C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Globalizare

O nouă împărțire a sferelor de ­influență este inevitabilă

Pentru a-și promova interesele comune, dar și interesele specifice, marile puteri ale lumii își împart vastul areal colonial de pe mapamond pe zone (geografice) sau pe sectoare (economice) de influență tocmai pentru ca interferențele (și deci conflictele) să se reducă spre binele colonialist comun. Ultima, dar nu cea din urmă, dintre împărțirile sferelor de influență a avut loc puțin înaintea intrării în secolul XXI. După ce în anii ‘90 toate țările foste comuniste din Europa Centrală și de Est au trecut cu arme și bagaje în tabăra capitalului, tabăra respectivă, plină de foste și actuale puteri coloniale, a dat o bătălie de un deceniu pe zona cu pricina, așa-zis ieșită din comunism, deci tocmai bună de intrat în arealul colonialist.

Dincolo de emoțiile generate din perspectiva trăitorilor zonei, importanța concretă a acestei zone – politică și economică – se dovedea, la scară mondială, de rangul doi, dacă nu chiar de rangul trei, de interes. Fără Rusia, aceasta nu reprezintă vreo mare însemnătate. Or, Rusia, după o prăbușire notorie, reușise deja o recuperare, cel puțin în măsura în care scăpase de lațul colonialist, indiferent  al căreia dintre puterile coloniale.

Și atunci, America, prezervându-și fief-urile tradiționale, a găsit mai profitabilă preluarea jocurilor în Asia, către care se deplasa centrul de putere economic al lumii, lăsând Europei de Vest nou-veniții din Europa Centrală și de Est. Așa se explică absorbția rapidă a principalelor țări din Europa Centrală și de Est în deja autobotezata Uniune Europeană, după ce purtase diferite nume de la inaugurarea din anii ‘60. În configurarea de la începutul anilor 2000 trăim și acum!

Dar vremurile și condițiile de la începutul anilor 2000 au apus definitiv. Deși nu se prea vrea a se vedea lucrurile cu ochii de azi, aproape totul este schimbat. America nu mai este cea de atunci. A pierdut teren. UE nu mai este cea de atunci. Comparativ, a câștigat teren. Nici Rusia nu mai este cea de atunci. A recuperat teren. Nici China nu mai este ce era atunci. A depășit mai multe terenuri de joc. Ecuația s-a complicat. Cea bipolară – care a gestionat lumea după cel de-al doilea război mondial – nu mai este posibilă. Trebuie găsită o formulă care să includă oricum nou-veniții ce nu existau practic în perioada războiului rece: China și Germania.

Că lumea întreagă nu mai este cea de la începutul anilor 2000 o arată și faptul că la conducerea țărilor membre ale G20 (cele mai importante țări ale lumii) se aflau atunci, în aproape toate, guvernări considerate cu vederi liberale, în timp ce acum avem, în supermajoritatea acestora, guvernări considerate ori autocrate, ori „populiste”, mai simplu spus – care nu convin colonialismului actual: autocrații, pentru că îi ridică acestuia în cale instrumentul statal, iar așa-zisul „populism”, pentru că îndrăznește, chiar din interiorul unor state-puteri coloniale, să dea prioritate intereselor naționale proprii, taxate drept înguste și depășite. Balanța este alta și se schimbă mereu și mereu!

Nici ecuația colonială nu mai este aceeași de la ultima împărțire a sferelor de influență la începutul anilor 2000. America – marea putere mondială – și-a reformulat strategiile și și-a reidentificat partenerii, rivalii, vrăjmașii. Să fim serioși! Rusia nu figurează printre vrăjmași, în ciuda zgomotelor politice, sancțiunilor economice și altor asemenea. China – marea Chină care a trecut pe locul doi în lume la putere economică – ocupă totuși locul doi  și la rivalii sau vrăjmașii Americii. Primul loc este ocupat însă de departe, în ochii Americii, de Germania. Nu se prea discută în acești termeni, chiar se ezită a se pune problema în clar, dar asta este realitatea: Germania este văzută ca inamicul numărul 1.

