C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Geopoliticianul Robert Steuckers: Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (III)

Share Button

Părți întregi ale memoriei europene au dispărut definitiv…



Să revenim la context: regele Lazăr al Serbiei cade în luptă în 1389, în bătălia de la Câmpia Mierlei. Îngrijorat să-i vadă pe otomani că se apropie de Dunăre, Împăratul Sigismund cheamă la cruciadă. Cavaleri francezi, burgunzi și germani, dintre are amiralul Jean de Vienne, Contele de Nevers, viitor Duce de Bourgogne sub numele de Ion fără Frică, răspund a apelul său. Dar armata care se pune în mișcare în 1396 în direcția actualei Bulgarii este heteroclită și prost comandată. În fața ei stă un geniu militar turc, sultanul Baiazid II Yildirim (Fulgerul), care obține victoria. Masacrul este înspăimântător. Mii de prizonieri germani și franco-burgunzi sunt gâtuiți (moartea lor țipă răzbunare!). Pentru a se răzbuna pe buna primire a bulgarilor la adresa cruciaților occidentali, turcii rad Nicopolul și fac ravagii în întreaga țară.

După Serbia, Bulgaria medievală este la rândul său eradicată, întreaga sa cultură monahală, printre altele marea mănăstire de la Tîrnovo, este transformată în cenușă. Astăzi nu ne dăm seama îndeajuns, dar această cultură formidabilă a mănăstirilor din Bulgaria, din Kosovo ortodox și din Serbia medievală, și mai târziu din Croația catolică și renascentistă, a fost totalmente distrusă. Părți întregi ale memoriei europene, și nu cele mai mici, au dispărut astfel definitiv. Mulți slavi din Balcani au emigrat spre Rusia și Ucraina, pentru a scăpa de furia otomană. Aceste fapte istorice trebuie luate în considerare atunci când se evocă candidatura Turciei la UE.

După eșecul răsunător de la Nicopole din 1396, europenii au cunoscut un respiro. Mongolii lui Tamerlan se angajează pe calea pe care fuseseră angajați cândva selciucizii: ei pătrund în Anatolia și-i strivesc pe otomani la Ankara în 1402, dar, ca și predecesorii lor, nu ajung să cucerească Bizanțul, nici să atingă coastele ioniene. Blocați în Asia Minoră în ciuda voctoriei lor, mongolii pradă estul Anatoliei, actualul Kurdistan. Urmele acestor distrugeri sunt încă vizibile astăzi. Sistemele de apeducte care alimentau orașele au dispărut, săpând astfel bazele hidraulice ale oricărei urbanizări și, de aici, ale oricărei imperialități, cea a Romei ca și cea a Chinei, cele două modele ale lui Leibniz. Genovezii și venețienii nu vorbesc despre această înfrângere și nu evocă prezența hoardelor mongole în Asia Minoră, de teamă s nu-i alarmeze pe clienții lor din Occident care împrumutau bani. Datorăm o descriere a acestor evenimente unui bavarez, Hans Schiltberger, prizonier al otomanilor după bătălia dezastruoasă de la Nicopole din 1396. Schiltberger, alți germani și franco-burgunzi ca și 10.000 de cavaleri sârbi fuseseră constrânși să se bată de partea otomanilor (pentru a apăra Bizanțul contra mongolilor!). El ne-a lăsat o relatare a acestei înfrângeri otomane; ea a lăsat 20 de ani de respiro Europei, care totuși nu a profitat pentru a înfrunta în bune condiții amenințarea mortală care o pândea în Sud-Est.

După plecarea mongolilor, hinterlandul anatolian, sărăcit, ruinat, o duce mizerabil. Puterea otomană, în tentativele sale de redresare, se lovește de o opoziție populară, care s-a numit „revolta dervișilor”, ale cărei justificări sunt mistice, chiar panteiste și ascetice. Această revoltă se plasează sub conducerea Șeicului Bedreddin și a lui Bürklüce Mustafa; ea are sprijinul bandelor turcmene, venite de dincolo de Caspica, ca și ale sectei lui Torlak Kemal. Masele țărănești se ridică de asemenea împotriva puterii centrale și sunite a otomanilor, la fel cum vor exista revolte țărănești, jacquerii, mai mult sau mai puțin mistice și ascetice în Europa Centrală și Occidentală. În 3 bătălii, sultanul Mehmed I îi bate pe rebeli în 1420 și spânzură sau îi trage în țeapă pe șefii insurecției. Unitatea balcano-anatoliană a Imperiului Otoman e salvată, blocul teritorial otoman corespunde de aici înainte vechiului bloc bizantin.

