C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Lupta pentru Romania

Dan Diaconu: ”Vin americanii! Un alt fel de #Rezist”

Când tata era copil, din când în când, câte-un avion mai arunca câte-un teanc de manifeste. Erau manifeste mici, impecabil tipărite, în care oamenilor li se spunea să reziste pentru că vin anglo-americanii. De fiecare dată, bunicul lua manifestele şi le împăturea cu grijă. Le strângea ca pe-o comoară. Ele, prin limbajul utilizat, îi spuneau că nu e totul pierdut, că există speranţă şi că bolşevicii sunt doar o chestiune temporară.



Apoi bunicului i-au bătut comuniştii la poartă. I-au spus că are mult pământ, iar el le-a spus că-l are pe munca lui. Ei i-au răspuns că nu e bine şi că ăia care-au dat pământul „la colectivă” o duc mai bine. Bunicul le-a spus că el nu face asta. Vedea lanul de grâu îmbelşugat şi ştia din manifestele lui că prostia asta cu comuniştii n-o să dureze mult. Doar avioanele acelea care dădeau manifeste intrau ca-n brânză. Cât să mai reziste ruşii?

A doua oară s-a trezit cu perceptorii la poartă. Nu i-au luat nimic, i-au spus doar că după ce culege lanul trebuie să treacă să-şi plătească cotele, altfel e infractor. Aşa a făcut, doar era om cinstit şi nu ocolea legea. La urma urmei, câtă cotă să-i ia? Dumnezeu îi dăduse recoltă îmbelşugată.

A cules lanul, s-a dus să-şi plătească cotele şi s-a întors doar cu ceva paie. „Aşa zice la lege, i-a spus perceptorul scuipând mahoarcă printre dinţi. Vezi, dacă dădeai la colectivă nu mai aveai treaba asta!”. S-a uitat lung la perceptor, şi-a îndreptat spatele şi-a zis la plecare: „Eu asta nu fac! Oricum nu mai durează mult.”

Şi n-a mai durat. A treia oară au venit miliţienii şi securiştii la poartă. L-au legat ca pe un câine, i-au pus lanţuri la picioare şi l-au judecat în faţa întregului sat. Judecător era un ţigan beţiv, iar procuror-acuzator un pierde vară al satului transformat în propagandist. L-au găsit vinovat de chiaburie şi l-au trimis la canal. N-a apucat să spună decât că „n-o să mai dureze mult!”.

Şi n-a mai durat. A murit acolo, într-un şanţ, omorât în bătaie şi privind cerul de unde, din când în când un avion mai arunca manifeste în care li se spunea oamenilor că nu mai durează mult şi „anglo-americanii îi vor elibera”. Aşa a murit bunicul, cu ochii la cer şi făcându-şi speranţe deşarte. Lăsând-o pe biata bunică-mea cu plozii în bătătură şi cu speranţa că „n-o să mai dureze mult”. Lăsându-şi copiii de izbelişte, cu „dosarul pătat”, să se descurce singuri în bătaia vremurilor.

Şi n-a mai durat decât vreo patruzeci de ani. O nimica toată la scara istoriei. Copiii i-au crescut, în ciuda tuturor problemelor au răzbătut, doar erau os din osul lui. Au văzut eliberarea şi, din păcate, au înţeles prea târziu că bunicul n-a avut dreptate, c-a fost înşelat şi că totul n-a fost decât o minciună, o parşivenie. Dar ceea ce ne-a umplut pe noi de scârbă a fost faptul că jigodia care se afla în spatele acestui spectacol anost, care pregătea „partizanii” şi-i paraşuta în munţi, trăia bine mersi şi, mai mult, era şi este considerat un cetăţean respectabil, un om finuţ, de ale cărui opinii se ţine cont. O jigodie de om, o mizerie, un imbecil. Mii, zeci de mii de oameni înşelaţi de el şi de şleahta pe care-o servea au putrezit în puşcăriile comuniste. Familii distruse, terminate, au suferit teroarea acelor ani doar din cauza unor minciuni inutile ale acestui nemernic.

Culmea e că, în prezent, nemernicul, alături de odrasla unuia împotriva căruia pe-acea vreme tuna şi fulgera, sunt aliaţi şi mint cu aceleaşi scheme imbecile tinerii din ziua de azi. Şi uite-aşa, alte victime nevinovate, intră precum oile în stânele terorii desenate de aceşti imbecili. Poate că bunicul a greşit nevinovat, dar cei de azi, având în vedere experienţa trecutului, n-au nicio scuză şi, din punctul meu de vedere, îşi merită cu vârf şi îndesat suferinţele viitoare.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Fost ministru al Justiției dezvăluie: ”Ambasadorul Olandei și ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, au pus presiune pe Ministerul Justiției pentru numirea Laurei Codruța Kovesi!”

Fostul ministru al Justiției, Titus Corlățean, care a deținut această funcție din mai până în august 2012, susține că a fost ministru într-o perioadă foarte agitată din punct de vedere politic și recunoaște că în perioada respetivă anumiți ”ambasadori cu greutate” veneau la Ministerul Justiției pentru a insista pentru numiri ale unor persoane în funcții importante.



”Au venit mulți ambasadori cu greutate, acum pot să spun că a trecut timpul, care au insistat foarte mult pentru numirea anumitor persoane. Unii dintre ambasadori au trecut cu mult dincolo de limitele normale unor astfel de întâlniri și pot spune chiar că au încălcat suveranitatea unui alt stat”, a declarat Titus Corlățean, în fața Comisiei SIPA.

Titus Corlățean a continuat și a explicat că în 2012, în perioada în care se terminau mandatele procurorilor șefi și trebuiau făcute alte numiri, ambasadorul Olandei și ambasadorul SUA, Mark Gitenstein, au venit la Ministerul Justiției și au pus presiune pentru numirea Laurei Codruța Kovesi.

”Domnul Gitenstein a solicitat în mod repetat și nominal această numire. Fiind amândoi diplomați știu când se trece o anumită linie, iar în acest caz linia a fost trecută (…) Eu i-am explicat domnului ambasador în repetate rânduri că noi dorim o procedură de selecție transparentă, la care să participe mai mulți procurori cu calificați”, a spus Corlățean.