Nu pentru că Germania ar fi progresat într-atât economic încât să ia locul Americii pe podium și nici pentru că UE, al cărui conducător evident este Germania, ar fi devenit prima putere ­colonială, ci pentru că strategii americani, și nu numai ei, văd ca pericol înaintarea unui alt Reich german (al IV-lea) pe arti­culația structurilor deja constituite ale UE.

Industria germană, vehiculul principal al colonialismului german, a oferit în mod neașteptat argumentul faptic că Germania, care se pregătea de al IV-lea Reich, nu mai are legătură cu miturile pe care cu dibăcie caută să le propage în lume. A reieșit, după investigații nici măcar aprofundate, că industria auto germană mințea: îi mințea pe clienți, mințea autoritățile cu privire la parametrii în care se lăuda a se înscrie. Mai rău, un lanț întreg de corupție la cel mai înalt nivel căuta să acopere minciunile.

Americanii au lansat atac după atac: Volkswagen, Audi, Porsche, BMW, Mercedes, toate măsluiau soft-ul de măsurare a poluării. Miliarde peste miliarde de amenzi. Milioane de mașini rechemate în service. Și afacerea, bine botezată „Dieselgate”, este probabil în plină desfășurare. Nici celebrele Siemens – pentru, am numi noi mai pe românește, șpăgi de-a binelea! – și Deutsche Bank – pentru manevrarea necomercială a dobânzilor! – n-au scăpat autorităților americane puse pe căutat.

Buba americano-germană a spart și aproape-aproape de granițele Germaniei înseși. Conflictul din Ucraina are toate ingredientele unei intruziuni multiple din afara țării și poartă îndeosebi amprenta unei încercări reușite de destabilizare pe traiectul Germania-Rusia, ca o încercare de a împiedica o înțelegere politică între cele două puteri, alimentată de complementaritatea economică excepțională a acestora. Vânturarea NATO pe la granițele Ucrainei, cererile precise ale SUA de a înzestra cu armament greu vecinii din NATO ai Ucrainei probează nici dragoste pentru Ucraina, nici ostilitate față de Rusia, ci nimic altceva decât încercarea țintită de a împiedica Germania să ajungă la aranjamente pe zone de influență în regiune.

Criticile deschise la adresa gazoductelor care leagă Rusia direct de Germania prin Marea Baltică, cu ocolirea Ucrainei și Poloniei, precum și încurajarea americană deschisă a Poloniei pentru o politică independentă vizează tot Germania. Haosul politic din România are tot sorginte într-o înfruntare germano-americană.

Pentru România, euroatlantismul la care se închină a devenit un nonsens, „euro (adică Germania) și „atlantism” (adică America) sunt mai mult în despărțire decât împreună! Interesul măcar aparent al Americii pentru România nu are ca explicație decât situarea României, ca și în cazul Ucrainei, pe traseul Germania-Rusia.

Sursa: romanialibera.ro

Trump semnează o lege în apărarea creștinilor persecutați

Președintele Donald Trump a semnat o lege care obligă Statele Unite să apere creștinii persecutați și să lupte împotriva violenței fundamentaliștilor.



Înconjurat de lideri religioși și avocați ai libertății religioase, președintele Donald Trump a semnat joi o lege despre care se spune că va „intensifica” eforturile de sprijinire a creștinlor și a altor minorități religioase, victime ale genocidului comis de Statul Islamic în Irak și Siria, scrie Christian Post.

Legea semnată de Trump poartă numele  Syria Genocide Relief and Accountability Act (HR390) și definește drept „genocid” cele suferite de creștini sau alte minorități religioase.

Legea autorizează guvernul să finanțeze organizațiile non-profit, organizațiile caritabile și ONG-urile – inclusiv grupurile bazate pe credință – care se află în Irak și Siria și sunt implicate direct în acordarea ajutoarelor umanitare creștinilor și altor minorități religioase vizate de jihadiștii ISIS.

„Sperăm că din acest moment vom putea beneficia de sprijin mai eficient pentru minoritățile relgioase care se află în dificultate și, de asemenea, vom putea vedea că se acordă o atenție mai mare adevăratei justiții și tragerii la răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat”, a spus Bashar Warda, arhiepiscopul catolic de Erbil, Irak, a cărui arhiepiscopie este responsabilă de ajutorarea a mii de creștini  din Kurdistan.