Expansiunea poate să reînceapă. Lecția actuală de tras din „revolta dervișilor” din 1420, care a dat un răgaz Europei, este că greutatea puterii otomane și a puterii militare turcești actuale incita și putea să incite pe viitor orice putere europeană inteligentă să iște revolte sociale în Anatolia și în Kurdistan, cu scopul de a obliga Turcia să ușureze presiunea spre Balcani și Cipru, pentru a face inoperant instrumentul turc al hegemonismului american.

Vechea putere otomană mai coerentă decât americanii de azi!

Încă din 1422, otomanii revin în Balcani, profită de certurile dintre slavi și-și consolidează în liniște atu-urile geopolitice și strategice. Sârbii se aliază cu ungurii, arătând prin acest fapt că o alianță între puterile danubiene poate opri avansul otoman, în vreme ce orice opoziție între sârbi și unguri conduce, dimpotrivă, la favorizarea expansiunii turcești. Dar această alianță nu este suficientă: turcii cuceresc Belgradul (mai exact locul întărit Smederevo pe Dunăre) în 1439. Lucrul acesta confirmă teza colegului nostru sârb Sașa Papovici: pentru a cuceri Constantinopolul, trebuie mai întâi să te implantezi solid în Balcani, să controlezi aici toate punctele strategice importante, atât în zonele muntoase cât și pe cursul Dunării.

În 1441, otomanii invadează Transilvania și protejează astfel cursul Dunării în profitul lor. Balcanii formează, pornind de la această anexare a Transilvaniei, antica Dacie a romanilor, o unitate coerentă sub autoritate turcă. Marele port de la Marea Egee, Salonicul, cucerit în 1423, câștigă un hinterland omogen, ceea ce nu mai este cazul astăzi, având în vedere distrugerea oricărei coerențe în comunicațiile potențiale pe linia Belgrad-Salonic, cea mai scurtă între Dunăre și Mediterana, așa cum s-a putut constata în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a ofensivei lui Mackensen de-a lungul teritoriului sârb în direcția Mării Egee. În acest sens, puterea otomană era mai coerentă decât proiectul american de astăzi, care vizează o împărțire teritorială extremă, făcând imposibilă orice dezvoltare economică în această regiune, fiindcă americanii taie căile de comunicație fluviale, feroviare și rutiere, care rămân din această cauză desfăcute și inoperante.

Proiectul burgund a fuzionat cu proiectul imperial germanic, cu voința spaniolă de a controla toată Mediterana și cu spiritul corsar și cavaleresc al Ordinului de Malta.

Invadarea Transilvaniei provoacă în Ungaria apelul la o a doua cruciadă anti-otomană. Contrar celei din 1396, ea este bine organizată de către un căpitan de excepție, Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara). Armatele sale dispun de artilerie. Ele intră în Transilvania și avansează către Adrianopole. În fruntea acestei cruciade se afla regele Vladislav I al Poloniei și Ungariei, care domnea peste un vast hinterland, corespunzând teritoriului „Noii Europe” a lui Bush. În strategia americană actuală, pusă la punct de Luttwak, Brzezinski și Bagnall, America ar trebui să controleze și Turcia și „dorsala islamică” și teritoriile care au servit ca arie de adunare a efectivelor cruciadei a doua maghiare. Astfel, americanii înțeleg să controleze două zone ofensive situate între Germania și Rusia, să recreeze „cordonul sanitar” al Lordului Curzon, să împiedice orice continuitate teritorială și strategică între Germania și Rusia (așa cum a observat foarte bine geopolitologul rus contemporan, colonelul Morozov), să taie axa danubiană în două tronsoane, să împiedice orice proiecție a puterii germane spre Marea Neagră (proiectul burgund, reluat de Maximilian I, imediat după căsătoria cu maria de Bourgogne; proiectul burgund fuzionează, chiar de la sfârșitul secolului al XV-lea, cu imperialitatea romano-germanică; există deci continuitate între acest proiect burgund și acțiunile binomului austro-ungar pe de o parte, și cele ale Spaniei și Ordinului de Malta în Mediterana, pe de altă parte; pentru noi, aici, în Brabant, în acest castel Coloma, unde a lucrat înaintea noastră un Louis Gueuning, nu există alte legitimități în Europa; cei care împărtășesc acest proiect și se înscriu în el sunt aliații noștri; cei care nu-l împărtășesc, cei care bolborosesc împotriva acestei viziuni sublime sunt inamicii noștri și inamicii civilizației noastre; iată o definiție clară a inamicului – și a amicului – care, așa cum ne-au învățat Carl Schmitt și Otto Koellreutter, face posibilă politica)

Mereu neînțelegerile dintre europeni!

