C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Documentare

Vintilă I. C. Brătianu la 1905: “Prin noi insine!”

v2Prin noi înşine!

Articol lui Vintilă I. C. Brătianu intitulat „Prin noi înşine” (scris la 16 mai 1905), în care erau criticate acţiunile conservatorilor privind concesionarea de terenuri petrolifere, a căilor ferate şi loteriei naţionale, subliniindu-se că românii au dat probe evidente că prin puterea de muncă şi priceperea lor doresc şi pot să participe într-o măsură cât mai mare la dezvoltarea şi prosperitatea tuturor ramurilor de activitate productivă din ţară. („Doctrina liberală în România”, Academia Română, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1999, p. 40)

De câte ori vorbim de cei din urmă cincizeci de ani, conservatorii se revoltă când arătăm că mai toate faptele mari săvârşite au fost puse înainte, dacă nu întotdeauna se executau, de partidul naţional de altă dată, de cel naţional-liberal de azi.

Această credinţă eşită din fapte, nu este a noastră numai, ci a masei celei mari a opiniei publice.

Taina acestei încrederi este o cunoaştere mai adâncă a nevoilor poporului român şi convingerea nestrămutată că prin noi înşine putem să ne desvoltăm pe toate căile; pe când neîncrederea în protivnicii noştri a fost sporită prin faptele lor.

Ceea ce s-a petrecut de la începutul redeşteptării noastre naţionale pe toate căile, se repetă, din nenorocire, azi din nou, cu mai puţină justificare, sub un guvern care poartă, orice s-ar zice şi el firma conservatoare.

Zicem, cu mai puţină justificare, căci neştiinţa boierilor vechi, necunoaşterea ţărei, nenorocirile trecutului puteau până la un punct oarecare întuneca judecata şi face pe unii Români chiar să caute totdeauna sprijin peste hotare, iar nu în puterilor noastre proprii.

A doua zi de retragerea lui Ştirbei-Vodă şi a armatelor străine din ţară, atunci când aproape un popor întreg era robit prin clacă, când comerţ românesc nu exista, când totul era sfera de acţiune a străinului, putea fi iertat ca nu toţi să vază aşa limpede ca generaţia de la 1848, putinţa redeşteptărei României prin ea însăşi.

Dar de atunci a venit Unirea, ’66, războiul, răscumpărarea şi exploatarea prin noi a căilor ferate, înfiinţarea Băncii Naţionale, a Creditelor financiare şi în urmă a Băncilor populare; într-un cuvânt în toate privinţele, sunt probe că putem să facem un loc de căpetenie Românilor în România.

De aceea zicem: cu cât se scurg, cu atâta este mai puţin justificat ceea ce un guvern conservator încearcă să facă azi din nou, să ne dea înapoi în redeşteptarea economică naţională.

Suflă iarăşi nenorocitul spirit vechiu, pe care îl vedem în forma tuturor concesiilor ce guvernul de azi aduce iar în discuţii; precum el a apărut şi în oneroasa conversiune care ne aduce surprinderi pe fiecare zi ce trece şi care arată slăbirea noastră faţă de poftele străinilor. Atunci când în România se exploatează şi se construiesc de 25 de ani, căi ferate, când vapoare cu personal român şi sub pavilionul naţional duc mărfurile noastre peste hotare, când instituţii de credit au rezistat crizelor celor mai acute şi au ajutat pe comercianţi, agricultori, industriaşi şi proprietari de case, când exploatatori şi specialişti români de petrol au arătat destoinicia lor, atunci când, în sfârşit, Statul şi-a stabilit printr-o luptă de 30 de ani creditul său, şi a făcut împrumuturi ca orice Stat occidental, atunci, zicem, nu este permis să nu dai elementului naţional un loc de căpetenie şi a ruga pe concesionarii străini să construiască şi exploateze căi ferate, garantându-le venituri, a ceda terenurile petrolifere ale Statului pentru ca alţii să tragă folosul cel mai mare; nu este în sfârşit, îngăduit să iei ultimul expedient al Statelor în faliment: loteriile, pentru a face ceea ce cere o nevoe a ţării.

Nu. – Avem credit bine stabilit, avem probe că putem găsi între Români, personalul special pentru orice ramură de activitate, avem în sfârşit conştiinţa nevoilor noastre mai bine ca oricine alţii.

Suntem o ţară de treizeci de ani eşită de sub regimul capitulaţiilor în sensul larg al cuvântului; de aceea, avem dreptul de a impune azi ceea ce cereau cu tărie alţii acum cincizeci de ani pentru o ţară desunită, ocupată de armate străine, sărăcită şi incultă; să mergem înainte prin noi înşine, şi să nu dăm elementului străin decât strictul necesar.

Suntem convinşi că ceea ce face guvernul actual cu concesiunea căilor ferate, cu concedarea terenurilor petrolifere ale Statului şi a unei loterii, iar într-altă ordine de idei cu Conteciosul administrativ prin călcarea vădită a Constituţiei ce ne-am dat, nu mai corespunde nu cu nevoile noastre, dar nici cu simţămintele mulţimei Românilor, cari au altceva în vedere decât un câştig de samsar.

Şi oricare ar fi soarta pe care Corpurile legiuitoare, ce nu-şi dau seama de greşeala pe care o leagă din nou de numele conservator, o vor da acestor proecte, suntem convinşi că acei ce protestează în contra acestei întoarceri a noastră la sistemul ruşinos şi dezastruos al trecutului, au cu dânşii simţământul aproape unanim al opiniei publice, care, s-ar zice, vrea ca Ţara Românească să propăşească prin propriile ei puteri şi astfel, ca elementele ei să participe într-o măsură lărgită şi în toate ramurile de activitate ce se deschid.

„Voinţa Naţională” din 3/16 mai 1905.

(„Doctrina liberală în România”, Academia Română, Ed. Institutului de Teorie Socială, Bucureşti, 1999, pp. 155-157)

Orwell Se Răsuceşte În Mormânt

Pe scurt, doamnelor si domnilor, suntem minţiţi, manipulaţi si dezinformaţi zi de zi, prin mass media!

Aceste trusturi de presa apartin unor mari corporatii care, bineînteles, au proriile lor interese, rareori comune cu cele ale cetatenilor obisnuiti, corporatii cel mai adesea conduse de evreii kazharo-sionisti.

În goana lor dupa profit şi monopol (implicit putere), aceste corporatii se folosesc de orice mijloc pentru a razbate.

Acesta este un documentar bine informat, plin de bun simt si scoate la iveala mafia din presa. Insa atentie caci ni se prezinta doar o parte din problema deoarece este evident ca filmul este facut de democrati pentru a anatemiza republicanii. Chiar si asa filmul este plin de adevar si merita vazut.

Referinta la Orwell este datorata ideilor acestuia din cartea 1984 unde exista o politie a gandirii. Acesta se rasuceste in mormant cand vede ca profetiile sale se implinesc.

Lumea in care traim este in mare masura, o dictatura ascunsa sub masca democratiei. Afara e vopsit gardul, inauntru leopardul!