State precum Siria, Irak, China, Eritreea, Arabia Saudită sau Nigeria fac parte din categoria statelor în care persecuția împotriva creștinilor a atins cote alarmante, arată un raport al fundației catolice „Aid to the Church In Need” publicat în octombrie.

Statul Islamic este cunoscut pentru violențele și persecuțiile creștinilor din Siria și Irak, în timp ce în Nigeria grupul radical islamist Boko Haram a declanașat un adevărat genocid împotriva creștinilor. În timpul administrației Obama, autoritățile nigeriene au făcut de mai multe ori apel către SUA pentru asistență în lupta împotriva acestui grup, dar au fost refuzate.

Autor: Stefania Brandusa

Sursa: activenews.ro

Pactul pentru migrație de la Marrakech

Pactul de la Marrakech este expresia unei încercări a Europei franco-germane de a se salva de dezastrul demografic și democratic prin care trece, cu prețul abandonării identității culturale a națiunilor membre ale UE.



În măsura în care SUA au declarat că se opun Pactului și nu îl vor semna, iar Rusia nu este o țară de destinație pentru imigranții plecați din lumea sărăciei și crizelor, este limpede că principala țintă a aranjamentelor de la Marrakech este UE.

În afara achiziției de forță de muncă ieftină cu care să practice dumpingul social, pe termen scurt, actualii protagoniști ai UE – Germania și Franța – vor să își asigure voturi cu care să contracareze ascensiunea partidelor antiglobaliste din spațiul lor național, iar pe termen lung, prin această adevărată inginerie culturală urmăresc dominarea întregului spațiu unional.

România susține că documentul care se va semna nu este obligatoriu. Aceasta în ciuda faptului că se preconizează transformarea sa într-o Rezoluție a Adunării Generale ONU. Chiar dacă nici aceasta nu va fi obligatorie din punct de vedere juridic, ea ne va constrânge din punct de vedere politic. Altminteri de ce s-ar zbate atâția să negocieze și promoveze documentul?

Guvernul român a fost forțat să semneze Pactul pentru migrație cu speranța că astfel tandemul franco-german va renunța la obiecțiunile privind preluarea președinției rotative a Consiliului UE de către România și cu gândul secret de a-l supune ulterior cenzurii parlamentare (deși procedura nu o cere în acest caz) care să îl aneantizeze. O politică a disperării unui executiv subminat permanent atât în țară, cât și în străinătate.

Angajamentul public al Președintelui Iohannis în direcția susținerii lui, asumat în fața Președintelui Macron și a cancelarului Merkel, cu prilejul recentei vizite efectuate în Franța pentru a aniversa un secol de la încheierea Primului Război Mondial, a fost perceput, însă, de SUA ca un al doilea gest incompatibil cu parteneriatul strategic româno-american, după sabotarea Inițiativei celor trei mări prin aducerea forțată în peisaj a Germaniei. Până la plata facturii Pactului pentru migrație, România are deja de plătit Americii taxa pe duplicitate. Casa Albă a decis, se pare, să congeleze relațiile cu Bucureștiul până când aici se va fi instalat o conducere responsabilă cu adevărat românească.

Autor: Adrian Severin

Sursa: adrianseverin.com

Cum subminează Germania autoritatea CE

În 2017, Emmanuel Macron câștiga președinția Franței în fața naționalistei Marine Le Pen, iar cancelara Angela Maerkel părea să fie eternă la Berlin. Analiștii vedeau în noul cuplu Macron-Merkel noii zori ai Europei.



Tânărul președinte francez a militat în campania electorală ca nimeni înaintea sa pentru Europa unită, pentru reformarea UE, a zonei euro, pentru un buget al zonei euro, pentru un ministru de Finanțe al zonei euro, pentru un început de federalizare a UE. ”Cea mai importantă concluzie este că Macron a câștigat cu un mesaj pro-european, de speranță și reformă, într-un moment în care Europa era aproape sinonimă cu deznădejdea”, scria la momentul mai 2017 The Guardian.