Apelul la cruciadă al lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) și Vladislav I, la care răspund combatanți germani și cehi, suscită mult entuziasm: Albania se revoltă sub conducerea lui Skanderbeg, Valahia la fel, sub autoritatea lui Vlad Dracul (Vlad Țepeș, sau „Dracula”); bazileul bizantin, izolat la Constantinopol, acceptă unirea tuturor creștinilor; Veneția și duce navele de război până în Marea Marmara. Dar, în ciuda facultăților de strateg ale lui Ioan Huniade, armatele ungurești sunt strivite în 1444 la Varna în Bulgaria. Regele nestăpânit Vladislav I, care nu ascultă povețele de moderație ale lui Ioan Huniade se aruncă asupra dispozitivului turc bine întărit și este ucis. Huniade scapă de dezastru și devine regentul regatului Ungariei. În 1448, o a doua ofensivă ungară se soldează tot cu un eșec în Kosovo, fiindcă valahii lui Vlad Dracul trec în plină luptă de partea inamicului. Mereu neînțelegerile dintre europeni!

Fiul lui Ioan Huniade, Matei Corvin (Matthias Corvinus), devine rege al Ungariei în 1458. În 1456, el a recucerit Belgradul de la turci cu o armată modernă, constituită din țărani ridicați în masă și bine antrenați. În bătălie, sultanul este rănit. Clopotele sună în întreaga Europă. Dar această victorie răsunătoare, dovedind interesul tactic al unei armate de origine țărănească, nu va avea decât rezultate efemere: în 1459, prințul sârb Gheorghe Brancovici se supune sultanului. Bosniacii regelui Stepan fac apel la Roma și la Occident pentru ajutor, dar nobilimea bogomilă, victimă a Inchiziției în secolele precedente, trece de partea turcilor: 70% din populația bosniacă se convertește, din ură față de catolici și ortodocși. Altă dată, în Balcani, convertirile la islam nu depășeau 10% (ca în Grecia și în Bulgaria, unde subzistă populații autohtone islamizate). Convertirea nobilimii bogomile la islam constituie centrul problemei bosniace actuale.

O voință geopolitică dunăreană și pontică

După luarea Salonicului în 1423, și având în vedere presiunea turcă neîntreruptă, ducii din Bourgogne, suveranii noștri, au formulat proiecte de reconquistă, pe care nu le vor putea realiza din cauza evenimentelor Războiului de o Sută de Ani, din cauza presiunii potențiale franceze asupra frontierelor noastre meridionale și asupra Ducatului de Bourgogne. Încă din 1429, Filip cel Bun își dă seama de pericol. El fondează Ordinul Lânii de Aur, la 10 ianuarie 1430, a cărui inspirație spirituală se bazează pe mitul grec al argonauților, adică a navigatorilor și aventurierilor care explorau Marea Neagră. Obiectivul Ordinului, la început, era de a relua idealurile cavalerești ale Persiei antice și Armeniei tradiționale. Acest ideal era totodată dublat de o perspectivă geopolitică foarte concretă: repunerea piciorului în Marea Neagră, mergând de-a lungul Dunării, așa cum făcuse armata europeană la 1396.

Ioan Fără Frică, tatăl lui Filip cel Bun, căpătase din captivitatea sa la Bayazid-Fulgerul (Yildirim) o cunoaștere clară asupra datelor geopolitice ale regiunii balcanice și pontice. Soț al Margaretei de Bavaria din 1385, el avea cunoștințe asupra spașiului danubian, Bavaria fiind vecină cu marele fluviu și, în consecință, legată de dinamicile geopolitice ale acestei iense regiuni care se întinde de la Alpi la Marea Neagră. Numeroși cavaleri și infanteriști bavarezi luptaseră de altfel de partea lui Ioan Fără Frică la Nicopole. Orașele flamande au fost cele care au plătit uriașa sa răscumpărare, cerută de Bayazid. Asasinat de francezi în 1419, Ioan Fără Frică îi transmite fiului său Filip cel Bun, pe jumătate bavarez și un sfert flamand, moștenirea burgundă, pe care el o va atașa, chiar dacă va deveni viitorul ”Cerc al Burgundiei”, de Sfântul Imperiu al lui Carol Quintul. Încă din 1442, Filip cel Bun pregătește cruciada care se anunță la apelul Papei Eugeniu al IV-lea. El însă nu va participa la ea, datorită înfrângerii de la Varna din 1444. Cu toate acestea, în ciuda acestui dezastru, o flotilă burgundă, sub comanda lui Walleran de Wavrin, pleacă spre Marea Neagră. Un alt nobil burgund, Geoffroi de Thoisy, pornește spre același punct. Aceste operații nu vor fi deloc continuate. Dar ele rămân totuși indiciile unei voințe geopolitice dunărene și pontice, adică a unei voințe de a contesta puterea otomană pe Dunăre, în Marea Neagră și în Crimeea. Aici noi vedem premisele Sfintei Alianțe a lui Eugeniu de Savoia și a lui Maximilian-Emmanuel al Bavariei („Regele Albastru”) și ale alianței între Spania, Austria și Rusia, care s-a pecetluit la Viena în 1725-26.