În acest sens vă prezentăm şi un articol rxtrem de bine documentat si laborios, în 4 părţi, preluat din revista NEXUS Magazin , VOL 11, Nr. 2, din România, un articol intitulat: 

Controlul Informatiei in Scopul Manipularii Sociale

de David B. Deserano

CITESTE AICI:

Partea I

Controlul Informatiei in Scopul Manipularii Sociale 1din4

Partea a II-a,

Controlul Informatiei in Scopul Manipularii Sociale 2din4

Partea a III-a,

Controlul Informatiei in Scopul Manipularii Sociale 3din4

Partea a IV-a

Controlul Informatiei in Scopul Manipularii Sociale 4din4

TREZIREA – Conexiuni Divine

“Trezirea” este un film documentar realizat de un producător australian independent, cunoscut sub pseudonimul Max Igan și transmite un puternic semnal de alarmă, după cum sugerează și numele. Filmul acoperă subiecte controversate şi probleme importante cu care se confruntă umanitatea, încercând să ofere soluții și alternative privite din perspectiva unei adevărate spiritualități care se disociază clar de religia instituționalizată.
Documentarul oferă o perspectivă și o imagine de ansamblu asupra problemelor reale cu care ne confruntăm și pune  accent pe importanta relației pe care trebuie să o avem cu natura, respingând mentalitatea profitului cu orice preț care domină omenirea în vremurile actuale.

De la Max Igan: “În acest film am încercat să vă explic structura reală a acestei realităţi, natura energiei, natura luminii şi a sunetului care împreună alcătuiesc acest univers întreg, toată lumea şi tot ceea ce conţine ea. Am încercat să vă arăt că această înţelegere este susţinută, atât de vechi tradiţii şi, de asemenea, de ştiinţa modernă. Eu vă spun din nou, acum, că tot ce există de fapt în acest lucru sau orice altă realitate este energie conştientă pură . Aceasta este cu adevărat tot ce există şi lucrurile din care această energie este formată este iubire pură și necondiţionată. Aduc acest mesaj pentru că este important să-l primească toți oamenii. Pământul și tot ceea ce trăim pe el sunt pe cale de a suferi unele schimbări foarte importante, dar de aceste modificări nu trebuie să vă temeți pentru că, o dată ce veți dobândi o înţelegere clară a ceea ce este cu adevărat această realitate, și cănd veți lua cunoştinţă de modul în care lucrurile compun universul și cum acesta funcţionează de fapt, atunci veți realiza conexiunea cu toţi oamenii şi toate lucrurile şi veți urma calea legii  universală. Luând la cunoștință toate aceste fapte, atunci ce este acolo de care v-ar putea fi teamă? Ce este acolo pentru a urî? Ce este acolo pentru a judeca? Înţelegeţi că viaţa pe care o experimentăm în această realitate este un joc al libertății de alegere  jucat de o conştiinţă unică de care suntem legati și în care noi suntem cu toţii doar frecvenţe…”

ARMATA PERMANENTĂ — Sursa puterii imperiale

In mod natural omul obisnuit nu doreste razboi nici in Rusia, nici in Anglia, nici macar in Germania. E ceva de la sine inteles. Dar, pana la urma, LIDERII tarii sunt cei care determina politica si nu este decat o problema simpla, de a trage oamenii dupa ei, fie ca e vorba de o democratie, de o dictatura fascista sau parlamentara sau comunista. Cu sau fara voce publica, poporul poate fi intotdeauna scos la mezat de catre lideri. E usor! Tot ce trebuie facut este sa-i spui ca este atacat si sa denunti pacifistii pentru lipsa de patriotism si expunerea tarii unui pericol iminent. MERGE FARA PROBLEME IN ORICE TARA! (Hermann Goering – criminal de razboi, judecat la Nuremberg, creatie a bancherilor americani, care cunostea intim jocul de culise al ocultei mondiale).

O lume fara oameni. Despre PROIECTUL TOTALITAR NEOLIBERAL al transumanismului: controlarea digitala prin NANO-TEHNOLOGIE a omenirii

un-monde-sans-humains“Accesul la tehnologii din ce in ce mai sofisticate ( …) poate fi un proiect pentru o elita. Acesti oameni [care sustin transumanismul] ar fi gata sa impinga peste bord o buna parte din umanitate, asteptand disparitia ei finala. Nu au nevoie sa-i extermine direct, multi vor disparea doar pentru ca sunt mai slabi. Intr-o anumita masura, va exista o “paguba acceptata”, o “ruptura acceptata”.” (Jean-Paul Mairieu, fizician CNRS)

Documentarul ARTE O lume fara oameni (Un monde sans humains, 2012) este realizat de Philippe Borrel dupa o idee a lui Noël Mamère (arte.tv/fr/un-monde-sans-humains/6968904.html) si propune o discutie profunda pe marginea noilor tehnologii –internet, cipuri, gadgeturi bio-tehnologice -, a cercetarilor de tip Google care cauta sa citeasca mintea umana si a filosofiilor care propaga astfel de orientari –transumanism, de pilda, bizara utopie a obtinerii nemuririi prin intermediul nano-tehnologiei care nu se reduce insa, in practica, la idei abstracte.

Principalul punct tare al acestui documentar, fata de altele pe teme de acelasi gen, consta in faptul ca abordeaza mai multe dimensiuni ale acestei noi realitati aratand conexiunile politice din background si consecintele pe care aceste fenomene le vor avea asupra omului si societatii. Se incepe prin a arata modul in care noile tehnologii ne schimba viata la nivel cotidian si, de aici, la nivel de mentalitate si practici social-culturale. Se arata modul in care lucreaza industriile nano-tehnologiei, care se folosesc de nobilul scop al usurarii vietii handicapatilor, ajungand, ulterior, sa foloseasca inventiile propuse pentru aplicatii militare ca sa transforme soldatul intr-un adevarat cyborg. Un exemplu din documentar cazul DARPA, baza de cercetare a Armatei SUA, care a inventat, de pilda, internetul, si care experimenteaza si alte tehnologii in prezent. Nu lipseste nici Google, unde ne sunt prezentate cercetarile facute pentru a se citi gandurile oamenilor.

Printre aceste aplicatii se gaseste si cipul, in documentar fiind redata viziunea unui futurist care incearca sa ne convinga de ce anume oamenii vor accepta un astfel de dispozitiv implantat in corp, care sa controleze, practic, tot circuitul biologic al organismului uman.

Interesant de aflat este faptul ca exista un intreg curent filosofico-tehnologic numittransumanism, al carui propovaduitor este Ray Kurzweil, care a dat nastere unui centru de cercetari aplicate (Singularity)Cercetarile de aici sunt menite dezvoltarii nano-tehnologiei pana la completa absorbtie si controlare a vietii naturale de catre noile tehnologii. Utopia consta in obiectivele “filosofice” ale acestui curent, anume obtinerea “nemuririi.”

Insa in spatele transumanismului se afla o intreaga politica si industrie.Neoliberalismul este, in special, strans legat de aceasta utopie a eficientei si organizarii totale a lumii sub control digital. O legatura tradusa inclusiv in fonduri care finanteaza respectivele cercetari.

Astfel, arata Jean-Claude Guillebaud (scriitor):

“Cand privim de aproape ce se intampla in Statele Unite, ne dam seama ca conexiunile acestor proiecte tehno-stiintifice sunt cu aripa dreapta a liberalismului american,care a subventionat Universitatea Singularitatii. E vorba de dreapta ultra-liberala dura, libertarienii. Adica legaturile cu proiectul social “de piata” si logica acestuia sunt indubitabile, evidente, chiar inspaimantatoare.”