Fostul ministru susține că a fost sunat în legătură cu acest subiect inclusiv de fostul președinte Traian Băsescu. De la Cotroceni s-a sunat pe numărul aghiotantului lui Corlățean și ministrul a fost invitat insistent la o discuție la Cotroceni. Pentru că a refuzat, fostul președinte a încercat să-i explice care ar fi procedura ideală pentru numirea procurorilor.

Autor: Lucian Negrea

Sursa: Stiri pe surse

Români împotriva României

Sincer, eu am obosit să tot aud despre campanii împotriva României, duse în presa străină. De la venirea la Cotroceni a lui traian băsescu, și înlocuirea lui Buzura cu Patapipi, la ICR (devenit sucursală a SIE), aceste campanii au căpătat o virulență incredibilă, dintr-un motiv foarte simplu: ceea ce părea o idee bună, în lupta lui băsescu traian că adversarii politici s-a dovedit un excelent instrument de control al intereselor României, și, până la urmă, o armă redutabilă împotriva ei.



Scoaterea în exterior a ”corupției” a fost la început folosită pentru justificarea abuzurilor în pomenita luptă. ”Uite, domle, ce zice străinătatea! să le futem muma-n cur de corupți, să intrăm și noi în rândul lumii!” După care lucrurile au scăpat de sub control, cum spuneam. Cum băsescu începuse deja lupta pentru supraviețuire politică, nu i-a păsat de consecințele campaniilor de presă, chiar dacă prețul plătit de România creștea, atât politic-irelevanța în NATO și mai ales în UE, izolarea internațională-dar și economic, gen costul împrumuturilor externe, acceptarea împrumutului de la FMI, limitarea drastică, prin MTO, a deficitului structural, presiuni pentru privatizarea companiilor din energie, etc.

Din păcate și Iohannis s-a bucurat de ”fructele” acestei campanii, și el o folosește tot în lupta politică. ”Penalii” și ”prezumția de vinovăție în cazul politicienilor” sunt moștenite de la băsescu. Costurile sunt aceleași, plus sau minus niște amănunte. Dar lui nu-i pasă. Îi pasă doar de cel de-al doilea mandat acum. Deși în ăsta de acum a făcut căcatul praf. Probabil în cel de-ad doilea vrea să-l recompună. Pe el, pe căcat!

Un om de stat responsabil ar considera această campanie o amenințare la adresa securității naționale. Ceea ce și este. Dar nu o va face. Mai mult, sunt ferm convins că serviciile secrete românești, în special SIE, sunt implicate în susținerea acestei campanii. Ar fi una din explicațiile faptului că SIE NU mai are șef civil, iar comisia parlamentară de control nici nu există, practic.

Acum venim și la Lulutza, beneficiara acestei campanii deșănțate, cu accente ceaușiste, din presa occidentală. Sigur, ea este călăul celor din sistem, cea care ucide la ordin. E mai mult decât utilă. Dar nu de neînlocuit. E plină justiția din România de canalii, gata să-i ia locul, și să fie și mai și decât ea. Doar că problema cu Lulutza este ce știe ea, și, implicit, ce știu niște unii din afara României de la ea. Asta o face periculoasă pentru toți: de la Iohannis la cei din servicii și din mediul de afaceri. Deocamdată n-a pierdut sprijinul, esențial, al celor precum ambasadorul SUA, spre pildă.

Campania este un avertisment dat celor care vor să aplice Constituția și legea în Justiție. Asta o privește și pe ea, nu doar pe câțiva procurori și judecători abuzivi. Nu s-au ridicat spontan împotriva lui Toader acei judecătorii și procurori care se ”împotrivesc” modificării legilor justiției. Au fost ”ridicați” de servicii, că arhiva aia a SIPA sigur are duplicate la SRI și SIE. Sunt convins că o structură care adună informații despre cei din Justiție există și acum, informal, dar eficient.

Bun, să zicem că legile modificate nu trec. Să zicem că Lulutza rămâne în continuare în fruntea DNA. Să zicem că vom plăti în continuare prețul trădării țării de cei care ar trebui să aibă grijă ca asta să nu se întâmple. Deschid o paranteză: nu-i întreabă nimeni pe cei de la SIE, și de la Ministerul de Externe, sucursala sa, ce au făcut pentru a contracara această campanie, care face atât de mult rău României? Spre pildă Iohannis. Sau primul ministru. Sau Parlamentul. De ce n-o fac? N-au primit ordin de la servicii? Închid paranteza.

Așadar care este finalitatea tuturor acestor acțiuni demente, până la urmă? Cine ce câștigă? Cui servește ea? Și mai ales ce câștigăm noi, românii? O guvernare mai bună? Respectul celorlalte națiuni? O viață mai bună, mai prosperă? Vom avea mai puțină corupție? Deocamdată nimic din astea nu se văd. Și nici nu se vor vedea vreodată, dacă o ținem tot așa..

Autor: Constantin Stan

Sursa: Constantin Stan

Azi, 28 octombrie 2017: În urmă cu 65 de ani a murit în temniță martirul Mircea Vulcănescu

Mircea Vulcănescu, Cornova mea și reîntregirea noastră (1)



Anul 2017 este unul comemorativ. În urmă cu 65 de ani, în data de 28 octombrie 1952, a trecut la cele veșnice, la vârsta de doar 48 de ani, Mircea Vulcănescu, economistul, filosoful, sociologul, filologul, publicistul, teologul, profesorul de etică, subsecretarul de stat în cadrul Ministerului de Finanțe în Guvernul Ion Antonescu și, plus la toate, membru marcant al Echipei monografice conduse de profesorul Dimitrie Gusti, la Cornova basarabeană, în vara anului 1931. Marele patriot român a fost condamnat, pe 9.10.1946, la opt ani temniță grea, ca pe un dușman al poporului pe care l-a iubit prea mult, judecat fiind de către un tribunal antiromânesc, zis „al poporului”, pentru încă nu se știe nici azi, care crime săvârșite de el în cel de al Doilea Război Mondial. Dar a murit Vulcănescu bolnav de plămâni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus în temnița comunistă din Aiud.

