raportată a inflaţiei a salariilor, pensiior şi alocaţiilor; stoparea privatizărilor şi crearea de locuri de muncă; revenirea în proprietatea statului a industriilor gazelor naturale şi de electricitate; pensionare la vârsta de 60 de ani; reindustrializarea Franţei; oprirea migraţiei forţate; interzicerea organismelor modificate genetic, a pesticidelor cancerigene şi a comercializării ambalajelor poluante[9] şi multe altele.

Sursa: art-emis.ro

La Bruxelles a dispărut Crăciunul. Diaconu: Mă sperie îngrozitor

Mircea Diaconu a declarat, la emisiunea “100 de Minute”, moderată de Alessandra Stoicescu, că la Bruxelles nu mai există Crăciun. 



Mircea Diaconu susține că există un trend care a dus la dispariția Crăciunului de la Bruxelles. Europarlamentarul este de părere că o astfel de abordare nu poate să ducă decât rău.

“Din fericire, în țara noastră, care este suficient de provincială în sensul bun al cuvântului, există măcar două dintre spațiile de timp și de stare ale națiunii și asta însemnă Crăciunul și Paștele în care lumea se așează pe loc și se întoarce spre sine, măcar pentru un timp. Atunci lucrurile se resetează, te aduni și asta contează. Însă mă sperie îngrozitor și mă supără în mai mare măsură un lucru.

La Burxelles, acolo unde mă duc eu cam des, că nu am încotro, de o vreme nu mai există Crăciun, sărbătorile nu sunt de Crăciun, sunt de iarnă. De ce? Ca să nu jignim religios pe tot felul de alte națiuni care au alte religii și care vin, nu știu de ce vin, poate că nici ei nu știu de ce vin. Păi domnule am și eu o întrebare. Europa este un spațiu creștin e clar chestia asta? Așa s-a născut. Toate țările din Europa…suntem creștini și nu trebuie să agresezi pe nimeni cu asta. Se practică un fel de autoflagelare, un fel de extirpare a bunului din noi. Bunul din noi este scos, este negat. Este foarte periculos ce se întâmplă.

E vorba despre iubirea aproapelui, de acceptare a celuilalt, așa sunt religiile. Și atunci care e problema? Eu cred în ceva, eu respect credința ta, eu respect credința mea, dar de o vreme e un fel de modă, un fel de cool european”, a declarat Mircea Diaconu.

Autor: Vlad Manolache

Sursa: dcnews.ro

De ce a fost asasinat Nicolae Ceaușescu?

Cum ar fi ieri, în ziua de Crăciun a anului 1989, președintele României a fost asasinat. Cadavrul lui a fost înfășurat într-un covor, azvârlit într-un elicopter aparținând Armatei, descărcat pe stadionul Steaua, pierdut, regăsit apoi și îngropat în cimitirul Ghencea.



Într-un coșciug pe capacul interior al căruia Gelu Voican Voiculescu a scrijelit semne cabalistice. De ce a fost asasinat? Care e motivul real?Înainte de a identifica o explicație, este cât se poate de normal să remarcăm faptul că în acel an, 1989, s-au prăbușit practic ca la comandă toate regimurile din Europa Centrală și de Est, fiind măturați de la conducere, fără excepție, toți liderii Partidului Comunist. Singurul asasinat în tot acest spactacol concertat a fost Nicolae Ceaușescu.

La începulul deceniului următor, s-a destrămat Uniunea Sovietică și o serie de foste republici s-au separat de Moscova, în cele mai multe dintre acestea producându-se și schimbări semnificative la vârf. Dar niciunul dintre conducători nu a fost asasinat. De ce doar în România am asistat la un asemenea eveniment sângeros, și încă în ziua de Crăciun? Pentru a identifica motivul, una dintre soluții este să încercăm să eliminăm diverse scenarii.