Iar un militant ce apare in film, Jim Thomas, din ONG-ul ETC Group Canada, explica ideea din spatele acestor tentative elaborate pe mai multe planuri:

„Exista mai multe moduri de a descrie aceasta tehnologie asa-zis convergenta. De pilda sunt numite nano-, bio-, info-, cogno- sau genetice, robotice, inteligenta artificiala, nano-tehnologie… Eu prefer sigla BANG: biti, atomi, neuroni, gene. Asa se vede mai bine intentia care se afla in spatele tuturor acestor tehnologii care doresc sa manipuleze un element de baza specific. De exemplu, in biotehnologie, este gena, in ideea ca putem descompune tot ce e viu in elemente simple si digitale. Pentru tehnologia informaticii, este bit-ul, elementul binar in 0 si 1. Pentru tehnologia creierului, e neuronul. In nano-tehnologie, atomul este elementul de baza. Si din clipa in care putem manipula fiecare unitate elementara, le putem recombina sau interverti, putem construi ADN sau gene pornind de la atomi. Putem construi informatie pornind de la atomi. Putem folos tehnologiile informatiei pentru a ameliora biotehnologia.

Toate elementele de baza devin instrumente esentiale pentru a reconstrui materia, pentru a reprograma natura, ca si cum totul n-ar fi decat un calculator.Este ceea ce presupune ideea de convergenta. Odata ce ajungem la cea mai mica particula, la nivelul celui mai mic pixel al existentei, putem rearanja acesti pixeli in noi materii, in noi organisme vii si, in fine, in noi indivizi, in noi sisteme sociale, in noi economii. Promotorii noii convergente sunt convinsi de faptul ca utilizand biologia sintetica sau nano-tehnologia, se va putea manipula intreaga planeta. Se va putea gasi o solutie pentru incalzirea climei, transformand atmosfera. Si, in fine, se vor putea stapani toate elementele, de la cel mai mic pana la cel mai mare. Intre cele doua, noi, oamenii, suntem prinsi in capcana, ca intre ciocan si nicovala.”

Remarcabil este si faptul ca in documentar apar o serie de specialisti, filosofi, scriitori, sociologi, psihiatri care critica aceasta tendinta de “masinizare” a lumii, lucru cu atat mai interesant cu cat nu au o abordare clasic-traditionala. Asa cum atrage atentia unul din acestia, chiar daca din toate aceste inventii ar functiona si ar fi puse in aplicare numai o mica parte, impactul ar fi enorm si ar consta in schimbarea semnificatiei fiintei umane. Practic, s-ar inventa un nou om.

Unde pot duce toate acestea?

Ne-o arata Jean-Paul Mairieu, fizician specializat in fizica cuantica, director de cercetare la Centrul National de cercetare stiintifica (CNRS), Franta:

“Accesul la tehnologii din ce in ce mai sofisticate si mai costisitoare nu duce neaparat la ameliorarea binelui comun si poate fi un proiect pentru o elita. Ar insemna operarea unei fracturi violente in umanitate, ceea ce ridica o problema politica, una din problemele politice majore ale umanitatii astazi.

Acesti oameni [care sustin transumanismul] ar fi gata sa impinga peste bord o buna parte din umanitate, asteptand disparitia ei finala. Nu au nevoie sa-i extermine direct, multi vor disparea doar pentru ca sunt mai slabi. Intr-o anumita masura, va exista o “paguba acceptata”, o “ruptura acceptata”.”

Realizatorii documentarului incheie aceasta investigatie cu o intrebare-cheie:

Dorim, oare, cu adevarat o astfel de lume? O lume….fara oameni?

Jean-Claude Guillebaud: “Esenta vietii umane este exact ceea ce nu poate fi calculat: dragostea, spiritualitatea, poezia, intelepciunea, muzica, tandretea, altruismul, generozitatea, solidaritatea umana. Toate aceste lucruri ce nu pot fi calculate sunt, putin cate putin, evacuate din peisaj.”

Pierre Dardot, professor de filosofie: O lume fara oameni, cu cyborgi sau indivizi hibrizi sau himere, masini cu resturi umane, nu ar mai reprezenta o lume. Trebuie sa aratam clar aceasta contradictie si sa-i subliniem insuportabilitatea. Singura modalitate este hranirea spiritului si atitudinii de rezistenta.”

Roland Gori, profesor de psihopatologie clinica: “Trebuie sa renuntam la ideea de a lasa expertii sa ne ghideze viata. Fie ca sunt experti in economie, in politica sau in nano-tehnologie, trebuie sa ne re-insusim democratia pe care am avut tendinta de a o abandona in beneficiul lor sub presiunea politicilor securitare si a diferitelor industrii.”

sursa: razbointrucuvant.ro

Baciu, LAPAR: ”E secetă deja! Opt litri pe metru pătrat în 120 de zile! Autoritățile să spună adevărul!”

secetaLaurențiu Baciu, președintele Ligii Asociațiilor Producătorilor Agricoli din România (LAPAR), spune că în acest moment 40% din suprafețele agricole de mare cultură ale României sunt în pericol din cauza căldurii excesive din această perioadă.

”Toate pământurile însămânțate în toamnă sunt în pericol. Dacă vine un îngheț și nu ninge va fi prăpăd. Asigurări pe secetă și îngheț nu putem face. Suntem la mila lui Dumnezeu. În acest moment estimez că 40% din terenuri sunt însămânțate deja cu culturi de toamnă. La pomi și viță de vie e și mai rău” spune Baciu.

Președintele LAPAR precizează că și în cazul în care vom scăpa de îngheț, seceta deja face pagube: „În toată Moldova, dar și în Sud-Vest (Dolj, Mehedinți), au căzut doar 8 litri pe metru pătrat de precipitații în 4 luni. Atenție, în 4 luni!”.

Laurențiu Baciu a adăugat că în acest moment cel mai important lucru este ca autoritățile să spună adevărul.

A doua tranșă din subvenție, așteptată de fermieri

Președintele LAPAR a dat ca exemplu situația subvenției directe: ”De la începutul anului nu a intrat nici un leu în conturile noastre, ale fermierilor. Am primit la sfârșitul anului trecut avansul de 50%, 60 de euro și un pic. De atunci, nimic, deși am primit promisiuni că vom avea toți banii la începutul acestui an.”

Autor: Vlad Macovei

Sursa: Agrointel

Secolul Egocentrismului – Masini de fericire (partea I)

egoistulSecolul Sinelui (The Century of Self, in original) este o serie de 4 documentare produse de Adam Curtis (producător britanic de filme documentare, care a lucrat în cursul carierei sale în televiziune ca scriitor, producător, director și narator. A produs si Puterea coşmarurilor – Cursa ascendenta a politicilor fricii, prezentat aici).

Seria cuprinde 4 parti: Masini de fericire (partea I), Fabricarea consimtamantului (partea a II-a), Un gardian exista in mintile noastre: acesta trebuie distrus (partea a III-a), Opt persoane savurand vin in Kettering (partea a IV-a).

Secolul Sinelui (Egocentrismului) – Masini de… de medialert

Sigmund Freud credea că indivizii nu sunt conduși de gânduri raționale, ci de dorințe și impulsuri primitive și inconștiente. Pornind de aici, nepotul lui Freud, Edward Bernays, a tras concluzia că este prea periculos ca maselor să li se permită să își guverneze singure viețile. Consumismul (consumerismul) a fost soluția prin care li s-a dat oamenilor iluzia că dețin controlul, permițând în același timp unei elite să controleze societatea.

Bernays a inventat profesia de “public relations” în anii ’20 și a fost unul dintre principalii arhitecți ai tehnicilor moderne de publicitate, descriind fiecare truc – de la “cascadorii” de PR, la alăturarea simbolurilor sexuale în reclamele la automobile – în cartea sa Propaganda.