Misiunea noastră „națională și imperială”

La fel cum Filip cel Bun înțelegea să reconstituie dorsala lotharingiană pentru a putea uni mai bine Europa și cum Ordinul Lânii de Aur era destinat să devină instrumentul acestei politici, șira spinării spirituale și militare a unei viitoare Europe unificate, „materia burgundă”, în diversitatea sa strălucitoare, primește in toto aliniamentele „misiunii noastre naționale și imperiale”. Nu există alta. Ar trebui un alt colocviu pentru a-i determina natura și a-i explora posibilitățile și reactualizarea. Evenimentele celor două cruciade ungare din 1396 și 1444 constituie epopeea fondatoare a acestei misiuni.

Lecția pe care trebuie s-o învățăm astăzi din toată istoria cuceririi otomane a Balcanilor, a câmpiei ungare și a Transilvaniei este următoarea: așa cum ne-a învățat clar Sașa Papovici, trebuie început prin controlul asupra Balcanilor pentru a cuceri Orientul Mijlociu (Mesopotamia de Sus în 1515, Siria în 1516, Egiptul în 1517), regiunea Golfului (cucerirea Bagdadului în 1534) și Asia Centrală (Alexandru cel Mare). Obiectivul politicii anglo-saxone este de a-l imita pe Alexandru cel Mare și pe otomani, de a controla teritoriile pe care unul și ceilalți le-au controlat cândva, pentru a ține ariile civilizaționale vecine în șah (Sfântul Imperiu/Europa, Rusia, India, China). Proiectele de „piață comună” a Marelui Orient Mijlociu, care se întinde din Egipt până în Tadjikistan, care sunt formulate astăzi în Statele Unite, merg clar în acest sens. Acest vast spațiu este în grija uneia dintre cele cinci structuri ale comandamentului militar american din lume, anume USCENTCOM, care înglobează și Libia (pe calea normalizării) și Pakistanul. Este vorba de a sustrage masele demografice ale acestor regiuni comerțului viitor cu UE și cu Federația Rusă. Evenimentele confirmă acest demers „alexandrin”: preliminariile cuceririi Marelui Orient Mijlociu au început în Bosnia încă din 1993-94, pentru a fi continuate în Kosovo în 1999 și apoi în Macedonia. Pentru a destabiliza regiunea cu totul, levierul de plecare a fost populația musulmană bosniacă sau albaneză, și rețelele mafiote locale, care au fost artificial și abil excitate contra vecinilor lor slavi și ortodocși, cu complicitatea turcilor, saudiților (care oferă fonduri) și a intelectualilor parizieni de stânga (Glucksmann, Lévy, Finkielkraut și câțiva alții).

(Va urma)

Autor: Robert Steuckers

Traducere: Cristi Pantelimon, dupa un articol de pe blogul autorului (Le Blog de Robert Steuckers)

Sursa: Estica.eu

 

Share Button

Chris Terhes: ”Abuzul si pragul”

Share Button

Ambasadele, societatile “in civil”, propagandistii, tobosarii, taragotistii si trompetistii din presa (de tinerii frumosi si liberi nu zic nimic, ca ei, saracii, in ignoranta lor, au fost manipulati la greu) ar trebui sa primeasca cate un premiu de la TOTI cei anchetati sau judecati pentru “abuz in serviciu”, deoarece in urma opozitiei lor la OUG13 toti cei acuzati de abuz in serviciu vor scapa, dat fiind ca in forma actuala definitia infractiunii este “impredictibila”, deci tot textul este neconstitutional.



Decizia 392/2017 a CCR, la paragraful 53, spune expres ca infractiunea de abuz in serviciu este definita in limitele a doua criterii: (1) incalcarea legislatiei primare (lege ori ordonanta de urgenta) si (2) stabilirea unui prag pentru paguba ori vatamare.

In privinta pragului, CCR spune astfel: “Curtea a reținut, drept criteriu suplimentar, gradul de intensitate necesar aplicării unei pedepse penale, respectiv necesitatea existenţei unei anumite valori a pagubei sau a unei anumite gravități a vătămării a drepturilor sau intereselor legitime rezultate din comiterea faptei”.