Ce a rămas, după nici doi ani, din planurile lui Macron și ale tandemului franco-german pentru UE? ”Aproape nimic”, scrie publicația Politico. Președintele Frantei s-a prăbușit în sondaje după o vară în care a fost la un pas să nu reușească o remaniere guvernamentală și o toamnă în care protestele l-au aruncat la cea mai mică cotă a popularității și l-au obligat să renunțe la o reformă aparent modestă (taxa pe carburnați pentru combaerea încălziii globale), pentru a nu mai vorbi de reformele economice mult mai usturătoare. În Germania, Angela Merkel a fost contestată de către aliații istorici creștin-sociali din Bavaria, a fost la un pas să nu poată forma o alianță de guvernare și apoi și-a anunțat retragerea din fruntea Uniunii Creștin-Democrate.

Mai mult, proiectele franceze s-au lovit de opoziția fățișă sau voalată a Germaniei, care ar fi trebuit să fie co-liderul UE după Brexit. O explicație este oferită de directorul pentru Europa al German Marshall Fund, Jan Techau. ”Macron nu este european așa cum și-a dorit să ne facă să credem că este. Nu este un european de dragul Europei, ci de dragul Franței”, a spus Techau, subliniind că Macron, fost ministru în guvernarea socialistă Hollande nu este decât un gaullist care pune interesele Franței mai presus de cele ale Europei.

”Sponzorizări” UE pentru aventurile postcoloniale ale Franței

Un exemplu este inițiativa lui Macron legată de Armata Europeană și ”autonomia strategică” a Europei. Este o inițiativă ce ar fi fost imposibilă într-o UE cu Marea Britanie, marele avocat al SUA și NATO în Europa. După Brexit, a renăscut ideea unui armate europee, dragă Parisului încă din 1950, cand a propus-o prin Planul Pleven, eșuat lamentabil chiar în Franța, patru ani mai târziu. Urmând a avea o strânsă legătură cu actuala Cooperare Structurată Permanentă din politica de aparare si securitate a UE, născută în 2018, armata europeană nu ar fi mai mult decât un vehicul pentru concurarea producătorilor americani de arme pe piața europeană și mondială, în beneficiul marilor producători europeni din Franța, Germania, Suedia, Italia. Și mai important pentru Franța este că Parisul ar avea partea leului în noua structură, câtă vreme este singura forță nucleară din UE post-Brexit, este cea mai puternică armată și cea mai călită în acțiuni militare. Armata europeană ar putea fi vehiculul de susținere financiară și logistică a eforturilor militare franceze în fostele colonii Africa de care se leagă multe interse economice, unde ar concura influența Africa Command a Armatei SUA. (să ne amintim de intervențiile franceze în Mali și Republica Centrafricană, când Parisul a deplâns lipsa de susținere a Europei). Interesată de armata europeană este și Italia, din aceleași rațiuni de proiectare a influenței în Africa, de care depinde energetic și de unde vin valurile de imigranți către Peninsulă. În acest context, nu este de mirare că Vladimir Putin s-a declarat în favoarea unei armate europene, una orientată către fostele imperii coloniale, nu către Rusia, și una ce va fi lipsită de un comandament cu adevărat unificat și de eficiență.

Companiile auto germane subminează autoritatea UE

Un alt exemplu al urmăririi stricte a interesului național în dauna celui european vine, chiar în aceste zile, de la Washiongton. Miercuri, șefii companiilor germane Volkswagen, Daimler și BMW, au avut o întâlnire la Casa Albă cu președintele Donald Trump și cu secretarul american al Comerțului, Willbur Ross. După întâlnire, șeful VW, Herbert Diess, a declarat: ”Avem nevoie de capacități suplimentare aici în SUA. Am putea folosi o uzină Ford de aici pentru a produce mașini pentru noi”. Ce au căutat șefii marilor companii germane in SUA? Au încercat să evite concretizarea amenințării lui Trump cu taxe de import de 25% pentru mașinile germane, față de doar 2,5% în prezent (în condițiile în care UE taxează mașinile ”made in US” cu 10%). Ce au făcut șefii industriei auto germane în SUA? Au subminat rolul Comisiei Europene, cea care este mandată să negocieze aspectele comerciale, așa cum a făcut-o în acest an președintele Jean-Claude Juncker, acuzat însă și el că a reprezentat mai degrabă interesele germane decât cele europene.