Tot în acest an comemorativ, în data de 15 iunie, Consiliul local al comunei Cornova, Ungheni, R. Moldova, a decis să acorde titlul de cetățean de onoare al comunei, post-mortem, unor foști membri marcanți ai școlii românești de sociologie, participanți activi la cea de-a șaptea ediție a expediției sociologice de la Cornova din 1931. Este vorba de: Mircea Vulcănescu, Anton Golopenția, Iosif Berman și Henri H. Stahl.

Numai că numele lui Mircea Vulcănescu din această listă a stârnit o mare furtună pe mapamond, de la Washington-DC, până la București, Chișinău, Ungheni și Cornova. Sărmanii cornoveni care au luat decizia dată nu mai au odihnă și nu-și pot căuta de treburile gospodăriilor lor în această frumoasă și bogată toamnă aurie. Iar pentru regretatul Mircea Vulcănescu a început o nouă Golgotă, asemănătoare celei din pușcăria din Aiud, când mai era în viață…

La aceste fapte neocominterniste vom reveni în perioada următoare. Azi, însă am dori să ne amintim de Mircea Vulcănescu, să-l comemorăm așa cum a meritat-o el și nu cum ar dori-o Florianii, Ioanidii, Wieselii ș.a., care au făcut prea mult rău imaginii națiunii române după venirea lui Iliescu la putere, și care n-o duc rău nici azi, acolo unde activează (pe unii deja i-a iertat Dumnezeu…).

Știu că numele lui Mircea Vulcănescu nu are nevoie de apărarea mea. Au făcut-o alții, mult mai importanți și mult mai bine, decât aș face-o eu. Dar decizia sătenilor mei cornoveni de a-i acorda post-mortem lui Mircea Vulcănescu titlul onorific de cetățean de onoare al Cornovei lui Dimitrie Gusti, Henri Stahl, Anton Golopenția, Iosif Berman, Paul Mihail și încă vreo 50 de mari valori ale științei și culturii românești, voi încerca să o apăr cu toată puterea pe care, sper eu, o mai am…

Marele Mircea Eliade, l-a caracterizat, în noiembrie 1961, la New York, pe regretatul său prieten, coleg și tiz cum n-a putut s-o facă nimeni altul mai bine, mai exact și mai frumos: „…Mircea Vulcănescu fusese dăruit cu toate darurile: era frumos, avea o sănătate de fier, nu fusese niciodată sărac, era înconjurat de prietenii săi admiratori, nu fusese încercat de nicio tragedie personală sau familială; triumfase întotdeauna, și pe toate planurile, chiar dacă uneori nu i se dăduse locul pe care-l merita (bunăoară, la 35 de ani nu era decât asistentul de etică la Universitatea din București). Dar era destul să-l cunoști mai bine ca să-ți dai seama că Mircea Vulcănescu privea toate însușirile și succesele lui ca niște dăruiri ale Vieții pe care le îngăduise Dumnezeu, și că dacă ele i-ar fi fost retrase nu i-ar fi schimbat nici deplina lui încredere în viață, nici marea lui credință. Toate astea i se păreau de altfel firești. Căci, spunea, oamenii uită de obicei că darurile, ca și încercările, vin tot de la Dumnezeu.

Când au venit încercările, Mircea Vulcănescu le-a primit senin și încrezător; într-un anumit fel, misterios, se integrau vieții lui religioase. În câteva zile – a pierdut tot: avere, glorie, situație socială și academică, familie, libertate. Dar a rămas același. Nu s-a îndoit si nici n-a tăgăduit; a continuat să mărturisească cu aceeași senină fermitate credința și încrederea lui de totdeauna.
Alții, care i-au fost mai aproape, vor povesti în de-amănuntul, aici sau altădată, viața pe care a trăit-o Mircea Vulcănescu în temniță. Ce știm cu toții, ne e de-ajuns ca să înțelegem cât de totală i-a fost victoria. Victorie împotriva călăilor, desigur, dar mai ales victorie împotriva Morții.
Pentru că știm cum a murit! Iar ultimul lui mesaj în temniță, adresat fiecăruia din noi, a fost acesta: «Să nu ne răzbunați!»”. (Text publicat în revista „Prodromos”, nr. 7, 1967).

Am descoperit în arhiva doamnei Măriuca Vulcănescu, mezina martirului , două imagini fotografice ale lui Mircea Vulcănescu la Cornova, din vara anului 1931, care corespund întru totul celor spuse de Mircea Eliade la New York, trei decenii mai târziu.

Recent, tânărul sociolog dr. Ionuț Butoi, a publicat într-o serioasă revistă on line de specialitate, „Cooperativa GUSTI”, un articolul foarte „cuminte” http://www.cooperativag.ro/mircea-vulcanescu-biografie-de-lucru/, articol în care autorul menționează printre altele:

„…Mircea Vulcănescu a fost receptat, în România postcomunistă, ca o mare personalitate interbelică de factură filosofic-metafizică. Reprezentarea sa mai degrabă ca filosof-eseist, decât ca sociolog, economist sau cercetător al fenomenelor culturale se explică prin personalitățile și filierele intelectuale prin care a fost recuperat și reintrodus în circuitul public. Alături de această dimensiune, s-a reprodus și impus, treptat, și reprezentarea sa ca martir al închisorilor comuniste, îndeosebi prin cuvintele testamentare care îi sunt atribuite (și care reflectă, de altfel, concepții împărtășite și de soția sa): «Să nu ne răzbunați». Scrierile sale sunt publicate și republicate în continuare [45], există străzi și școli ce îi poartă numele, au fost ridicate câteva busturi în cinstea sa. Statutul său în memoria publică a fost contestat, recent, sub auspiciile Legii 217/2015, sub motivul că aceste acte de recunoaștere publică ar constitui cult al unui «criminal de război». Abordările instituționale de până acum, destul de hazardate și inutil de polarizante, riscă să producă mai degrabă confuzie decât clarificare și să fie prilej de antagonizare mai degrabă decât prilej de asumare a unor tragedii și crime din trecutul recent”.