Cu alte cuvinte, infractiunea de abuz in serviciu fiind una de rezultat (exista si infractiuni de pericol), legea trebuie sa statueze de la ce valoare a pagubei, respectiv de la ce intensitate a vatamarii in sus fapta respectiva cade sub incidenta legii penale.

Un astfel de “prag” e necesar pentru a delimita pedeapsa penala, care e “ultima ratio” (cea mai severa forma de raspundere), de restul formelor de raspundere: civila, administrativa, etc.

Ei, acest “prag” nu a fost introdus in 2016 de catre Guvernul Ciolos, a fost introdus prin OUG13 dar apoi revocat prin OUG14.

CCR vine acum si spune ca, prin lipsa “pragului”, dispozitiile penale in vigoare cu privire la abuzul in serviciu “sunt formulate in sens larg si in termeni largi, ce determina un grad sporit de IMPREDICTIBILITATE, […] aceasta redactare constituind premisa unor interpretari si aplicari arbitrare/aleatorii” (par. 55).

Asadar, CCR reitereaza acum, prin Decizia 392/2017, considerentele din Decizia 405/2016 si reafirma ca actuala formulare a abuzului in serviciu, prin lipsa “pragului”, este “impredictibila”.

CCR are deja o jurisprudenta vasta in baza careia un text de lege care e “impredictibil” e considerat neconstitutional.

Mai mult, exista toate sansele ca intregul text privind abuzul in serviciu sa isi fi incetat efectele juridice inca de anul trecut, dat fiind ca legiuitorul nu a introdus acel prag, asa cum se ceruse in Decizia 405/2016.

Constitutia spune, la art. 147 alin. 1, ca “dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice (!!!!) la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei”.

Aici se vorbeste despre “dispozitii”, adica partea aceea de la sfarsitul deciziei. Totusi, CCR a statuat ca nu doar dispozitivul e obligatoriu, ci si considerentele logico-juridice pe care acesta s-a bazat.

Asadar, dat fiind ca prin Decizia 405/2016 s-a admis exceptia de neconstitutionalitate, iar in 45 de zile de la publicarea acelei decizii in Monitorul Oficial legiuitorul nu a pus in acord definitia infractiunii de abuz in serviciu cu cele dispuse in Decizia 405/2016 (adica prezenta acelui prag), concluzia logica este ca textul si-a incetat efectele juridice.

Atat art. 1 din Codul penal cat si art. 7 din CEDO prevad legalitatea incriminarii, adica legea trebuie sa prevada clar si predictibil care fapte sunt infractiuni, astfel incat oamenii sa cunoasca, sa fie preveniti cand incalca legea penala si sa stie la ce sanctiuni se expun.

Or, chiar si daca textul in cauza ar produce efecte juridice, in lipsa unui prag, despre care vorbeste CCR inca din 2016, infractiunea de abuz in serviciu nu mai indeplineste exigentele legalitatii incriminarii prin faptul ca definitia este “impredictibila”.

Oricum o iei, realitatea este ca, din 2016 pana in prezent, au fost condamnati oameni pe un text care este neconstitutional, adica pentru fapte care nu mai sunt infractiuni.

Acum vor scapa unii care chiar au facut abuz in serviciu, folosindu-si functia pentru a obtine foloase pentru sine ori pentru altii.

Multumiti-le ambasadelor, acoperitilor, trompetistilor, propagandistilor pentru situatia asta.

In loc sa fi lasat spatiu profesionistilor sa dezbata Decizia CCR 405/2016 si sa vina cu cea mai buna forma de text legislativ, acesti penibili s-au isterizat, au dezinformat publicul, i-au scos pe oameni in strada si au paralizat orice discutie rationala, profesionista, calma asupra subiectului.

Astfel de isterii, cu scopul acuzarii obsesive a unora, numai sistemul comunist a mai facut.

Este ironic ca dupa o astfel de isterie in masa, cu sute de mii de oameni in strada, rezultatul pe care l-au obtinut va fi exact pe dos.

Am atras atentia in februarie cu privire la acest risc, insa psihoza in masa a batut orice argument rational. Daca ar fi intrat in vigoare OUG 13 lucrurile ar fi fost limpezi acum si nu eram in aceasta situatie.

Concluzia este ca propaganda Noii Securitati, alaturi de cei care s-au lasat manipulati de aceasta, le-au facut “penalilor” un mare cadou: dezincriminarea abuzului in serviciu.