ancelara Angela Merkel a ales să se spele pe mâini în aceasta afacere, declarând presei europene: ”Chestiunile comerciale sunt tratate în unanimitate de Comisia Europeană, în numele statelor membre”. ”Comisia Europeană are competențe în negocierile comerciale, nu guvernele naționale, cu atât mai puțin constructorii de automobile”, a spus și purtătorul de cuvânt al guvernului de la Berlin. Pot fi însă crezute aceste declarații la Paris sau în orice altă capitală europeană? La fel de mult ca și declarațiile guvernului german la apogeul crizei Dieselgate (trucarea testelor de noxe de către constructorii germani, demascați de o serie de teste din SUA) cum că guvernul nu a cunoscut nimic despre cartelul format în acest scop de marii producători germani. Ulterior, presa a demonstrat că nu numai guvernul german, dar chiar și Comisia Europeană fuseseră informați cu ani înanite despre aceste nereguli. În ciuda acestui scandal, în ciuda scandalului din anii 2000 legat de mitele date de Siemens, în ciuda subminării autorității UE de către companiile germane, Germania rămâne statul fanion în materie de anticorupție și statul care împarte cartonașe galbene statelor estice din UE.

Germania visează la locul Franței în Consiliul de Securitate

Foarte relevantă pentru deficiențele tandemului Franța-Germania este propunerea recentă a ministrului de Finanțe de la Berlin, Olaf Scholz: după retragerea Marii Britanii, UE va rămâne cu un singur membru permanent în Consiliul de Securitate ONU –Franta -, iar Parisul ar trebui să cedeze acest loc Uniunii. ”Este imposibil din punct de vedere legal”, a spus mabsadoruyl Franței la Wasshington. Franța a arătat ca o asemenea schimbare ar spori tensiunile dintre statele UE. ”Propunerea vine într-un moment în care UE este divizată. Este suprinzător că Germania nu insistă mai mult pentr un loc propriu în CS ONU. Aces schimb de replici trebuie analizat în contextul tensiunilor diplomatice dintre Paris și Berlin”, spune profesorul de științe politice Frederique Charillon, citat de RFI.

Tandemul farnco-german nu funcționează nici când vine vorba despre reformele propuse de Franța pentru zona euro. Germania s-a împotrivit constant unui buget euro, care ar însemna împărțirea poverii datoriilor statelor sudice, state pe ale căror pierderi s-a cosntruit o monedă euro mai slabă decât fosta marcă germană și astfel a cresut mult competitivitatea exporturilor germane. Aceleași deficiențe și în ce priveste colaborarea în domeniul inteligenței artificiale, deși Franța și Germania s-au angajat să coopereze pentru a face față competiției cu China și SUA.

Mulți s-au așteptat ca Emmanuel Macron să preia rolul de lider al UE după retragerea Angelei Merkel. Până acum, el nu a demonstrat decât că nu poate gestiona eficient un tandem franco-german și nici propria guvernare în Franța, condiția esențială pentru a avea un cuvânt puternic în UE. ”El nu va putea umple golul și asta însemnă că golul nu poate fi umplut”, concluzionează Jan Techau, citat de Politico.

Autor: Calin Marchievici

Sursa: cotidianul.ro

CAPCANELE PACTULUI ONU cu privire la IMIGRAȚIE? „Șterge deosebirile dintre migrația legală și cea ilegală” și „pune IMIGRAȚIA printre DREPTURILE OMULUI”

România are probabil treburi mult mai importante de rezolvat, așa că ministrul de Externe Teodor Meleșcanu își va pune semnătura pe Pactul ONU privind imigrația fără nicio încercare, cât de timidă, de a supune subiectul dezbaterii publice.



Cum în România specialiștii în drept internațional preferă să păstreze tăcerea asupra subiectului (pe principiul de ce să ne legăm la cap, dacă nu ne doare), mă voi strădui eu să vă prezint câteva dintre analizele făcute de experți în domeniu de la prestigioase universități europene, dar și problemele ridicate de guvernele care au hotărât să nu semneze documentul.