Semnele cabalistice făcute pe coșciug de către Gelu Voican Voiculescu și asasinarea lui Ceaușescu sub forma unui simulacru de proces și a unei execuții sumare, vezi Doamne în numele poporului, care a avut loc fix în ziua de Crăciun, ne-ar putea conduce la presupunerea că am avut de-a face cu o jertfă rituală. Așezată la temelia unei noi zidiri. O jertfă menită să asigure trăinicia unui nou tip de stat. Atunci poate așa părea. Acum, din perspectiva celor 29 de ani care au urmat, știm cu certitudine că explicația nu trebuie căutată în acest tip de mistică. E clar că echipa care a preluat conducerea statului nu a dorit să o rupă în mod radical cu trecutul. Ci doar să preia conducerea și să cosmetizeze regimul comunist. De aceea, cei mai mulți componenți erau comuniști. Și încă dintre cei mai înrăiți. Școliți la Moscova. Și documentați într-o măsură mai mică sau mai mare de legături vinovate, trădătoare, cu servicile secrete sovietice. Deci, prin prisma rezultatelor și a modului în care, treptat, s-a produs o schimbare, putem elimina acest scenariu al sacrificiului ritual.

O altă marotă intens vehculată, în special de reprezentanți de frunte ai fostei Securități și împărtășită asiăzi și de adepții noi Securități, este că Ceaușescu a fost asasinat, pentru că trebuia pedepsit. Trebuia pedepsit de Moscova, pentru că a fost copilul rebel al lagărului socialist, nemaiacceptând ca România să participe la manevrele militare ale Tratatului de la Varșovia, condamnând invazia în Cehoslovacia din 1968 și întreținând relații mult prea apropiate cu guvernele lumii libere. Dar și cu China, care se opunea din ce în ce mai tranșant hegemoniei Uniunii Sovietice. Un argument suplimentar ar putea fi și faptul că cei mai mulți membrii ai echipei care preluau puterea în decembrie 1989 erau agenți ai unor servicii secrete sovietice, care fuseseră eliminați cu brutalitate de Ceaușescu din conducerea statului comunist. Nici această explicație nu ține. Într-o situație asemănătoare s-a aflat, ca să dau doar un singur exemplu, și primul comunist al Albaniei. Iar acesta nu a fost asasinat. Ce ar fi câștigat Moscova, printr-o decizie de a-l elimina pe Ceaușescu printr-o crimă evidentă? Nu avea ea oricum posibilitatea, manevrându-și numeroșii agenți implantați la București, să găsească un succesor convenabil al lui Ceaușescu, fără ca acesta să fi fost în prealabil împroșcat de gloanțe? Nu exista deja un asemenea succesor în persoana lui Ion Iliescu? Pentru mine, cel puțin, cade în mod evident și acest scenariu.

Un al treilea scenariu, nu neapărat în ordinea importanței, este că Ceaușescu trebuia executat în mod exemplar chiar din perspectiva Occidentului, întrucât refuza să se mai îndatoreze la Fondul Monetar Internațional și intenționa, în parteneriat cu alte state, în special nealiniate, să întemeieze la concurență un nou fond internațional, mai accesibil statelor în curs de dezvoltare. Nu rezistă nici această explicație, întrucât, odată Ceaușescu îndepărtat, încă de la mijlocul zilei de 22 decembrie 1989, el nu mai avea posibilitatea, indiferent în ce peșteri s-ar fi ascuns, dacă s-ar fi ascuns, să pună piatra de temelie a unui nou și mare fond internațional, care să lipsească Statele Unite de posibilitatea de a manevra guvernele țărilor mai puțin dezvoltate ale lumii.

Există și scenariul cel mai des invocat de către „emanații Revoluției”, potrivit căruia Ceaușescu, deși a fugit în mod rușinos cu un elicopter de pe clădirea Comitetului Central, părăsind practic pupitrul de comandă al puterii, și în ciuda faptului că a fost capurat două-trei ore mai târziu, era încă suficient de puternic pentru a răsturna situația. Prin intermediul cui? S-a spus că prin intermediul teroriștilor de orgine română. Fără ca vreun terorist să fie vreodată prins și deferit Justiției. Sau a teroriștilor altor state, în special din lumea arabă, care au fost antrenați pe teritoriul României și s-ar fi aflat într-un parteneriat direct cu dictatorul. Dar nici urmă de acești teroriști nu a existat. În schimb, au fost identificați mii de „turiști” sovietici, exclusiv bărbați, traversând în lung și în lat România în autoturisme Lada. Dacă aceștia s-ar fi aflat cumva în parteneriat cu Ceaușescu, cu certitudine el ar fi fost smuls din ghearele consipiratorilor și reinstalat la putere. Dar comandourile sovietice nu au schițat nici cel mai mic gest în acest sens. Și, în plus, au rămas pe teritoriul României până în august 1990, când, în fine, cedând unor insistențe, Ion Iliescu a contactat prin firul roșu Moscova, solicitând rechemarea comandourilor la vatră.