Doctrina șocului (The Shock Doctrine)

“Doar o criză – actuală sau în perspectivă – produce schimbarea reală. Atunci când se produc crizele, acţiunile care sunt întreprinse depind de ideile aflate în circulaţie. Aceasta, cred, este funcţia noastră de bază: să dezvoltăm alternative pentru politicile existente, să le menţinem în viaţă şi disponibile până când ceea ce este politic imposibil devine politic inevitabil”. – Milton Friedman, economist

“Guverne şi popoare ţipând de durere sunt forţate să îngenuncheze în faţa noastră, frânte, terorizate şi dezintegrate, cerşind o fărâmă de echitate şi de decenţă din partea noastră. Dar noi le râdem cu cruzime în faţă, şi tortura continuă nedomolită” – Davison Budhoo, senior economist la FMI în anii ’80, însărcinat cu programele de ajustare structurală în America Latină şi Africa.

Doctrina şocului. Naşterea capitalismului dezastrelor este o carte apărută în 2007, scrisă de jurnalista canadiană Naomi Klein și reprezintă baza pentru documentarul din titlu. Cartea a devenit un best seller internațional, fiind tradusă în 28 de limbi, printre care și româna (Editura Vellant, tradusă de către Bogdan Lepădatu şi Ciprian Şiulea). După cum era și de așteptat, cartea a stârnit reacții din cele mai diverse. Între cea mai importantă carte de economie a secolului al XXI-lea, proiectată din start pe listele de lecturi obligatorii ale multor canale de presă, şi acuzaţii de superficialitate conjugate cu tendinţa de a aluneca înspre teoriile conspiraţiei și chiar catalogări ca fiind pură propagandă comunistă. Doctrina șocului duce mult mai departe poziția antiglobalistă prin care jurnalista independentă se impunea în 2000 cu primul ei best seller, intitulat No Logo, strângând în cele peste 500 de pagini ale cărții, numeroase studii de caz ale terapiilor de șoc practicate și aplicate de mecanismul capitalismului dezastrelor.
Cartea este o lectură care te umple de amărăciune, este de-a dreptul îngrozitoare. Dar o vom percepe ca pe o carte de istorie contemporană, dens și riguros documentată de către o ziaristă, a cărei materie primă este presa de zi cu zi acumulată în ultimii aproximativ 50 de ani. Este un editorial lung, de mare calitate, bazat pe o impresionantă cantitate de informație extrasă, selectată și studiată atent, într-un efort jurnalistic de-a dreptul impresionant.

Deoarece rezonez în mare parte cu recenzia acordată cărții de către Radu Iliescu, reproduc mai jos articolul său de pe site-ul constiinte.ro:

˝O lectură (despre lucruri) îngrozitoare, fireşte, cum ar putea fi altcumva o abordare a cinismului care se ascunde îndărătul celor mai multe dintre teoriile economice care ne sunt prezentate astăzi ca fiind tehnice, adică pur axiomatice, deasupra oricăror dezbateri şi dincolo de orice alternativă. Când am început-o, dacă aş fi fost întrebat, m-aş fi definit fără să clipesc din ochi ca fiind un om de dreapta. La capătul ei, am înţeles că binomul dreapta-stânga născut în zilele premergătoare revoluţiei franceze nu mai are azi niciun sens, afară doar dacă nu cumva am fi dispuşi să punem semnul egal între dreapta, pe de o parte, şi îmbogăţirea astronomică la scară planetară a unei mâini de oameni, cu preţul transformării a milioane şi milioane de alţi oameni în umanitate surplus. Dacă neoconservatorismul este tot ce a mai rămas din dreapta lui Joseph de Maistre, eu personal nu am nimic în comun cu monstruozitatea asta. Şi dacă stânga presupune accesul tuturor copiilor lui Dumnezeu la mâncare pe săturate, un cămin cald şi îngrijire medicală, atunci da, am fost dintotdeauna şi sunt un om de stânga.

Arme şi caviar
Principala teză a Doctrinei şocului este aceea că ceva fundamental s-a schimbat în ultimii ani, cu precădere de la căderea comunismului încoace. Ceva cu un impact atât de tulburător încât nu doar că merită să fie înţeles, chiar trebuie, în măsura în care virtual cel puţin, ne priveşte pe toţi şi pe fiecare în parte, poate chiar în termeni de supravieţuire personală. Dacă cineva m-ar întreba pe mine personal cât de profundă este această schimbare, aş spune că e la fel de importantă ca şi trecerea de la matriarhat la patriarhat, în caz că aşa ceva a avut loc vreodată. Despre ce este vorba? Educaţia colectivă a impregnat sute de ani axioma următoare: prosperitatea există în vreme de pace, în timp ce războiul aduce cu sine foamete, epidemii, sărăcie şi distrugere. Comportamentul recent al unui indicator economic mititel pare însă să contrazică înţelepciunea popoarelor: numele său este guns-to-caviar index.

Calcularea acestuia se face în funcţie de vânzarea de avioane de luptă şi avioane destinate managerilor corporaţiilor internaţionale. Ideea e simplă: când merge războiul, afacerile scad. Şi invers. Aproape douăzeci de ani, guns-to-caviar index a validat ceea ce ştim cu toţii. Fireşte, a existat întotdeauna o mână de manageri care să profite de război în sine, dar a fost vorba despre o cantitate economic insignifiantă. Din 2003 însă, anul invadării Iraqului, acest indicator a fost dat peste cap: cheltuielile pentru avioanele militare şi avioanele de lux au crescut mână în mână. Dacă hermeneutica este corectă, instabilitatea globală nu aduce profit doar vânzătorilor de arme, ci şi altor sectoare economice: securitatea high-tech, construcţii, sănătatea privată, petrol, gaze. Iar interpretarea este cât se poate de corectă: astăzi bursele nu mai cad în timpul războaielor, ci cresc!

Cum este cu putinţă acest lucru? Printr-o transformare a cărei amplitudine ne scapă, dar care este echivalentul alunecării cu 1000 de km a unei plăci tectonice, cu şobolani cu tot. Să zicem că cineva, pornind de la ideea că sectorul privat este mai eficient şi mai rentabil decât sectorul public, ar ajunge la ideea că, în numele eficienţei şi al rentabilităţii, totul ar trebui privatizat. Totul. Nu doar autostrăzile, spitalele, şcolile, salubritatea, ci şi pompierii, poliţia, serviciile secrete, fiscul, armata. Sună ca un vis pueril, ducă-s-ar cu noaptea? Nu. E un coşmar. A fost deja experimentat în câteva locuri. Şi e în plină desfăşurare. Ce au în comun: Chile în timpul dictaturii lui Pinochet, Argentina în perioada juntei militare, Bolivia anilor ’80, Filipine în perioada lui Ferdinand Marcos, Uruguay în a lui Juan Maria Bordaberry, Polonia după ce Solidaritatea a câştigat alegerile, China din vremea Pieţei Tienanmen, Africa de Sud în anii preşedinţiei lui Nelson Mandela, Rusia lui Boris Elţîn, criza Tigrilor Asiatici (Thailanda, Indonezia, Malayezia şi Coreea de Sud), războiul din Iraq, tsunami din Sri Lanka şi uraganul Katrina în New Orleans? Un singur lucru: arme şi caviar.