Belgianul Pierre d’ Argent, profesor de drept internațional la Universitatea Catolică din Louvain, spune că, deși prevederile acestui pact nu sunt obligatorii pentru țările semnatare, documentul creează un cadru legislativ internațional care ar putea fi folosit de avocați pentru a interpreta spiritul legilor naționale. „Chiar în textulacestui pact se spune că scopul său este de a crea un cadru legal, dar nu obligatoriu, pentru cooperarea internațională în ceea ce privește migrația. Este un instrument politic, nu un tratat internațional. Nu creează nici obligații de drept internațional între state, nici drepturi sau avantaje pentru indivizi”. Pierre d’ Argent nu exclude însă posibilitatea ca acest Pact să fie folosit de avocați ca să se ghideze. „Acest pact ar putea fi folosit ca un argument pentru a da unînțeles clar unor prevederi. S-a mai întâmplat în dreptul internațional ca un document care nu este obligatoriu să fie luat ca punct de referință.”

În ce-l privește, profesorul german Mathias Herdegen crede că pactul se ocupă de niște probleme care până acum „erau într-o zonă gri din punct de vedere legal” și “dă impresia că statele își asumă obligații”, ceea ce ar putea să ducă la creșterea nivelului migrației, chiar dacă nicio lege nu a fost schimbată.

Mult mai tranșant au pus problema guvernele care au ales să nu semneze documentul. Guvernul Ungariei s-a declarat împotriva pactului care, în opinia sa, pune migrația printre drepturile fundamentale ale omului. Premierul ceh Andrej Babis a declarat: ”Nu-mi place că se șterg distincțiile între migrația legală și cea ilegală“. Premierul australian a adoptat o poziție similară, afirmând că pactul încurajează imigrația și îi ajută pe traficanții de oameni.

Să nu vă imaginați că acest Pact este o formă goală de conținut, o instituție de justiție grațioasă, așa cum încearcă să ne convingă propaganda globalistă. Este doar un nou pas, poate mai timid decât și-ar fi dorit marii sforari, pe drumul spre desființarea granițelor. Acest document va fi însă folosit încă din prima secundă dupăadoptare. în primul rând pentru a face imposibilă repatrierea imigranților ilegali. Asta ca să nu mai vorbim de imensul tam-tam pe care îl vor fac presa și ONG-urile cu privire la nerespectarea, nu a obligațiilor, ci a standardelor internaționale în ceea ce privește drepturile imigranților. Și ar mai fi un aspect demn de interes.Citiți cu atenție declarația Angelei Merkel: ”Este în interesul nostru ca țară ca în întreaga lume condițiile pentru refugiați, pe de o parte, și
pentru migranți, pe de alta, să fie îmbunătățite… În caz contrar, oamenii vor spune că sunt doar câteva țări în care pot merge…”. E un mesaj clar la adresa liderilor AfD: vedeți-vă de treabă, și nu mai combateți pactul. E în interesul nostru ca migranții să se îndrepte și spre alte țări!”

Autor: Ovidiu Druga

Sursa: evz.ro

Credeați că sclavia a fost abolită? În Libia se face comerț cu sclavi africani. Mulțumim, Hillary Clinton.

Hillary Clinton se face vinovată pentru africanii de culoare vânduți în piețele de sclavi din Libia. Nu veți afla prea multe despre acest lucru de la știri și nici de la vreun renumit analist pe probleme externe, așă că dați-mi voie să vă lămuresc.



Înregistrări din Libia difuzate recent de CNN, au arătat cum tineri din Africa Subsahariană sunt licitați ca muncitori agricoli în piețele de sclavi.

Și cum am ajuns în această situație? Așa cum a raportat BBC acum câteva luni, “Libia a fost aruncată în haos de când forțele susținute de NATO l-au înlăturat pe Col. Muammar Gaddafi în octombrie 2011.”

Și cine era în spatele răsturnării? Nimeni altcineva decât Hillary Clinton, la vremea aceea secretar de stat.

Sub președintele George W. Bush în 2003, Statele Unite au negociat un acord cu puternicul lider libian Gaddafi. Conform acordului, Gaddafi trebuia să renunțe la armele de distrugere în masă în mod pașnic, iar SUA nu vor încerca să-l îndepărteze de la putere.