Dar iată încă un articol magistral la temă, „Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu” semnat de Răzvan Codrescu și publicat în revista LUMEA CREDINȚEI, nr. 08/2017, pe care îl preiau fără prescurtări:

Patimile postume ale lui Mircea Vulcănescu

Dintre țările fostului lagăr socialist, România este singura care s-a pricopsit, pe mâna ex-președintelui Ion Iliescu (2005), cu o oficină inchizitorială de genul Institutului Național (sic) „Elie Wiesel”, iar pe mâna „opoziției” liberale (Crin Antonescu) cu o Lege 217/2015 care dă apă la moara tuturor idiosincraziilor antiromânești. După ce ostilitățile au început cu Valeriu Gafencu („sfântul închisorilor”) și Ion Gavrilă Ogoranu (eroul legendar al rezistenței armate din munți), astăzi principalii „cai de bătaie” par să fi devenit poetul Radu Gyr și filosoful martir Mircea Vulcănescu (al cărui caz îl prezentăm în cele de jos).

Cine a fost Mircea Vulcănescu?

Născut în 1904, filosof (din şcoala lui Nae Ionescu, căruia i-a alcătuit şi o primă monografie – Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, editată la Humanitas în 1992, sub îngrijirea lui Alexandru Badea) şi economist (a fost, ca şi Petre Ţuţea, înalt funcţionar ministerial în timpul guvernării antonesciene), vârât de comunişti în închisoare încă din 1946 şi mort de plămâni, la Aiud, pe 28 octombrie 1952 (trimis la izolare, împreună cu alţi 12 deţinuţi, dezbrăcaţi în pielea goală, pe un frig cumplit, se făcuse de bunăvoie „saltea” pentru un tovarăş de suferinţă epuizat, spre a-i salva viaţa), lui Mircea Vulcănescu îi sînt atribuite, ca rostite în ajunul morţii, cuvintele: „Să nu ne răzbunați!”. E o legendă sau un adevăr atestabil? Greu de spus şi greu de documentat. Nu e oare un mesaj convenabil de minune opresorilor înşişi? Să fie atât de neîntemeiată bănuiala, formulată deja de alţii, că securiştii înşişi ar fi lansat formula, pentru a preîntâmpina reacţia ostracizantă a posterităţii? Trebuie însă spus că, chiar de va fi fost aşa, martirajul lui Mircea Vulcănescu nu iese cu nimic umbrit: el rămâne martir autentic prin suferinţa şi moartea lui jertfelnică, fie că a rostit, fie că n-a rostit cuvintele respective.

Cărţile lui Constantin Noica Rostirea filosofică românească, din 1970, şi Creaţie şi frumos în rostirea românească, din 1973 (reunite în 1987 – anul morţii sale – în volumul Cuvânt împreună despre rostirea românească) e sigur că nu ar fi fost scrise niciodată fără precedentul Mircea Vulcănescu (cf. mai ales Dimensiunea românească a existenţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1991, publicată mai întâi în al doilea volum al Izvoarelor de filosofie: 1940 1944). Noica, de altfel, nu ascundea acest lucru: „Făcusem, sub patronajul lui Mircea Vulcănescu, o asociaţie filosofică la care se ţineau lecţii de greacă şi simţeam că el suferă să stea în minister, în loc să discute la nesfârşit cu noi. În cele două numere din Izvoare de filosofie, anuarul asociaţiei, el era cel care dădea, alături de postumele lui Nae [Ionescu], contribuţia originală. A publicat în primul număr studiul despre augustinism şi tomism, Două tipuri de filosofie medievală (datat plin de fantezie: 1928 1942!), din care desprinsesem cu interes cât spirit scolastic bun era în omul acesta al marii dezordini; apoi, în al doilea volum, a publicat admirabilul studio-conferinţă Dimensiunea românească a existenţei, fără lecţia căreia, poate, n-aş fi scris niciodată Rostirea românească”.

Presiune și rezistență

„Dracul”, s-a spus, „are atâta putere câtă îi dăm noi”. Lăsând la o parte mișcările indigne ale unor politicieni patibulari, adevărata putere a Institutului „Elie Wiesel” e dată chiar de indolența și/sau oportunismul nostru. Atunci când găsim resursele de a ne mobiliza și a opune o rezistență principială, abuzurile inchizitoriale se poticnesc de la sine și se acoperă de propriul lor ridicol. Dacă lui Ion Antonescu i s-a scos statuia din curtea bisericii de el însuși ctitorite, iar lui Valeriu Gafencu i s-a retras până la urmă cetățenia de onoare a orașului Tg. Ocna, iată că la Cluj-Napoca strada Radu Gyr își păstrează (încă) numele, iar la București statuia lui Mircea Vulcănescu (sectorul 2) rămâne la locul ei, strada Mircea Vulcănescu (sectorul 1) îşi păstrează numele şi asupra deciziei pripite de schimbare a denumirii Liceului Tehnologic „Mircea Vulcănescu” s-a revenit (ba chiar cu o scrisoare de scuze a consilierilor primăriei sectorului 4 către fiica acestuia, distinsa doamnă Măriuca Vulcănescu). În acest ultim caz, s-au mobilizat exemplar profesorii liceului, elevii și părinții acestora, dar și un important număr de intelectuali (s-au adunat deja mii de semnături, iar lista rămâne deschisă).