Gangsteri şi economişti
Dacă oraşul american Chicago ar fi pus în situaţia de a delega unei personalităţi sarcina de a-l reprezenta în Istorie, cetăţenii lui ar fi pradă unei profunde dileme: Al Capone sau Milton Friedman? Primul a făcut avere vânzând alcool în anii prohibiţiei şi asasinând pe orice îi ameninţa afacerile. Al doilea a fost de departe mult mai periculos: era economist şi preda la universitate. Ca om de ştiinţă, considera că atunci când economia este distorsionată, trebuie să i se administreze în mod deliberat şocuri dureroase. Premiza teoriilor sale era aceea că “piaţa liberă” este un sistem perfect ştiinţific, unul în care indivizii, acţionând pentru satisfacerea dorinţelor lor egoiste, creează maximum de beneficiu pentru toţi. Ca şi marxiştii, Friedman şi ai lui au formulat nişte reguli stricte care trebuiau urmate : înainte de toate, guvernele trebuie să elimine toate regulile şi reglementările aflate în calea acumulării profitului. Apoi, trebuie să vândă tot ceea ce alcătuieste domeniul public pentru corporaţiile care pot scoate profit din ele. În cele din urmă, să taie dramatic cheltuielile pentru programe sociale.

Dereglementare, privatizare şi reducerea cheltuielilor. Taxele trebuie să dispară. Bogaţii şi săracii să fie impozitaţi cu acelaşi procent. Corporaţiile trebuie să-şi poată vinde produsele oriunde în lume, iar guvernele să nu facă nimic pentru a-şi proteja industriile locale. Toate preţurile, inclusiv cel pentru salarii, trebuie să fie determinate de piaţă. Fără salariu minim. Totul trebuie privatizat: sănătate, poştă, educaţie, pensii, parcuri naţionale. Acesta este, pe scurt, catehismul noii ideologii. Capitalism pur, fără sindicate, fără graniţe, concurenţă fără nicio regulă (era să uit: îmbogăţeşte-te sau mori încercând!). Nu trebuie să fii doctor în economie ca să-ţi dai seama că dogmele friedmanismului oscilează între războiul economic şi genocidul economic. Prin comparaţie, monopolul rachiului instaurat şi păstrat cu gloanţe de Al Capone era o adevărată operă de binefacere pentru gâtlejurile însetate.

Se pune întrebarea: dacă guvernul trebuie să renunţe la protejarea producătorilor autohtoni (dereglementând) şi la cea a cetăţenilor săi mai puţin avuţi (punând capăt programelor sociale), cu ce se mai ocupă după ce vinde pe câţiva creiţari bunurile naţionale? Cu semnatul hârtiilor. Un aparat de stat “performant”, adică redus la o mână de indivizi, ar trebui să se comporte în opinia lui Milton Friedman ca o curea de transmisie care să colecteze impozitele de la cetăţeni şi să le distribuie generos corporaţiilor. Fără licitaţii publice. Fără posibilitatea de a verifica, şi eventual de a le sancţiona pentru neîndeplinirea contractelor. Cu aceeaşi oameni şi în serviciul public, şi în asociaţiile acţionarilor, deci fără conflicte de interese. Statul retras cu totul din economie devine lacheul preaplecat al marilor corporaţii, şi kappo necruţător pentru cetăţenii săi. Într-un discurs, managerul unei mari corporaţii spunea: “Să nu credeţi că am ceva împotriva guvernului, că aş vrea cumva să dispară. Realitatea e că doresc doar să fie atât de mic încât să-l putem duce într-o cadă şi să-l înecăm.” Un guvern atât de mic, făcea baie-ntr-un ibric…

Tortura în masă

Timp de mai mult de trei decade, Friedman şi admiratorii lui au perfectat următoarea strategie : aşteptarea crizelor majore, apoi vânzarea bucată cu bucată a statelor către jucătorii economici privaţi în timp ce cetăţenii încă nu şi-au revenit din şoc, transformând apoi “reformele” în ceva permanent. În cazul războiului din Iraq, a tsunamiului din Sri Lanka şi a uraganului din New Orleans, procesul numit “reconstrucţie” a început prin desăvârşirea dezastrului original prin ştergerea a tot ceea ce mai rămăsese din sfera publică şi comunităţile organice, trecându-se apoi la înlocuirea acestora cu un fel de nou-ierusalim-al-corporaţiilor, toate acestea înainte ca victimele războiului sau ale dezastrului natural să fie capabile să se organizeze şi să apere ceea ce le aparţine. Conform ziaristei Naomi Klein, doctrina şocului reia la scară mare ceea ce face tortura în timpul interogatoriilor CIA. Are loc “ştergerea structurilor mentale”, pentru ca prizonierul/societatea să ajungă la tabula rasa. Torţionarii îşi îndeplinesc scopul atacând creierul cu tot ceea ce interferează cu funcţionarea sa normală. În ţările Americii Latine s-au organizat lovituri de stat, au fost răpiţi, torturaţi şi au dispărut zeci de mii de oameni, s-a tras discreţionar în manifestanţii paşnici. În Rusia, Boris Elţîn a înconjurat clădirea Parlamentului cu armata şi a incendiat-o cu obuze şi focuri de mitralieră. În Iraq, toţi angajaţii la stat (armata, doctorii şi asistentele, profesorii, poliţiştii) au fost concediaţi peste noapte prin decretul lui Paul Bremer, sub pretextul de-Baath-ificării. Deng Xiaoping a omorât în Piaţa Tienanmen câteva mii de manifestanţi paşnici, rănind alte zeci de mii.

A existat o armonie între “piaţa liberă” şi teroarea în masă. Dictatura lui Augusto Pinochet, prima asumare politică a teoriilor Şcolii din Chicago, s-a soldat cu 3.200 de persoane dispărute sau executate, cu cel puţin 80.000 de oameni încarceraţi, cu peste 200.000 de refugiaţi politic. Economia chiliană s-a contractat cu 15%, iar şomajul, care era de 3% sub preşedintele Salvator Allende, a urcat la 20%. În 1982, în ciuda aderenţei stricte la doctrina lui Milton Friedman, economia chiliană ajunsese la explozia datoriei externe, hiperinflaţie şi şomaj de 30%. Se pare că singurul lucru care a salvat Chile de la colaps a fost faptul că dictatorul n-a îndrăznit niciodată să privatizeze minele de cupru Coldeco, care generează singure 85% din veniturile guvernamentale. Ani mai târziu, în Iraq, ocupanţii americani au confiscat pur şi simplu petrolul, care produce aproape 90% din veniturile guvernului, în favoarea companiilor americane, condamnându-i pe indigeni la sărăcie perpetuă. Numărul exact al celor omorâţi pentru impunerea neoliberalismului în America Latină n-a fost niciodată calculat, undeva între 100.000 şi 150.000. Vasta lor majoritate nu erau membri ai grupurilor armate, ci activişti non-violenţi din fabrici, ferme, universităţi. Erau economişti, artişti, psihologi şi lideri de sindicat. Pe scurt, oricine reprezenta o viziune asupra societăţii construită pe altceva decât profitul pur.