Părea o afacere bună la vremea respectivă, dar administrația Obama nu s-a ținut de ea. În schimb, într-o operațiune având-o pe Hillary Clinton ca vârf de lance, Statele Unite au mers și l-au răsturnat oricum. Răsturnarea s-a dovedit a fi un dezastru. Libia a explodat în haos și război civil, iar refugiații au invadat Europa, destabilizând guvernele în zonă. Dar, la vremea aceea, Clinton a crezut că a fost un mare triumf: “Am venit, am văzut, a murit”, a glumit ea despre răsturnarea lui Gadhafi, iar consilierul Sidney Blumenthal a încurajat-o să-și prezinte ”strategia de succes” ca dovadă a aptitudinii sale pentru cel mai înalt birou din țară. Este surprinzător cum de Clinton a obținut acordul pentru dezlănțuirea acestui dezastru, un eșec umanitar și strategic de ordinul întâi. (Și, bineînțeles, prejudiciul încă se rostogolește: cât de posibil mai poate fi ca liderul Coreei de Nord, Kim Jong Un, să renunțe la armele sale nucleare după ce a văzut lipsa de valoare a promisiunilor Statelor Unite față de Gadhafi?) În timpul scurtului său mandat în funcția de primar democrat, fostul senator James Webb a evidențiat problema, spunând că America “a scos la iveală o serie de angajamente de natură tribală. Acum nu se poate ajunge la aeroportul din Tripoli, cu atât mai puțin la Benghazi”. Dar, pe măsură ce dezastrul din Libia continuă să se desfășoare, rolul lui Clinton în problemă captează din ce în ce mai puțin atenția. Poate că subiectul este îngropat sub celelalte dezastre ale lui Clinton / Obama din Orientul Mijlociu. Un astfel de exemplu ar fi problema siriană prost degizată pe care Fred Hiatt a numit-o în Washinton Post “dezastrul umanitar și cultural de proporții al epocii”. Vă mai amintiți de “linia roșie” a președintelui Obama pe care a încălcat-o Siria, și de care același Obama nu a ținut cont? Acest lucru a condus la valuri destabilizatoare de refugiați care ajungeau și în Europa.

Și, bineînțeles, mai e și politica cu privire la Yemen, despre care Obama se lăuda ca fiind un model de urmat pentru războiul împotriva terorismului. Dar acum Yemenul distrus de război este un alt exemplu de dezastru umanitar.  Totuși, starea din Libia este ceva aparte. În Siria și Yemen, cel puțin situația era deja rea. Înainte ca Hillary Clinton să se implice, Libia a fost relativ stabilă și nu reprezenta nici o amenințare strategică pentru Statele Unite sau aliații săi. Acum este o oroare, cu oameni care sunt vânduți la propriu în piețele de sclavi. În campania prezidențială din 2012, vicepreședintele Biden a spus unui grup de afro-americani că Republicanii ”vă vor pune pe toți din nou în lanțuri”. Dar s-a dovedit că au fost politicile lui Clinton cele care au dus la vânzarea de negri. Având în vedere că unii consideră că Hillary va mai candida și la alegerile din 2020, este important să se cunoască acest lucru.

Autor: Glenn Harlan Reynolds, profesor de drept al Universității din Tennesseen și contributor la USA Today

Sursa: USA Today

Traducerea: Tudor Hociung

Control total: Marile companii din Marea Britanie pregătesc microciparea biometrică pentru toți angajații

Cea mai mare organizație patronală din Marea Britanie și principalul organism sindical au lansat un semnal de alarmă privind posibilitatea ca tot mai multe companii britanice să implanteze cipuri personalului pentru „îmbunătățiea securității”, scrie The Guardian.



BioTeq, firma din Marea Britanie care oferă implanturi de cipuri întreprinderilor și persoanelor fizice a instalat deja 150 de astfel de dispozitive în Marea Britanie.

Cipurile mici, implantate sub piele, între degetul mare și arătător, sunt similare cu cele pentru animalele de companie. Ele permit oamenilor să-și deschidă ușa de la intrare sau de la birou, să-și pornească mașina doar cu o mișcare a mâinii și au, de asemenea, capacitatea să stocheze date medicale.