Absurdul demersului inițiat de Institutul „Elie Wiesel” este că pentru incriminarea lui Mircea Vulcănescu ca „criminal de război” (?!) este invocată decizia dată de… Tribunalul Poporului în 1948, considerat ca „instanță legitimă”!!! Dar nici măcar Tribunalul Poporului nu a reușit să-i găsească o vină personală, fapt atestat de dosarele CNSAS („Nici declararea, nici continuarea războiului, nici politica generală a Guvernului și nici deportările nu se dovedesc a fi fost hotărâte de vreun Consiliu de Miniștri din cele la care învinuitul a participat”, ba „dimpotrivă, toate faptele sale au fost exact potrivnice celor sancționate de aceste texte, învinuitul apărând cu competență și îndârjire interesele românești ce-i fuseseră încredințate, împotriva oricăror încercări de aservire față de străini” – Arhiva CNSAS, Alexandru Marcu și alții, DP 000232, vol. 15, ff. 253 255), el fiind în cele din urmă condamnat – abuziv și ilegal – pentru… o vină colectivă: „Totuși această calitate [de tehnocrat – n. n.] nu-l poate apăra de responsabilitate, deoarece răspunderea ce se degajează în cadrul legii 312/1945 [referitoare la urmărirea şi sancţionarea celor vinovaţi de dezastrul ţării sau de crime de război – n. n.] privește pe aceia care au participat la opera de guvernare și această participare nu este în funcție de calitatea în virtutea căreia a intrat și a făcut parte din guvern, ci este legată exclusiv de participarea la guvern” (ibidem, f. 189).

Iar în ce privește strict raportarea la evrei, chiar instanțele comuniste au recunoscut intervenţia lui Mircea Vulcănescu „în favoarea populației evreiești, ca aceasta să-și recapete dreptul de a-și desfășura […] activitatea profesională ce le fusese răpită de legile rasiale anterioare”, existând chiar mărturii indubitabile despre sprijinul acordat, bunăoară, unui Mihail Sebastian (ibidem, f. 129). Care „antisemitism”?!

Deocamdată acuzatorii n-au reușit decât să fie penibili. Discuțiile pe această temă se vor relua în toamnă. E greu de anticipat cum vor evolua lucrurile, dar rămâne de sperat că elita „opiniei publice” și autoritățile locale nu vor ceda, iar Institutul cu pricina nu va încerca să forțeze o ostilitate nedorită a românilor față de frații lor evrei (care nu trebuie în nici un caz confundați, prin generalizare abruptă, cu „uscăturile” lor maniacale).

Răzvan CODRESCU, Revista: LUMEA CREDINȚEI, 08/2017

http://www.lumeacredintei.com/reviste/lumea-credintei/37329-2/patimile-postume-ale-lui-mircea-vulcanescu/

Subsemnez la acest articol, argumentat până la refuz, și, dacă ar fi posibil și necesar, l-aș contrasemna, fără nicio frică șă ajung la vreun zis „Tribunal neokominternist”, format prin Ordonanțe de Guvern… Și dacă va avea loc acest proces să se întâmple asta doar după multașteptatul proces al comunismului, NURNBERG-2. Așa să ne ajute Bunul Dumnezeu!!!

În final zic: Dumnezeu să-L ierte pe Mircea Vulcănescu, să-L odihnească în pace și să-I ocrotească numele măcar pe lumea cealaltă!

 (Va urma)

Dr. Vasile ȘOIMARU

(deputat în Primul Parlament și semnatar al Declarației de Independență a Republicii Moldova pe data de 27 august 1991)

Chișinău-Cornova-București-Comana

Octombrie 2017

Sursa: Justitiarul

Marele subiect interzis: în locul românilor plecați din țară vin migranți de pe alte continente

Propaganda poate face minuni. Despre Ceauşescu şi despre Elena sa, Odiosul şi Sinistra, s-a scris cât în lună şi în stele, mai ales începând din 1971, după Tezele din iulie, la întoarcerea din Coreea de Nord. S-a ajuns la „Dunărea gândirii”, „Geniul Carpaţilor”, „Marele Conducător” etc. Sociologii şi ziariştii, agitatori înveteraţi, se întreceau în fabricarea unei realităţi alternative în vreme ce poporul suferea cumplit. S-a scris şi s-a vorbit astfel despre Ceauşeşti şi despre regimul lor până aproape în ziua în care au fost împuşcaţi, de Crăciun, la Târgovişte.


Deşi modernizaţi, liftaţi, „democratizaţi”, călătoriţi şi bursieri, propagandiştii de azi fac cam acelaşi lucru, ba uneori sunt chiar mai perverşi decât cei de ieri. Destui sunt aceiaşi. Temele pe care mint, le înfloresc, le mistifică sunt multe, mai ales cele mai grave, cele mai importante. Dar subiectul despre care se tace cel mai gros e catastrofalul subiect al migraţiei.

România este pusă de Eurostat, alături de alte câteva ţări din Estul Europei (Bulgaria, Croaţia, Lituania şi Letonia), pe o hartă a surselor migraţiei contemporane. Cu nimic diferită de Siria, aflată în război, sau de Africa şi Orientul Apropiat sau Mijlociu. Desigur, despre cei între 3 şi 5 milioane de români plecaţi mai ales în Spania, Italia, Marea Britanie dar şi în restul globului se scrie, se dau statistici ONU şi europene etc. Cel mai frecvent sunt date cifrele de valută trimisă în ţară, din care încă se mai plătesc pensii speciale, parlamentari numeroşi, o clasă conducătoare viermănoasă, mizerabilă, bani cu care se mai aprinde lumina, se mai mişcă trenurile şi mai zboară avioanele TAROM-ului, care, iată, se apropie de faliment. Şi care sunt cifrele ? Mai întâi banii: după Ziarul financiar„Din 2006 până în 2015, românii din străinătate au trimis acasă peste 52 de miliarde de euro, cu mult peste nivelul investiţiilor străine din aceeaşi perioadă (de circa 41 de miliarde de euro în ultimii zece ani)”. Vă amintiţi câte tone de hârtie au fost înnegrite cu investiţiile străine şi cât de mult s-a tăcut despre banii trimişi acasă de români? Avem, tot în Ziarul financiar, şi comentariul sinistru-comic al sociologului Sandu, mare profesor: „Este firesc să ne aşteptăm la o scădere a volumului remitenţelor odată cu creşterea vârstei medii a diasporei româneşti în străinătate. Cu cât românii emigranţi stau mai mult acolo, cu atât vor veni mai puţini bani în ţară”. Vechiul sociolog Dumitru Sandu, profesorul multor propagandişti de azi, vorbeşte „ştiinţific” de marea tragedie românească în curs. Cam ca Elena şi Nicolae Ceauşescu pe vremuri despre alimentaţia ştiinţifică. Tot la categoria cifrelor dezastrului românesc în curs avem estimări foarte diferite în legătură cu numărul celor plecaţi, în funcţie de surse. Surse străine, pentru că sursele autorizate româneşti lipsesc cu desăvârşire. Se tace gros, se tace vinovat. Un studiu mai recent al ONU dă cifra de 3,4 milioane de români plecaţi după 1989. În fiecare an pleacă din ţară un oraş mediu, pentru anul în curs se estimează 85 000 de plecări. Anul trecut ar fi plecat vreo 200 000. Cifrele trebuie luate cu toată precauţia – Institutul Naţional de Statistică nu ne ajută deloc, se ocupă şi el de propagandă sau tace în păpuşoi. S-a văzut şi la ultimul recensământ şi la alegerile succesive din ultimii ani. Rămâne faptul teribil că suntem comparaţi cu Siria, deşi în România nu se înfruntă încă armat marile puteri, nu avem triburi care se urăsc de moarte de generaţii, nu suntem şiiţi şi sunniţi, şi nu avem nici ISIS. Decât dacă nu cumva locul ISIS e ţinut de instutiţii care ar trebui să lucreze pentru interesul României.