În Bolivia, în urma aplicării terapiei de şoc, numărul celor care mai plăteau contribuţii la protecţia socială a scăzut între 1983 şi 1988 la 61%. Dar, aşa cum spunea un reprezentant al unei uniuni a ţăranilor: “statisticile guvernamentale nu reflectă numărul celor forţaţi să trăiască în corturi; zecile de mii de copii malnutriţi care primesc doar o bucată de pâine şi o cană de ceai maté pe zi, miile de campesinos care vin în capitală căutând de lucru şi sfârşesc prin a cerşi pe stradă.” În Polonia, terapia de şoc a dus la scăderea cu 30% a producţiei industriale în primii 2 ani ai reformei. Şomajul a crescut vertiginos, ajungând la 25% în anumite zone. Chiar şi atunci când economia a reînceput să meargă, şomajul a rămas cronic (conform statisticilor Băncii Mondiale, Polonia are acum o rată a şomajului de 20%). Pentru a impune terapia stil Chicago în Rusia, preşedintele Boris Elţîn a dizolvat corpul legislativ, a suspendat Curtea Constituţională (creată de Mihail Gorbaciov), precum şi constituţia, a trimis tancurile să patruleze pe străzi, a impus cenzura presei. În 1989, 2 milioane de ruşi trăiau sub pragul de sărăcie, cu mai puţin de 4 dolari pe zi. La jumătatea anilor ’90, după ce terapia de şoc îşi administrase “medicamentul amar”, 74 milioane de oameni trăiau sub pragul de sărăcie, conform statisticilor Băncii Mondiale. Dintre aceştia, 37 de milioane trăiau într-o sărăcie considerată “disperată”.

Ce înseamnă să permiţi libera circulaţie a capitalurilor ? Înseamnă să te expui dezastrului care a lovit Tigrii Asiatici. În anii ’90, aceste ţări ofereau imaginea unui miracol economic care nu avea nimic în comun cu teoriile economiştilor din Chicago. Riguros protejat, capitalul autohton rodise. Au făcut însă greşeala de a permite accesul investitorilor străini pe pieţele de capital. A fost de ajuns un zvon la bursa de valori, unul singur : că Thailanda nu are suficiente devize liber convertibile ca să-şi protejeze moneda naţională. Investitorii occidentali au început să-şi retragă fondurile, vânzând haotic. Pentru că nu făceau diferenţe între ţările asiatice, nebunia s-a amplificat: au urmat Indonezia, Malayezia, Filipine şi Coreea de Sud. Situaţia s-ar fi putut redresa prin acordarea unui împrumut extern, numai că organismele internaţionale au ieşit înainte cu un mesaj comun: Nu ajutaţi Asia! Catastrofa apăruse în ochii americanilor ca o oportunitate deghizată.

Ce aveau în comun Tigrii Asiatici, în afara vitezei ameţitoare cu care se dezvoltaseră? Refuzul “pieţei libere”, materializat prin legi severe care restricţionau globalizarea. Străinii nu aveau voie să cumpere pământ şi firmele autohtone. Statul juca un rol semnificativ în economie, păstrând monopolul sectoarelor-cheie. Multe dintre importurile provenind din Japonia, Europa sau SUA erau pur şi simplu blocate. Pentru Şcoala din Chicago, această realitate era inacceptabilă. Timp de luni de zile după provocarea crizei capitalurilor, FMI a refuzat să acorde un ajutor financiar care ar fi putut uşura situaţia. Când, în cele din urmă, au început negocierile, primul-ministru al Malayeziei, Mahathir Mohamad, a refuzat să participe la ele: “nu vreau să distrug economia ţării mele ca s-o fac mai bună”. Preţul apocalipsei financiare începea deja să fie plătit: 24 de milioane de oameni îşi pierduseră deja slujbele. Thailanda pierdea zilnic 2000 de locuri de muncă în timpul “reformelor”, adică 60.000 pe lună. În Coreea de Sud – 30.000 lunar, mai ales ca rezultat al cerinţelor inutile ale FMI de reducere a cheltuielilor bugetare. În Indonezia, rata şomajului s-a triplat în 2 ani. Conform Băncii Mondiale, 20 de milioane de asiatici au căzut în această perioadă sub pragul sărăciei. Prostituţia şi vânzarea copiilor înregistrau un boom.

Când FMI şi-a terminat treaba, bunurile Tigrilor Asiatici erau de vânzare la mai nimic. În doi ani, faţa Asiei se schimbase, sute şi sute de firme locale fuseseră eliminate în folosul multinaţionalelor. O teribilă tragedie fusese exploatată pentru a permite accesul capitalului străin pe pieţele autohtone. Tot ce fusese construit timp de decenii de coreeni, thailandezi, filipinezi, indonezieni, fusese făcut bucăţi, scos la mezat şi apoi aruncat la gunoi pentru a elimina competiţia cu importurile. Este adevărat că FMI-ul “stabilizase” economia, e ceea ce face acest organism de obicei, dar acest echilibru se face aruncând milioane de oameni peste bord: lucrătorii în sectorul public, proprietarii micilor afaceri, fermierii de subzistenţă, sindicaliştii. Marele secret al “stabilizării” este că cei aruncaţi la apă nu se mai caţără niciodată înapoi. Cu excepţia Malayeziei, celelalte ţări asiatice sunt acum pieţe de desfacere pentru produsele americane.

Ultima frontieră

Printre multele mecanisme de subjugare a ţărilor aflate în curs de dezvoltare, unul dintre cele mai eficace a fost “şocul datoriilor” sau “criza datoriilor”. Statele Unite au împrumutat multe dintre aceste ţări, după care au crescut unilateral în aşa măsură rata dobânzilor, încât pentru a face faţă plăţilor, acestea au fost nevoite să contracteze noi împrumuturi. Situaţia a fost atât de dezastruoasă încât datoria Braziliei, de exemplu, a explodat, dublându-se de la 50 la 100 de miliarde, în numai 6 ani. În aceeaşi perioadă, datoria Nigeriei a crescut de la 9 la 29 de miliarde. De fiecare dată, împrumuturile erau acordate de către FMI şi Banca Mondială cu condiţia ca cel împrumutat să subscrie la o listă de axiome considerate ca fiind minimul necesar pentru sănătatea economică. Această mascaradă prezentată ca fiind ceva tehnic şi dincolo de orice dubiu, include pretenţii ideologice de genul “întreprinderile de stat trebuie să fie privatizate” şi “barierele care împiedică intrarea firmelor străine trebuie să fie abolite”. Cu alte cuvinte : vrei să-ţi salvezi ţara ? Atunci vinde-o.

Şi dacă tot e să-ţi vinzi ţara, atunci neapărat e s-o faci la preţul pieţei, adică pe nimic. În Rusia, o companie petrolieră de nivelul celei mai mari pe care o are Franţa, s-a vândut pe 88 milioane USD. Norilsk Nickel, care produce a cincea parte din nivelul mondial de nichel, s-a dat cu 170 milioane USD, deşi profitul ei anual atinge 1,5 miliarde USD. Compania petrolieră Yukos, care controlează mai mult petrol decât Kuweitul, s-a vândut pentru 309 milioane USD. Are acum venituri de peste 3 miliarde USD anual. 51% din gigantul petrolier Sidanko a mers pentru 130 milioane USD. Astăzi, stocul este evaluat la bursă pentru 2,8 miliarde USD. O enormă fabrică de arme s-a tranzacţionat contra 3 milioane USD, adică preţul unei case de vacanţă în Aspen. Totuşi, aceste privatizări i-au nemulţumit enorm pe economiştii de la Chicago: bunurile statului s-au vândut strict nomenklaturiştilor autohtoni, interzicându-se orice acces capitalului străin.

Ce se ascunde în spatele retoricii lui Milton Friedman şi a Şcolii din Chicago? Un exerciţiu de cucerire de tip colonial, în condiţiile postmodernităţii. La urma urmei, mesajul economistului nu este decât o reluare parodică a celebrei afirmaţii a lui Adam Smith, conform căreia piaţa ar avea mecanisme de reglare naturale, mâna invizibilă care aranjează lucrurile fără ca vreo autoritate să trebuiască să intervină în vreun fel. Nu ştiu dacă nerozia strămoşului britanic e mai mare decât cea a contemporanului american. Însă pentru oricine e clar că deregularizarea pieţelor e similară cu gestul de a arunca nişte peşti de acvariu într-un ocean în care fojgăie rechinii. Putem arbora o mină fericită, n-avem decât să spunen că peştişorii sunt la fel de liberi ca şi predatorii, realitatea e că niciodată un Carasius auratus nu s-a hrănit cu o balenă albastră. Deşi, libertatea s-o facă nu i-a lipsit, aici nu avem dubii.