O altă companie, Biohax din Suedia, oferă, de asemenea, implantarea de cipuri umane de dimensiunea unui bob de orez. Reprezentanții companiei  au declarat pentru Sunday Telegraph că se află în discuții cu mai multe firme juridice și financiare britanice cu privire la decizia de a implanta microcipuri angajaților lor, inclusiv pentru o mare companie cu sute de mii de angajați.

CBI, care reprezintă 190.000 de întreprinderi din Marea Britanie, și-a exprimat îngrijorarea cu privire la această perspectivă. Unul dintre liderii sindicatului, Frances O’Grady, a declarat: „Știm ca muncitorii sunt deja preocupați de faptul că unii angajatori folosesc tehnologie pentru a-i controla, diminuând dreptul personalului la intimitate. Microciparea ar oferi șefilor și mai multă putere și control asupra muncitorilor lor”.

În Suedia aproape că a devenit o modă. Mii de suedezi au microcipuri implantate sub piele, pentru a nu mai fi nevoiți să aibă asupra lor carduri, acte de identitate și chiar bilete de tren. De asemenea, zeci de angajați de la o companie americană din Wisconsin au fost de acord să-și introducă în mâini microcipuri, pe care le-ar putea folosi pentru a cumpăra gustări, pentru a se conecta la calculatoare sau pentru a folosi xeroxul.

Autor: Ștefania Brândușă

Sursa: Activenews

Reuters: ”Bulgaria devine cel mai recent stat al UE care respinge Pactul Global pentru Migrație al ONU”

Bulgaria s-a alăturat luni grupului din ce în ce mai mare de state membre ale Uniunii Europene care se opune unui pact al Națiunilor Unite care urmărește să reglementeze tratamentul migranților din întreaga lume.



Pactul Global pentru o migrație sigură, ordonată și reglementată a fost aprobat în iulie de către toate cele 193 de state membre, cu excepția Statelor Unite, care au renunțat la el anul trecut. A urmat cel mai mare flux de migranți în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial, mulți dintre aceștia refugiindu-se din cauza conflictelor din Orientul Mijlociu și dincolo de el.

Cu toate acestea, guvernele de dreapta din Ungaria și Austria au declarat încă de atunci că nu vor semna documentul final la o ceremonie din Maroc, în decembrie, organizată în legătură cu îngrijorarea că granițele dintre migrația legală și cea ilegală vor deveni neclare. Polonia, Republica Cehă și acum Bulgaria au semnalat că este posibil să facă la fel.

“Poziția guvernului bulgar va fi să nu se alăture Pactului Global al Națiunilor Unite asupra migrației”, a declarat, după o întâlnire a șefilor de coaliție, vicepreședintele principalului partid de guvernământ central-dreapta GERB, Tsvetan Tsvetanov. Partenerul de coaliție anti-migrant al lui GERB, formațiunea naționalistă United Patriots, se opune cu fermitate pactului Națiunilor Unite, despre care afirmă că pune în pericol interesele naționale. Parlamentul bulgar va dezbate miercuri pactul. În cadrul Pactului Global pentru Migrație al ONU sunt discutate probleme cu privire la modul de protejare a persoanelor care migrează, modul de integrare a acestora în noile țări și modul de repatriere a acestora în țările lor de origine.

Diplomatul elvețian care a ajutat la negocierea pactului, Pietro Mona, a vorbit luni în favoarea acordului, declarând că a ajutat țările mai mici, cum ar fi Elveția, să-și apere mai bine interesele. În discursul de luni la Berlin, șeful Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a făcut apel la un front comun al UE privind migrația și alte probleme.

“Dacă una sau două sau trei țări renunță la Pactul pentru Migrație al Națiunilor Unite, atunci noi ca UE nu ne putem apăra propriile interese”, a declarat el la un summit de afaceri. Bulgaria, care se află pe una dintre principalele rute migratoare din Orientul Mijlociu către Europa de Vest, declară că deja ia măsuri pentru a opri migrația ilegală și pentru a proteja frontierele externe ale UE.

Sursa: Reuters

Traducerea: Tudor Hociung