A existat și un alt scenariu intens vehiculat și care a condus până la urmă la arestarea și încarcerarea capilor Securității și Armatei. Și anume că, de fapt, Securitatea, prin Iulian Vlad, făcea un joc dublu, ea rămânând de fapt fidelă lui Nicolae Ceaușescu. Sau Armata, dacă ne gândim la faptul că, înainte de a fi fost asasinat, dictatorul comunist a fost captiv într-o unitate militară. Sau și Securitatea și Armata, pentru că altfel cum s-ar explica – nu-i așa? – faptul că ambii reprezentanți au fost arestați și încarcerați la sfârșitul anului 1989? Acest scenariu nu rezistă nici celei mai rudimentare analize. Securitatea sau Armata și, evident, împreună, amândouă, dacă ar fi dorit, i-ar fi putut mătura în câteva minute pe conspiratori din sediile Comitetului Central, Televizunii Române și MApN și în niciun caz nu ar fi pactizat cu demonstranții.

Să mai notăm, pentru a completa acest tablou, că în România nu a avut loc o revoluție anticeaușistă și anticomunistă, pentru că, dacă așa ceva s-ar fi întâmplat, în fruntea statului nu ar fi putut veni atât de mulți reprezentanți de seamă ai fostului regim comunist. Dacă ar fi fost revoluție, revoluționarii nu ar fi permis așa ceva. Dar un val revoluționar cu certitudine a existat. La Timișoara, la București și în alte orașe au fost mii de cetățeni, care au crezut în mod sincer că pot răsturna cu pieptul gol prin simpla lor voință, prin curajul de care au dat dovadă, un regim mizerabil.

Și tocmai aici trebuie căutată explicația asasinatului. O lovitură de stat s-a suprapus peste o stare revoluționară. Cine trebuia să câștige? Dacă ar fi fost anunțată în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 capturarea lui Ceaușescu, atunci altul ar fi fost rezultatul evenimentelor din acele zile. La putere s-ar fi instalat reprezentanți autentici ai cetățenilor, care, din capul locului, ar fi instaurat instituții cu adevărat democratice și ar fi lăsat cu adevărat liber diversele segmente cetățenești să-și alcătuiască partide politice democratice, acestea urmând să intre între ele într-o competiție liberă. Cursul evenimentelor însă a fost deturnat de o mână de vechi comuniști, care, transformându-se aproape ad-hoc într-o conspirație, au decis să pună ei înșiși mâna pe putere. Pentru a reuși însă, trebuia ascuns faptul că Ceaușescu a fost capurat încă de la bun început, și au mai trebuit să moară peste o mie de oameni în așa-zisele bătălii cu „teroriștii”.

Iar Nicolae Ceaușescu, cu certitudine afirm acest lucru, a fost asasinat atunci când conspiratorii au ajuns la concluzia că stăpânesc pârghiile puterii. Decizia fatală a fost luată tot în ziua de Crăciun, în toaleta aferentă cabinetului ministrului Apărării Naționale. În timp ce unul dinte conspiratori, de teama de a nu exista veodată o înregistare, trăgea de zor apa la closet. Ceaușescu a fost asasinat pentru că, dacă ar fi fost lăsat în libertate sau supus unui proces, așa cum scrie la carte, ar fi vorbit. Și i-ar fi arătat rând pe rând cu degetul pe conspiratori. Având în vedere faptul că avea o memorie fenomenală, el ar fi putut oferi opiniei publice interne și externe toate informațiile și dovezile necesare, pentru a nu mai exista niciun dubiu asupra faptului că se producea pentru început o restaurație de esență comunistă și extrem de convenabilă Moscovei.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: sroscas.ro

Lazăr, revocare. Toader: Este imposibil de înțeles

Tudorel Toader a anunțat, în această dimineață, ce va face în cazul procurorului general Augustin Lazăr.