Într-o lume în care au dispărut petele albe ale ţinuturilor neexplorate, multinaţionalele s-au trezit fără “naţiunile barbare şi sălbatice” care fac tot farmecul colonialismului. Şi atunci s-au gândit să le fabrice. Eliminând legile care protejează capitalul autohton, colonialişti de azi înhaţă ceea ce colonialiştii de ieri numeau “terenuri goale”, în schimbul unor mărgele de sticlă. Numai că astăzi aceste “terenuri goale” sunt: servicii poştale, parcuri naţionale, şcoli, servicii de securitate socială, etc. Statul este acum ultima frontieră, iar conquistadorul multinaţional îl pradă cu aceeaşi dârzenie pe care a arătat-o predecesorul lui care şi-a părăsit casa pentru a căuta aur în Anzi. Ce au în comun sistemul de telefonie din Chile, liniile aeriene din Argentina, câmpurile petrolifere din Rusia, sistemul de transmitere a apei din Bolivia, fabricile din Polonia? Toate au fost puse în valoare prin efortul public, şi s-au vândut apoi pentru mărgele de sticlă.

Apogeul şi decăderea unei ideologii

Milton Friedman a murit. Ravagiile ideologiei “pieţei libere” sunt atât de evidente, încât în multe părţi ale lumii este foarte greu să găseşti un om care să nu fi cunoscut în mod direct efectele doctrinei şocului. După ce au fost năuciţi în repetate rânduri, mulţi au învăţat să fie atenţi în aceste momente. Odată ce mecanismele doctrinei şocului au fost înţelese pe deplin, comunităţi întregi devin din ce în ce mai greu de luat prin surprindere, din ce în ce mai dificil de confuzionat. Libanul de după războiul din 2006 reprezintă prima lecţie a unui popor care nu mai este dispus să accepte daruri otrăvite. Cu distrugeri evaluate la 9 miliarde de USD, primul-ministru Fuad Siniora era gata să primească împrumuturile acordate de FMI şi comunitatea statelor din Europa şi SUA, în schimbul binecunoscutelor imperative ideologice. Numai că Libanul mai avea o experienţă similară, dobândită în urma războiului precedent cu Israelul. Acelaşi ciclu: distrugere – împrumuturi – înstrăinare. Oamenii îşi aminteau cât de bucuroşi fuseseră că războiul se terminase, că străzile erau reconstruite. Până să se dezmeticească, totul era însă vândut, banii împrumutaţi construiseră averi private, pe care le plăteau tocmai cei cărora li se interzicea accesul în spaţiile noilor îmbogăţiţi.

Libanezii n-au mai vrut să înghită a doua oară aceeaşi escrocherie. Iar guvernul a trebuit să se resemneze. În paralel, Mişcarea Hizballah a început reconstrucţia, piatră cu piatră, cămin cu cămin. Familiile afectate de bombardamente primeau 12.000 USD pentru cheltuielile anului următor, adică de patru ori mai mult decât dăduse guvernul american refugiaţilor din New Orleans după uraganul Katrina, după cum remarcau ziariştii Ana Nogueira şi Saseen Kawzally. Versiunea adoptată de această forţă politică n-a vizat construirea de hoteluri de cinci stele, ca în Kabul, nici de piscine olimpice pentru poliţişti, ca în Iraq. S-a evitat experienţa negativă a supravieţuitorilor din Sri Lanka, din ajutoarele cărora s-au construit hoteluri pe plajă. S-a angajat mâna de lucru locală, nu ca în Iraq, unde “reconstrucţia” s-a făcut cu muncitori străini, într-o ţară în care şomajul atingea 70-80%.

America Latină s-a trezit şi ea din letargie. În noiembrie 2006, Rafael Correa, economist de stânga, îl învingea în alegerile din Ecuador pe Alvaro Noboa, unul dintre cei mai bogaţi oameni din ţară. Correa făcea apel în campanie la “depăşirea aberaţiilor neoliberalismului” şi i-a declarat pe funcţionarii Băncii Mondiale persona non grata în ţara lui. În Bolivia, preşedintele Evo Morales naţionaliza resursele de gaze naturale de la multinaţionalele “jefuitoare”. Chile şi Argentina sunt conduse de politicieni care declară public că sunt împotriva experimentelor Şcolii din Chicago făcute în ţările lor. Atât preşedintele chilian, Michelle Bachelet, cât şi cel argentinian, Néstor Kirchner, au fost încarceraţi în perioada dictaturilor anterioare. Socialism?! Mai putem gândi astăzi în termeni ideologici, păstrându-ne totuşi aderenţa la real? Ceea ce se construieşte acum în America Latină are puţine în comun cu doctrina socialistă. Mai puţină centralizare ca în anii ’60, mişcări mult mai greu de demolat dacă sunt decapitaţi câţiva lideri. Ruperea legăturilor la nivelul teoriilor economice cu SUA atunci când Venezuela, Costa Rica, Argentina şi Uruguay au anunţat că refuză să mai trimită studenţi la School of America. Mai radical decât toţi, Rafael Correa a refuzat să reînnoiască înţelegerea pentru găzduirea celei mai mari baze militare americane din America de Sud.

Ceva extrem de neplăcut pentru Friedman, dar şi pentru Stalin, pare să se întâmple. În Brazilia, un milion şi jumătate dintre foştii fermieri care trăiau în gunoaie la marginea oraşelor au cerut pământ neutilizat, pentru a-şi relua viaţa de dinainte. În Argentina, două sute de fabrici în faliment au fost resuscitate de muncitori, care le-au transformat în cooperative de proprietari. Hugo Chávez a făcut din dezvoltarea cooperativelor în Venezuela o prioritate. În paralel, în Statele Unite, giganticul Halliburton, după ce a tratat guvernul SUA drept bancomat personal, câştigând numai din războiul din Iraq peste 20 de miliarde USD, refuzând să angajeze lucrători din Iraq, îşi exprima recunoştinţa faţă de plătitorul de taxe american mutându-şi cartierul general în Dubai. Respingând visul nord-american al unei zone comerciale libere din Alaska în Terra del Fuego, Bolivia a propus Alternativa Boliviană pentru Americi (ALBA), bazată pe barter, în care fiecare ţară propune ceea ce produce mai bine, în schimbul a ceea ce are nevoie, independent de preţurile pieţei globale. În loc să lase ca acestea să fie decise de traderii din New York şi Londra, sud-americani preferă să le stabilească ei înşişi. FMI, puterea supremă în anii ’90, începe să nu mai aibă ce căuta pe continent. În 2005, portofoliul sudamerican se ridica la 80% din împrumuturile organismului internaţional – în 2007, doar 1%. Beneficiind din veniturile aduse de petrol, Venezuela a început să acorde împrumuturi ţărilor în curs de dezvoltare. Înconjurată de ape financiare tulburi, America Latină construieşte o zonă de relativ calm economic şi predictibilitate, adică ceva ce globalizarea consideră că ar fi imposibil.