Autor: Chris Terhes

Sursa: Chris Terhes

Share Button

Alexandru Petria: ”Cine se ascunde în spatele societății civile”

Share Button

În anumite momente tensionate, brusc apar ong-uri sub nume pompoase, majoritatea de care n-a auzit nimeni, și dă-i cu liste de revendicări, și dă-i cu pretenții. Ele vor să stabilească parcursul zilei, substituindu-se partidelor sau dându-le indicații.



Un om calculat n-are cum să nu-și zică: ”Cine puii mei îs ăștia?”. Ei, aici situația se complică, paleta e largă- de la indivizi fără niciun căpătâi, care n-au muncit niciodată serios în viața lor, și profită de organizații ca să aibă de-o pâine, la diverși ciudați, exaltați ori ”idioți utili”- după formularea lui Lenin, adică oameni de bună-credință, dar manipulabili, până la acoperiți (nu cu pătura sau plapuma!) și agenți ai serviciilor de spionaj străine. Mizele subterane se regăsesc în spectrul economic, după tentativele de-a domina opinia publică.

”Pe cine reprezintă ei?”, n-are cum să nu se întrebe același om calculat. Cum spun americanii- urmărește banii. E simplu, reprezintă interesele celor care-i subvenționează, nimic altceva în substanță, dacă excludem artificiile de derutare, teme-acadele ca să umple și să ocupe cu ceva gurile naivilor.

Ong-urile sunt arme neconvenționale de presiune în jocul politic. Mai periculoase cu cât nu cunoști exact finanțatorii, ce le mișună în spate, ca să le dejoci planurile.

Revoltător, unele primesc și fonduri de la stat, ceea ce înseamnă o subvenționare aberantă și haotică a politicului în afara cadrului partidelor, un aspect trecut cu vederea din cecitate sau din interese obscure de către guverne.

E în atingere intimă cu impostura faptul că ong-urile se umflă în pene sub titulatura de societate civilă. Nu, ele îi reprezintă real pe finanțatori și pe membri, ca persoane fizice. Atât.

Sunt vocali, cu tupeu, dar la o analiză obiectivă se observă că-s o cantitate neglijabilă, nimeni în drum ca pondere în corpul social. Nu-s ce vor să se creadă propagandistic că sunt, n-au sute de mii sau milioane de oameni în spate.

”Ei nu-s proști că forțează nota, proști sunt cei care țin cont serios de cuvântul lor”, n-are cum să nu concluzioneze omul nostru calculat.

Autor: Alexandru Petria

Sursa: Alexandru Petria

Share Button

Deontologia s-a născut la Cluj – cazul PressOne (I)

Share Button

În ultimii ani au apărut o serie de publicații care și-au creat un brand din cântarea deontologiei jurnalistice, fără să fi fost  vreodată echidistante, dar s-au lăudat cu acest lucru în timp ce făceau propagandă de cea mai joasă speță.


Dintotdeauna, una dintre problemele presei  românești a fost finanțarea. Adică de unde își iau jurnaliștii bani pentru a face reportaje pe teme la zi- nu comenzi din partea patronilor, pentru că a devenit evident că în România presa nu se poate susține doar din publicitate.

Cum este finanțat site-ul PressOne

Conform informațiilor afișate pe site-ul PressOne[1], publicația a fost înființată la Cluj-Napoca și lansată în luna septembrie a anului 2015. Site-ul este deținut de Press One Media SRL și reprezintă o investiție a omului de afaceri american Don Lothrop. El este și inițiatorul fundației RomaniaOne[2], care are ca scop dezvoltarea societății civile de la noi.

Cine este finanțatorul PressOne – Don Lothrop

Don Lothrop, mai exact Donald James Lothrop este un om de afaceri american care este interesat de societatea civilă din România. Da, domnul Lothrop stătea liniștit în Sillicon Valley și în anul 2005 a descoperit România. În momentul în care a descoperit țara noastră a realizat că aici este un paradis, dar că îi lipsește o societate civilă așa că s-a gandit să facă o fundație și mai apoi un site care să ajute la formare societății civile românești. Practic, domnul Don Lothrop  se vrea a fi un George Soroș la scară mai mică. În această logică au apărut mai multe articole în presă[3] care îl prezintă pe patronul PressOne ca fiind un binefăcător[4] al societății civile românești și bineînțeles, un luptător pentru drepturile omului.

Așa cum era de așteptat, legăturile dintre Don Lothrop și George Soroș au început să iasă la iveală. Patronul PressOne a participat la proiectul editorial al Sandei Pralog[5] “Mai români decât românii? De ce se îndrăgostesc străinii de România”[6] alături de alți străini care, pasămite, iubesc țara noastră. Sandra Prolog este cea care în 1990 a pus bazele Fundaţiei Soroș pentru o Societate Deschisă în România şi Moldova. Alături de Lothrop au mai participat la proiect preşedintele Raiffeisein Bank România, Steven van Groningen, Wajiha Haris (preşedinte fondator al Fundaţiei Scheherazade), Irina Budrina (expert în comunicare inteculturală) și mai mulți expați stabiliți în România.