“Spuneam că astăzi voi trimite la președintele Republicii solicitarea, oficială evident, de revocare din funcție a procurorului general al României. Veți putea spune că au trecut aproape două luni de zile. Dumneavoastră cunoașteți procedurile care s-au derulat până în prezent. Știți că procurorul general trage de timp, nu e un secret pentru nimeni.

Personal, chiar poate fi înțeles, dar ca procuror general este imposibil de înțeles pentru că s-a adresat Curții de Apel la contencios administrativ dn Alba Iulia ca persoană fizică, la dânsul acasă, dar eu am evaluat nu persoana fizică, ci procurorul general. Nu m-am referit la viața personală, privată, nu e treaba mea și nici nu ar fi corect, m-am referit la deficiențele manageriale de care domnia sa a dat dovadă. Secția de procurori, chiar dacă a dat un aviz negativ, s-a referit tot la procurorul general și nu la persoana fizică.

La Alba Iulia a cerut ca instanța europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene să spună dacă ministrul poate evalua, cerere care evident a fost respinsă. Instanța a declinat competența la Curtea de Apel București care a declinat înpoi la Alba Iulia și a apărut acel conflict negativ de competență, nu știu dacă era previzibil sau nu, dar regulator de competență este instanța superioară comună, ceea ce înseamnă Înalta Curte care va decide cine este comepetent să soluționeze cererea de verificare, constatare a legalității sau nelegalității raportului de evaluare. Instanța supremă va decide, nu știm cum, va motiva, va trimite dosarul și vom intra probabil în ianuarie februarie”, a declarat ministrul Justiției.

“A solicitat ceva ce nu are legătură cu cauza”

“Mai mult a ridicat o excepție de neconstituționalitate, dar nu a criticat, nu a cerut Curții Constituționale să verifice dacă ceva din legea care dă ministrului Justiției competența evaluării procurorului general este în acord cu Consituția. A solicitat ceva ce nu are legătură cu cauza, ceva ce nu are legătură cu ceea ce vorbim noi, ca instanta Constituțională să spună dacă poate fi sesizată instanța de contencios administrativ de către persoana fizică sau de către persoana care coordonează, conduce Parchetul General.

Acum dacă o persoană fizică sau conducătorul instituției poate sesiza instanța de contencios administrativ, sigur este o problemă pe care dacă unii nu au înteles-o va fi clarificată. Nu are legătură cu raportul de evluare, nu are legătură cu procedura derulată în baza acelor articole 52, 54 din legea specilaă, nu arelegătură cu articolul 132 din Constituție, nu are legătură cu decizia 358 a Curții Constituționale. Așadar consider că această procedură, această manieră de tragere de timp, neavând legătură cu fondul cauzei, cu rapoortul de evaluare și procedură de revocare, astăzi voi trimite la președinte solicitarea, demersul oficial de revocare din funcție bazându-mă pe trei componente: raportul de evaluare în baza legii, articulul 132 din Constituție, decizia Curții Constituționale 358″, a declarat Tudorel Toader.

Autor: Nicolae Ionescu

Sursa: dcnews.ro

România a înregistrat producţii agricole record

În materie de agricultură şi industrie alimentară anul 2018 poate fi socotit unul al paradoxurilor. A fost un an al producţiilor agricole record, dar şi al importurilor de produse agroalimentare record, o situaţie pe care autorităţile ar trebui să o aibă în vedere.