Niciodată în istoria sa România nu a pierdut atâta populaţie în timp de pace şi într-un interval atât de scurt. Vina principală trebuie atribuită guvernelor şi preşedinţilor succesivi, ministerelor regaliene şi instituţiilor de forţă, partidelor politice, presei de propagandă, intelectualilor publici rupţi de realităţi şi transformaţi şi ei în arme oengiste ale agit-prop-ului. Intelectuali celebri, cei care ocupă scena principală şi papă banii aferenţi, se luptă cu PSD-ul şi pentru Klaus Iohannis, pe care instituţiile de forţă îl ţin în fereastră la Cotroceni, scot tineretul derutat sau, mai ştii, cointeresat în Piaţa Victoriei, pe lângă pensionari speciali şi idioţi utili, susţin isteric o democraţie fantomatică în vreme ce România dispare. În fiecare oră se spune că ar mai pleca 9 români acolo unde văd cu ochii şi acolo unde mai sunt încă primiţi.

Iată că atât Europa în derivă, cât şi factorii noştri răspunzători ne pregătesc cealaltă faţă a monedei într-un mod simplist şi brutal. Probabil că vor să înlocuiască la număr românii plecaţi cu migranţi din toate orizonturile. Eurodeputatul naţionalist Laurenţiu Rebega lansează un semnal de alarmă pe care, bineînţeles, nu-l aude nimeni: „Potenţialul migrator al zonelor limitrofe Europei din Africa şi Orientul Apropiat şi mijlociu este uriaş – estimările variind între 10 şi 50 de milioane de persoane. Pe aceşti oameni, săraci şi disperaţi, bogăţia Europei îi atrage ca un magnet […]. România (şi Bulgaria) trebuie să aştepte liniştite, în afara spaţiului Schengen, şi să devină zona tampon a Uniunii Europene. Aici trebuie să se strângă refugiaţii şi aici trebuie să fie relocaţi cei indezirabili care au apucat să intre în ţările din nucleului Uniunii. Acesta este scenariul care ne este pregătit! (site-ul ActiveNews, 26 august 2017)”. Eurodeputatul Rebega nu face decât să readucă în atenţie un scenariu despre care s-a mai vorbit. Şi e foarte probabil că României şi Bulgariei li se pregăteşte cel mai sumbru scenariu.

După ce ni s-au luat doctorii, inginerii, savanţii, tinerii cei mai talentaţi prin emigrări agresive, organizate cel mai adesea la Bucureşti dar şi în alte oraşe ale ţării, cu acordul autorităţilor, acum ni se pregăteşte şi o migraţie aleasă, dar în sens invers. Una nedorită, împotriva intereselor suverane ale României şi fără nici o şansă de a deveni una integrată şi sănătoasă. Perspectivele României de a se regăsi par a fi epuizate, inexistente. Iar secolul care va urma va fi, foarte probabil, mult mai odios decât secolul fanariot. Cu asemenea politici trădătoare şi de-a dreptul imbecile, nu e oare normal ca toţi cei care mai pot pleca din ţară s-o facă? Dacă scenariul imigraţiilor în România din Orient şi din Africa se adevereşte, se poate anticipa că alte milioane de români vor pleca în patru zări în anii următori. În orice caz, starea de sfârşit de lume şi de criză perpetuă, de pierdere a oricărui sens şi a oricărui scop se explică în primul rând prin această tragică, enormă, devastatoare pierdere de populaţie activă, educată, care încă mai putea plănui un viitor al acestui loc.

Autor: Petru Romoșan

Sursa: Justitiarul

Date Eurostat: 8 milioane de români în pragul sărăciei!

Anul trecut, peste o treime din populație era supusă riscului de sărăcie și excluziune socială în trei state membre din Uniunea Europeană: Bulgaria (40,4%), România (38,8%) și Grecia (35,6%), arată datele prezentate azi de Oficiul European de Statistică (Eurostat).



Nivelurile cele mai reduse ale acestui indicator se înregistrau, conform Agerpres, în Cehia (13,3%), Finlanda (16,6%), Danemarca (16,7%) și Olanda (16,8%).

În cele 28 de state din Uniunea Europeană, 23,4% din populație — respectiv 117,5 milioane de persoane — era supusă în 2016 riscului de sărăcie și excluziune socială, un nivel aproape similar cu cel dinaintea crizei, în 2008.

Un obiectiv al Strategiei Europa 2020 este scoaterea din categoria celor expuși sărăciei și excluziunii sociale în UE a cel puțin 20 de milioane de persoane până în 2020.

În perioada 2008 — 2016, riscul de sărăcie și excluziune socială a crescut în zece state membre din UE, cel mai ridicat avans fiind înregistrat în Grecia (de la 28,1% în 2008 la 35,6% în 2016, sau 7,5 puncte procentuale), Cipru (4,4 puncte procentuale), Spania (4,1 puncte procentuale) și Suedia (3,4 puncte procentuale).