Pentru că domnul Lothrop nu este doar patron de presă, ci este și influencer, acesta publică analize pe blogul său despre alegerile din Statele Unite. O parte din articolul ” Regele Saul al Americii[7]” scris pe blogul lui Don Lothrop despre alegerile prezidențiale din SUA.

”Votul meu pentru Clinton va fi cel mai dezgustător vot din viața mea. Dar măcar nu vom avea un președinte care:

– crede că a-ți omorî opozanții politici înseamnă un bun leadership,

– refuză să-și facă publice declarațiile de venituri pentru că minte în legătură cu acțiunile sale caritabile, cu veniturile sale și cu schemele de eschivare de la taxe prin offshore-uri,

– a cărui politică împotriva liberului schimb ar putea declanșa inflația și o recesiune ce ar șterge toate economiile noastre,

– care propovăduiește un mesaj al urii care va duce America înapoi în epoca protestelor și tulburărilor din societatea anilor ’60,

– care folosește tactici de intimidare caracteristice bătăușilor din școala primară, insultând și întrerupând pe oricine îi scoate în evidență nesiguranța și lipsa unei gândiri sănătoase,

– care se laudă cu o viață plină de lăcomie, sex și calomnie, care va deveni model pentru copii și adolescenți.

Măcar despre Clinton Foundation știm de unde primește banii. Știe cineva cine finanțează cazinourile și hotelurile lui Trump? Oare este posibil ca discursul său anti-NATO să fie felul lui de a-și ajuta partenerii de afaceri și interpușii care se ocupă cu spălarea de bani?”

Practic, patronul PressOne, site-ul deontologilor și pro-americanilor, îl atacă într-un mod abject pe actualul președinte al SUA, în perioada respectivă candidat la președinția Statelor Unite. Domnul Lothrop promovează cu succes agenda lui George Soroș în România atât pe teme ce țin de politica românească dar și în ceea ce privește politica americană.

Poate acum când frații mai mari ai PressOne, Hotnews și Digi24 l-au reconsiderat pe Trump, va înțelege și domnul Don Lothrop că este benefic să șteargă acest articol în care-l acuză pe președintele în funcție al SUA de practici nedemocratice și evaziune fiscală mai ales dacă se va schimba și garda la ambasada americană.

Ajuns pe meleaguri mioritice pentru a construi site-uri și ONG-uri, domnul Don Lothrop face și afaceri

Conform portalului clujust.ro[8], Don Lothrop a investit în mai multe firme din Cluj, în care este asociat cu fostul deputat PSD Vasile Suciu, care a părăsit partidul  la alegerile parlamentare din 2004 și s-a folosit de asociația religioasă neoprotestantă Oastea Domnului în campania electorală pentru a ajunge în Parlament.

Domnul Lothrop este unul dintre promotorii mișcărilor neoprotestante din Ardeal, venit pe filieră americană. Relațiile dintre neoprotestanții clujeni și cei americani, mai ales  din Chicago, sunt foarte puternice[9] și de notorietate. În concluzie, PressOne este un site cu o finanțare mai mult decât suspectă, dar care ne servește în fiecare zi deontologie cu lingurița.

În episodul următor vom vorbi despre modul în care acționează PressOne, despre redacția și ratingul site-ului și mai ales despre modul în care înțeleg ”jurnaliștii” de acolo să facă presă.

[1] https://pressone.ro/despre-noi/

[2] https://romaniaone.org/

[3] http://evz.ro/don-lothrop-un-american-indragostit-de-romania-sua-nu-au-fost-atente-la-ce-se-intampla-aici-pana-acum.html

[4] http://www.hotnews.ro/stiri-esential-18412018-initiatorul-romaniaone-don-lothrop-romania-are-nevoie-disperata-guvern-care-lucreze-pentru-oameni-nu-sindicat-crima-organizata-care-deserveste-nevoile-300-familii-bogate-romanii-trebuie-implice-mai-mu.htm

[5] http://www.polirom.ro/web/polirom/carti/-/carte/4996

[6] http://www.mediafax.ro/cultura-media/interviu-cu-sandra-pralong-coordonatoarea-volumului-mai-romani-decat-romanii-strainii-au-o-seninatate-ce-ne-lipseste-inca-11250612

[7] https://donlothrop.com/regele-saul-al-americii/

[8] https://www.clujust.ro/salvatorul-societatii-civile-romane-americanul-don-lothrop-in-afaceri-cu-un-fost-deputat-psd-si-fiii-lui/

[9] http://www.cotidiantr.ro/axa-mafiilor-cluj-chicago-52315.php#.WUJVl2iGPIU

Autor: Alexandru David

Share Button

Piețele sub asediu

Share Button

Deși au fost distruse suficiente lucruri în România, încă există loc pentru mai rău. Una din instituțiile care supraviețuiește, cu greu, ce-i drept, este piața de legume și fructe.