Veştile bune: România ocupă în acest an locul 3 în Europa la producţia totală de cereale, cu 31,890 milioane tone, şi locul 4 la producţia de grîu, cu 10,247 milioane tone. La porumb, cu o producţie de 18,9 milioane tone, şi la floarea soarelui, cu 3,3 milioane tone, România se află pe primul loc în Europa. La porumb am depăşit Franţa, care a avut o producţie de 12,5 milioane tone. La floarea soarelui producţia este aproape dublă faţă de a următoarei clasate, Bulgaria, cu 1,8 milioane tone.

Veştile mai puţin bune: În primul semestru din 2018, importurile României au totalizat 40,2 miliarde de euro, din care 8,2% au fost importuri de alimente – 3,3 miliarde de euro. Această valoare nu a mai fost consemnată după 1989 şi este dublă faţă de cea din semestrul I 2008. Exporturile agroalimentare ale României în prima jumătate a anului 2018 au fost de doar 2,2 miliarde de euro, rezultând un deficit comercial de 1,08 miliarde de euro, un alt record istoric.

În anul „de vârf” al economiei, 2008, importurile agroalimentare din primul semestru însumau 1,6 miliarde de euro. Apoi au urcat constant, trecând pragul de două miliarde de euro în prima jumătate a anului 2013 şi ajungând la 2,9 miliarde de euro în aceeaşi perioadă din 2016.

Patronatele din agricultură spun că infrastructura de depozitare cu atmosferă controlată a produselor agroalimentare poate menţine cel mult 40% din producţia naţională, iar restul, fiind imposibil de depozitat pe termen lung, se vinde imediat după recoltă sau se livrează la export. Din această cauză, în fiecare an, România importă masiv mâncare în lunile de iarnă şi primăvară, reechilibrând apoi – în lunile de vară şi toamnă – balanţa exporturi/importuri.

Singurul an în care balanţa comercială cu produse agroalimentare a înregistrat un excedent (exporturi mai mari decât importurile) a fost 2015, pe fondul unor livrări-record de cereale pe pieţele externe.

De altfel, situaţia din sectorul agroalimentar se bucura de o atenţie deosebită din partea BNR încă din februarie, când, în raportul asupra inflaţiei, era analizată performanţa sectorului.

Potrivit BNR, principalele dezechilibre identificate vizează patru categorii de produse: legume şi fructe, cafea şi cacao, lapte şi produse lactate, respectiv carne şi preparate din carne. „Deşi există situaţii (fructe exotice, cafea, cacao) în care contribuţiile la deficitul comercial pot fi privite ca având un caracter firesc, explicabil pe seama condiţiilor climaterice ale ţării noastre, în majoritatea cazurilor deficitele ascund probleme de competitivitate de natură structurală, care afectează lanţul de producţie, în special în amonte. Astfel, în cazul grupei de fructe şi legume (care explică o treime din deficitul comercial generat de mărfurile alimentare) este surprinzătoare contribuţia dominantă a produselor cu tradiţie pe plan local, precum mere, struguri, tomate, cartofi. Făcând abstracţie de influenţa factorului sezonier, la toate aceste culturi, producţia din ultimii 10-20 de ani a stagnat sau chiar a scăzut, fenomen asociat, în primul rând, absenţei unor câştiguri în planul randamentelor, la care se adaugă restrângerea, în general, a suprafeţelor cultivate, inclusiv a suprafeţei serelor”, se preciza în documentul BNR.

În ceea ce priveşte alimentele de origine animală, în principal reprezentate de categoriile „carne şi produse din carne”, respectiv „lapte şi produse lactate” (cu contribuţii la deficitul total de 13 la sută şi respectiv 11 la sută), se remarcă, pe lângă reducerea continuă a efectivelor, gradul excesiv de fragmentare a fermelor zootehnice. Situaţia se răsfrânge asupra capacităţii investiţionale a fermierilor, deci a randamentelor obţinute, producţia sectorială fiind, în plus, afectată de spaţii insuficiente de colectare, depozitare şi transport. Astfel, incapacitatea de a livra către verigile superioare ale lanţului de producţie marfă în conformitate cu cerinţele de ordin cantitativ şi calitativ ale acestora caracterizează nu doar segmentul vegetal, ci şi domeniul zootehnic.