După cum spuneam, Milton Friedman a murit, ducând cu el în mormânt o ideologie care s-a străduit din greu să ascundă un secret murdar: nu fusese niciodată, nicăieri, votată. Deşi afirma cu tărie că democraţia şi piaţa liberă merg mână în mână, avea nevoie disperată să-i elimine pe toţi cei care credeau că peştii din acvariu nu pot înota în acelaşi loc cu rechinii şi balenele. Cu o ipocrizie grosonală, “omul de ştiinţă” care a conceput-o s-a deplasat personal pentru a da lecţii de economie criminalilor din lumea întreagă (Augusto Pinochet şi Deng Xiaoping sunt cele mai notabile nume), susţinând ulterior că nu există nicio legătură între ideile sale şi masacrele şi tortura comise în văzul lumii. Astăzi, unii dintre elevii lui Friedman fac obiectul acuzaţiilor de genocid şi compar pe banca acuzaţilor în ţările în care şi-au exercitat activitatea politică. Concitadinul lui, gangsterul Al Capone, se face vinovat de câteva asasinate comise cu sânge rece. Profesorul universitar Milton Friedman dă socoteală Justiţiei Divine pentru sute şi sute de mii de morţi şi dispăruţi, zeci de milioane de flămânzi, chinuiţi şi dezmoşteniţi din lumea întreagă. Preţul îngrozitor pentru nişte construcţii mentale care nu s-au dovedit niciodată eficace când au fost puse în practică, îmbogăţind astronomic doar câţiva deja superbogaţi. Dacă m-ar întreba cineva vreodată pe cine prefer dintre cei doi, optez fără regret pentru Capone. A fost mult mai puţin periculos decât un profesor de economie, şi atunci când a promis însetaţilor rachiu, s-a ţinut de cuvânt!˝.(Surse: sub-lupa.blogspot.com // fymaaa.info

Razbointrucuvant.ro:

Doctrina socului, dupa cum releva excelenta recenzie de mai sus si documentarul video, prezinta foarte clar patternul de propaganda si actiune al neoliberalismului care a inspirat si inspira politicile SUA, FMI, Banca Mondiala, Uniunea Europeana, mai nou.

Totusi se cuvin aduse cateva precizari:

– doctrina socului nu e o doctrina propriu-zis, ci este o idee: socul, dezastrul, criza sunt, de fapt, OPORTUNITATI si chiar METODE de actiune, mijloace folosite in vederea unui SCOP; cel mai adesea, socul e menit sa distruga vechea ordine a lucrurilor si sa instaureze una noua.

– aceasta idee nu este nicidecum doar de apanajul neoliberalismului. Ea se regaseste in toate programele, filosofiile si ideologiile politice ale modernitatii revolutionar-utopice;

– se regaseste, de pilda, in ideile pasoptistilor romani. Nicolae Balcescu spunea: “cu cat este mai rau, cu atat este mai bine”, sensul fiind ca dezastrul social sau politic, haosul, reprezinta momente bune pentru gruparea masonica de revolutionari din care facea parte pentru a dobandi puterea statala. Asadar, regasim doctrina socului la pasoptistii nationalisti.

– fara indoiala, cel mai clar exemplu de “doctrina a socului” regasim la revolutionarii anarhici, nihilisti, comunisti si bolsevici, care se origineaza in jacobinismul revolutiei franceze – partea cu Teroarea si Ghilotina. Programul comunist, in sine, este de restructurare profunda a societatii, de rascolire pana in strafundurile straturilor sociale, pentru a distruge tot ce avea propriu si pentru a instaura propria ordine. Restructurare a societatii prin: teroare, uciderea unor categorii intregi sociale (intelectuali, burghezi, mosieri, chiaburi etc.); inchiderea in lagare si inchisori, reeducarea; distrugerea vechilor reguli sociale si morale si instaurarea altora noi, razboi etc.

– doctrina a socului gasim, evident, si la nazism si fascism. Acelasi modus operandi ca la bolsevici: daramarea unei ordini vechi pentru instaurarea uneia noi, prin reinventarea totala a societatii, prin exterminari, teroare, razboi etc.

– toate gruparile de mai sus au reusit sa controleze situatia si sa ajunga la putere in urma unei crize, in momente de mare instabilitate sociala si politica, de mare nesiguranta; ideologia lor a parut ca salvatoare, programul de actiune ca necesar; mentinerea la putere s-a reusit, in cazul maximal al regimurilor de tip totalitar, prin intretinerea unei crize continue: revolutia perpetua, prin care zeci de milioane au fost ucisi. In cazul regimurilor “soft”, prin reforma perpetua, in urma carora oamenii au fost scosi din vechile lor randuieli si transformati in forta de munca ieftina, platitori de taxe si de credite pentru stat si banci.

Cui apartine insa ideea de a provoca si de a profita de criza? Este o idee luciferica, de sorginte masonica.

Se mai cuvin a fi facute cateva precizari:

Neoliberalismul este o ideologie si o teorie economica. In calitatea sa de ideologie, e pura fictiune: vorbeste despre piata libera, privatizare, competitie etc. In realitate, in timpul nostru, asa ceva nu mai exista. Sistemul in care traim este unul de stranse conexiuni intre stat si corporatii private, intre stat si diferite complexe de putere: complexul bancar, industrial, militar etc. Aceste complexe actioneaza, in directiile majore, in functie de de strategiile discutate in cercurile “think-tankurilor” de tip Bilderberg sau Comisia Trilaterala, de pilda.

Problema este ca, asa cum vizibil reiese din documentar, problema “doctrinei socului” este atribuita doar neoliberalilor. Socialistii, sau tabara cu Keynes in loc de Hayek/Friedman, cu programele de tip New Deal, de la Roosevelt pana la Obama, sunt the good guys. Ceea ce nu e deloc cazul. Si socialistii au EXACT aceeasi “doctrina”: programele lor de nationalizare/centralizare/planificare a economiei nu pot fi impuse decat in urma unei crize si decat perpetuand un soc al schimbarii sociale. Sigur, aceste programe sunt facute nu in numele pietei libere, ci in numele justitiei sociale, insa ele contribuie la instaurarea aceluiasi Leviathan care ne guverneaza totalitar vietile, eventual intr-o varianta mai soft, a la Huxley (pentru regiunile bogate ale lumii, caci pentru regiunile sarace socialismul tot sarac este).

Cel mai bun lucru pe care avem sa il facem este sa renuntam la gandirea ideologica. Piata libera, justitia sociala, initiativa privata, privatizarea, drepturile sociale, sunt toate un bla-bla in spatele caruia se ascund strategii de putere. Important nu este doar mijlocul folosit de aceste strategii, ci SCOPUL.

In prezent, in urma aplicarii neoliberalismului feroce, a venit, pare-se, randul socialismului sa urce la putere. Acesta este insotit si de o puternica ideologie a corectitudinii politice si a promovarii homosexualitatii si avortului. Pare ca omenirea e condamnata intre colonialism abject, exploatare, criza, alarmism, supraveghere biometrica, si colectivizari ale problemelor economice si sociale insotite de drepturi pentru gay.

[Evident, schematizam si simplificam mult si NU ne referim la politicile publice sau la deciziile care s-ar impune obiectiv, care uneori pot fi de inspiratie liberala, socialista, nationalist-economica, in functie de context si utilitate.]

In realitate, spatiul de manevra atat pentru strategiile de putere neoliberale cat si pentru cele socialiste se ingusteaza tot mai mult. Ceea ce inseamna ca lumea va parea a fi fara alternativa si ca cere o resetare generala, totala. Un ultim soc pentru o solutie finala: tiranul iluminat.