În schimb, cel mai semnificativ declin a fost raportat în Polonia (de la 30,5% în 2008 la 21,9% în 2016, sau 8,6 puncte procentuale), Letonia (de la 34,2% în 2008 la 28,5% în 2016, sau 5,7 puncte procentuale) și România (de la 44,2% în 2008 la 38,8% în 2016, sau 5,4 puncte procentuale). Eurostat menționează că datele pe 2016 din România sunt provizorii. În 2008, România avea 9,11 milioane de cetățeni supuși riscului de sărăcie și excluziune socială, iar anul trecut — 7,69 milioane.

Sursa: InPolitics

Klaus Iohannis si Laura Kovesi, propagandiștii neîncrederii

A devenit un laitmotiv al gângavilor lipsiți de argumente expresia: „trebuie să avem încredere în instituțiile statului”. Sau „suntem condamnați să avem încredere în ele” sau „în lipsa încrederii în instituțiile sale, statul de drept s-ar pulveriza”.



Această nerozie nu este cu nimic mai puțin demnă de dispreț decât aceea a bărbatului care după ce-și găsește nevasta în pat cu amantul declară pe unde apucă, și întrebat și neîntrebat: „eu am totală încredere în ea”. Să fii sănătos, cornutule, e o rușine care te privește numai pe tine. Mândrește-te cu ea și pune-ți chiar un felinar roșu la poartă, să afle lumea că ai devenit om de afaceri. Cât despre voi ceilalți, gângavii,  nu am de comentat decât atât: e o mare gogomănie să declari încrederea în cineva sau ceva ca obligație legală ori morală.

Iată două citate celebre despre încredere:

 „Fii bine crescut cu toată lumea, dar intim cu câțiva. Și testează-i bine înainte să le oferi încrederea ta.” — George Washington

„Nu sunt supărat pentru că m-ai mințit. Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede.” — Friedrich Nietzsche;

DNA-ul și-a pierdut de mult încrederea noastră. Atâtea minciuni și mistificări, atâtea execuții politice cu dosare înventate, atâtea arestări preventive urmate de achitări ale instanțelor supreme, atâtea comportamente rușinoase, nedemne profesional, ale unor procurori, și, mai ales, atâta ipocrizie și agresivitate răzbunătoare din partea Laurei Kovesi. Culminând cu autoincriminarea domniei sale prin comportamentul arogant și abuziv privind prezența sa în sufrageria lui Oprea.

Și Președinția României și-a compromis grav credibilitatea în ochii românilor onești și fără patimi politice mutilante. Discursul despre penali, în condițiile in care însuși Klaus Iohannis, prin trecutul său cețos de investitor imobiliar, poate fi încadrat în propria definiție, prin calitatea de învinuit pe care a avut-o, oficial, la un moment dat, este printre cele mai auto-descalificante trișerii, la acest nivel, în fața propriului popor. Mai recent însă, sperând să-și scuze abuzul de limbaj cu penalii, încercând să scoată acest derapaj de gândire din zona declarațiilor sfidând grav Constituția, a reușit să cadă din lac în puț afirmând că prezumția de nevinovăție se aplică doar în justiție, în politică ea ne mai fiind valabilă.

Ce spui, Frantz? Pardon, Werner! Conform căror precepte? Poți cita un părinte prestigios, din panteonul științelor democrației și ale drepturilor omului, care să fi emis, înaintea ta, o astfel de enormitate?

Deci în politică, în această consacrată curvă din mecanismul funcționării unui stat, secantă prin natura „profesiei” sale cu promiscuitățile superlative ale ființei umane, tocmai în ea, unde acționează mincinoșii și turnătorii și poltronii cei mai venali ai societății, NU ar trebui să funcționeze prezumția de nevinovăție? Tu realizezi măi Frantz, sau Werner, sau Adolf sau Eduard ce oroare ai putut emite?

Tocmai că aici, în politică, în epicentrul mizeriei umane, mai mult decât oriunde altundeva, vinovăția (și nu nevinovăția) ar trebui demonstrată cu probele cele mai solide! Și nu lăsată la cheremul unor colportori corupți și iresponsabili. Iar demnitatea umană, onoarea individuală, atât de rare și neprețuite, ar trebui apărate cel mai abitir prin supremația prezumției de nevinovăție.

De ce se pulverizează statul dacă ne-am pierdut  încrederea în DNA? Sau în Președinție? Ce, ne-am pierdut-o fără motiv? Adică e mai bine pentru țară să închidem ochii la abuzuri și minciuni evidente ale acestor două cariatide, mâncate de cari, decât să le demascăm putregaiul și să încercăm să le însănătoșim până când nu se prăbușește țara peste noi?

Mă uit seară de seară la caraghioșii ăștia de liberali (pe predecesorii cărora, o vreme, i-am creditat cu patriotism și bune intenții) și mă crucesc cât de sinucigaș – slugarnici pot fi. Ei îi dau într-una cu acest clișeu inept, care scoate poporul din minți: „trebuie să avem încredere în instituții”! În ce instituții măi strânsură de aduși de șele? În DNA-ul plagiatoarei 4% și a procurorului care paradește la cetățeni? În CSM-ul spălător de cadavre, care vrea să decapiteze Inspecția Judiciară și se face că nu vede insubordonarea anticonstituțională a procurorului general fată de ministrul justiției? Sau să credem în instituția reprezentată de Klaus Iohannis, acest om mare și integru, mai presus de orice bănuială că ar fi ceea ce singur a declarat odată că a fost: un învinuit?

Edificiile ruinate trebuie reconstruite din temelii. Ele nu au cum să se însănătoșească singure, mai ales dacă li s-ar acorda încredere după toate nemerniciile făcute sub protecția lor. Vedem ce se întâmplă cu ele acum, când suflul dreptății nu este încă suficient de puternic pentru a le pune la pământ: încearcă să-și conserve și conducerile și practicile. Prin intermediul unui comando de propagandiști mincinoși, în frunte cu cine? Cu exact cei care au sbminat încrederea populară în ele: cu Klaus Iohannis și Laura Kovesi. Acești propagandiști ai neîncrederii!