Agricultura a avut nu numai producţii record, ci şi rate foarte bune de absorbţie a fondurilor europene, de 99% – care înseamnă peste 6 miliarde de euro anul trecut şi în acest an.

Ministrul Agriculturii, Petre Daea, pare să marşeze pe irigaţii şi pe refacerea sistemului, primii paşi fiind făcuţi în acest an. Daea spune că pentru refacerea sistemului de irigaţii până în 2020 ministerul dispune de peste 1 miliard de euro, din care a cheltuit doar 70 de milioane.

Un alt eveniment major în agricultură a fost preluarea în concesiune a Insulei Mari a Brăilei şi aciziţionarea Agricost de către compania Al Dahra din Emiratele Arabe Unite. Compania arabă a anunţat că intenţionează să investească încă 500 de milioane de dolari în România, în următorii cinci ani, în diverse sectoare.

Preluarea Agricost a fost estimată la 200 de milioane de euro şi a fost semnată în martie, fostul acţionar Constantin Duluţe rămânând cu o participaţie minoritară.

Obiectivul Al Dahra este de a atinge o producţie anuală de un milion de tone metrice de cereale şi furaje combinate până în anul 2022. În paralel, planurile de expansiune ale companiei din Emiratele Arabe Unite tind spre dezvoltarea unui punct de colectare a cerealelor cu silozuri cu o capacitate de gestiune a două milioane de tone de cereale de diferite tipuri, implementarea a cinci instalaţii de deshidratare şi de granulare a furajelor, precum şi achizişionarea unui punct de operare în Portul Constanţa, pentru a-şi facilita exportul de cereale şi importul de îngrăşăminte.

Nu în ultimul rând, trebuie spus că, date fiind producţiile realizate, România începe să capete o voce distinctă în Uniune; în 2018 am susţinut poziţia Franţei şi a Germaniei în privinţa Politicii Agricole Comune, solicitând ca bugetul UE destinat agriculturii să fie menţinut la acelaşi nivel, după Brexit.

Comisia a propus, la începutul lunii mai, reducerea bugetului Politicii Agricole Comune cu 5%, pana la 365 de miliarde de euro. Proiectul de buget pe termen lung prevede pentru 2021 – 227 un sprijin pentru fermieri de 232 miliarde de euro, cu circa 30 de miliarde mai puţin decât în actualul exerciţiu financiar.

În agricultură activează în prezent peste 12.700 de companii specializate în cultivarea plantelor, cu creşterea animalelor se ocupă peste 3.200 de firme, iar în sectorul activităţilor agricole mixte activează 1.272 companii.

Cele mai mari afaceri din agricultură, arată studiile de specialitate, sunt realizate în judeţele Timiş (2,85 miliarde de lei), Călăraşi (2,54 miliarde de lei), Constanţa (1,93 miliarde de lei), Buzău şi Satu Mare cu afaceri de câte 1,6 miliarde de lei fiecare.

Sursa: romanialibera.ro

Colonelul SRI Ion Dedu a dat de pământ cu statul român

Colonelul SRI Ion Dedu, care de fapt a deținut o funcție de general, a fos scos forțat în rezervă de către Serviciul Român de Informații în 2015.



Ca o consecință a faptului că a reclamat faptul că instituția încalcă drepturile și libertățile fundamentale ale omului și, ca atare, încalcă legile statului. A acționat SRI în judecată, nu a avut parte de un proces corect și echitabil și, ca urmare, s-a adresat Curții Europene a Drepturilor Omului.

Colonelul Ion Dedu a câștigat zilele trecute la CEDO, unde s-a constatat că autoritățile României, inclusiv cele judiciare, i-au încălcat drepturi și libertăți fundamentale, inclusiv dreptul la liberă circulație. Relevant este că CEDO a constatat că judecătorii desemnați să soluționeze acest caz s-au afat sub influența Serviciului Român de Informații.

Este a doua victorie relevantă a unui fost ofițer SRI împotriva statului român, după cea a faimosului căpitan Constantin Bucur, decedat chiar înainte să i se se facă dreptate.

Autor: Sorin Rosca Stanescu

Sursa: corectnews.com