Sursa: Contele de Saint Grmain

Ilie Șerbănescu: Instituțiile de putere și președintele țării sunt la dispoziția „partenerilor noștri occidentali“

Grea alegere pentru premierul Tudose: între Tandea și Mandea! În față, de o parte, Bruxelles-ul care strâmbă din nas să aibă de-a face cu „miniștri penali“, de altă parte, partidul susținător al dânsului în parlament, care făcuse scut în jurul respectivilor miniștri, acuzând de abuz procurorii care le instrumentaseră dosare penale. În spate, aceiași Tandea și Mandea!



De o parte, „republica procurorilor“, pe care Bruxelles-ul o agreează și promovează ca formă de guvernământ pentru colonia România, de altă parte, partidul zis la guvernare, al cărui eroism nu depășește laba broaștei, nefolosind la nimic majoritatea parlamentară confortabilă deținută de ani de zile, nici la zdruncinarea incalificabilei „republici a procurorilor“, nici la punerea măcar în discuție a rânduielilor coloniale din România. Și atunci, zău, între cine și cine sau între ce și ce să aleagă premierul Tudose, om pragmatic?! Hai să urmărim mai îndeaproape lucrurile!

Dacă ar fi să caracterizăm comportamentul României în condițiile statutului ei de colonie în sistemul centru-periferie al UE, acest comportament apare ridicol prin comparație cu cel al unor țări precum Polonia sau Ungaria, dar, prin raport cu statutul însuși, este chiar minunat! Bucureștiul se arată nu numai cu totul mulțumit cu ceea ce are și i se consideră îngăduit de către stăpâni să aibă, deși i s-a luat tot (resurse minerale, bănci, distribuții de energie, industrii, păduri, pământuri și, bineînțeles, decizia politică), dar e și o înghesuială teribilă de corifei de pe Dâmbovița la coadă de pupat funduri la Bruxelles și, evident, Berlin, după preceptul „n-au ei atâtea funduri pe cât suntem noi gata să pupăm“.

Totul se află strict în matricea colonială. Vasalii români sunt toți la post. Mai fură și ei din ce mai cade de la gura stăpânilor străini proprietari ai țării. Dar sunt alții dintre supraveghetorii români care fac caz că le dau peste mână! Nu de alta, dar astfel se întreține cu spor ideea că românii fură și sunt corupți, ceea ce folosește de minune străinilor tocmai pentru desfășurarea lor de forțe întru devalizarea țării și pe față, și pe dos! Instituțiile de putere sunt la dispoziția „partenerilor noștri occidentali“. Președintele țării este el însuși neamț, acționează „europenește“, în perfect acord cu Bruxelles-ul. Până în urmă cu doar câteva luni, România a avut un guvern chiar de la Bruxelles, iar acum, are unul și mai și: nu pare a fi în grațiile celor care se dau „europeni“ în cuget și simțiri – respectiv președintele țării, dar și birocrații (pardon, tehnocrații) de pe la Bruxelles – și atunci, cum mai face vreun gest pentru nevoiașii români, care l-au instalat prin vot, se grăbește să mai dea câte un cadou capitalului străin, spre a nu pierde cumva rândul la amintita coadă! Din acest punct de vedere, marii lideri PSD sunt formidabili, acționând dramatic, dar cu dibăcie, în zona reversibil-ireversibil: mai măresc vreun salariu pentru fraieri (ceea ce este reversibil!), dar mai cedează încă ceva (active industriale sau pământuri) capitalului străin, ceea ce este ireversibil! Se credea că paroxismul în domeniu îl atinsese dl Ponta. Se pare însă că dl Dragnea este mult mai tare! Datorită acestui fapt, guvernele PSD-iste sunt, din punctul de vedere al daunelor pe termen lung, cele mai nefericite pentru societatea românească. Orice alt guvern – inclusiv cel tehnocrat – n-ar amăgi oamenii cu diferite așteptări deșarte, căci se laudă că tratează asemenea lucruri drept populisme. Aceste alte guverne ar sublinia astfel mult mai net ruptura politicienilor români de poporul român. Ruptură în clar de care poporul român are neapărată nevoie spre a înțelege în sfârșit cum stau de fapt lucrurile. PSD încurcă treburile din acest punct de vedere: este singurul partid care colectează masiv voturile populare, dar, amețind oamenii cu spoieli din zona reversibilului, adâncește și mai mult dezastrul din zona ireversibilului. Pune PSD în discuție cumva pierderea economiei naționale, preluarea controlului economiei de către capitalul străin, suprimarea deciziei naționale? Nu! Ne aburește cu creșteri de salarii la stat, cu dezghețări de pensii, în timp ce nu numai că nu încearcă să schimbe ceva de fond în străfundurile economiei, dar umple mereu și mereu de cadouri fiscale și ajutoare de stat capitalul străin, doar doar o intra acestuia în voie!

Realist privind lucrurile, actuala formulă de guvernare din România este probabil cea mai profitabilă pentru stăpânul străin al țării: procurorii aruncă anatema, negăsind decât corupți români; pentru ANAF, firma străină, cel mai mare evazionist fiscal din România, este bibelou de porțelan; Parlamentul își joacă perfect farsa; președintele țării este „european“, iar la Guvern se află singurul partid care preia castanele, acceptând funcția de vinovat de serviciu și ciuca bătăilor, dar care, fiind și singura forță politică ce mai culege voturi populare, asigură supraviețuirea rânduielilor, pe care serviciile secrete au grijă să le perpetueze, veghind ca nimic, de fapt, să nu se schimbe!

Zău că, în asemenea ­condiții, n-are vreo importanță că premierul Tudose l-a ales pe Tandea în loc de Mandea! Ar fi fost absolut la fel dacă ar fi ales complet invers! Nici dacă domnia sa a rămas prim-ministru sau ar fi venit altul n-are niciun fel de importanță!

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: Cotidianul