În pofida invaziei supermarketurilor și a reglementărilor fiscale, fiecare oraș sau târgușor se poate lăuda cu un loc de unde poți cumpăra produse crescute, în principiu, în ogradă. În practică, lucrurile nu stau decât rareori așa, iar mulți dintre vânzători, nu sunt altceva decât intermediari pentru engrosiști. Alții, probabil, deși evită această soluție, nu ezită să folosească cele mai toxice cocktailuri de stimulente și ierbicide pentru a crește productivitatea. Dar cu toate acestea, există și un număr de producători onești, probabil  în majoritatea locurilor, iar mulți dintre ei se adaptează admirabil la preferințele de consum în schimbare. Astfel că în piețele mai mari au început să se observe, în același timp cu reapariția unor produse locale dispărute de ceva vreme (cireșe amare, bame), și legume sau ierburi neobișnuite pentru obiceiurile culinare românești, ceea ce dă seama de o oarecare profesionalizare semnificativă.

Până și în aceste condiții, departe de a fi ideale, piețele tradiționale păstrează un avantaj net în fața supermarketului. Proprietarul poate fi ușor verificat, se poate intra într-o legătură cu el, poți afla cum și-a cultivat grădina, etc. Unii economiști discută, odată cu revoluția internetului, de o economie Peer2Peer, dar piața tradițională ar trebui să fie, mai degrabă, o economie de la persoană la persoană, ceea ce, probabil, a reprezentat și idealul economic al clasicilor. Adică, fiecare să știe cam cu ce se ocupă fiecare și cum se ocupă de ceea ce se ocupă. Sigur că poate părea un ideal utopic în zilele noastre, dar nu este așa greu de tins spre el. De pildă, un țăran din piața pe care o frecventez nu vinde decât ierburi, fruze de salate și flori de ceai, iar eu aș fi tare dezamăgit dacă l-aș vedea, peste noapte, cu altceva. Nu întâmplător au apărut și etichete făcute din proprie inițiativă pe care este indicată originea produselor. Bineînțeles că tot acest ambalaj și adaptare nu înlătură înșelăciunea sau falsificarea, dar oferă mai multe posibilități de a controla ceea ce mănânci. Între Clinceni și Peru e destul de limpede unde vei căuta originea produsului, dacă te preocupă serios chestiunea.

Încă un argument pentru supremația pieței îl reprezintă, fără a lua în calcul calitatea, prețurile produselor. La piață este mult mai rentabil să cumperi față de lanțurile de magazine, ceea ce nu e un argument de neglijat, într-o epoca inflaționistă. Un studiu realizat în Marea Britanie a relevat că prețurile legumelor și fructelor organice vândute în piețele fermierilor, care au loc, în cel mai bun caz, o singură dată pe săptămână, sunt cu 33% mai ieftine comparativ cu cele similare din supermarketuri. Chiar și în absența unei cercetări solide mi-e greu să cred că lucrurile stau cumva altfel la noi.

Din nefericire, piețele românești sau ce a mai rămas din ele, sunt pe cale de dispariție, în primul rând din cauza reglementărilor excesive, multe dintre ele introduse și prin presiunea corporatistă. Una din măsurile specifice de a îndepărta țăranii din piețe o constituie solicitarea casei de marcat. Lupta împotriva evaziunii fiscale, egalitatea în fața legii, îndepărtarea samsarilor, o colectare mai bună la buget… motive se găsesc cu duiumul, iar administrațiile orașelor au început să devină din ce în ce mai exigente cu oamenii din piețe. Sunt oarecum notorii cazurile de băbuțe amendate pentru trei fire de pătrunjel vândute la colț de stradă, vănzătoare de flori alergate de polițiști comunitari, culegătorii de urzici vânați pe  marginea șoselelor șamd.
Pentru moment nu s-a trecut la faza complet eliminatorie, a standardelor de calitate și a denumirilor de origine controlată, care vor face ravagii în rândul cultivatorilor. Modelul este oferit deja de Comisia Europeană, care își propune să ajute piețele fermierilor, dar care nu face altceva decât să distrugă micii proprietari prin impunerea unor standarde de calitate, cu certificări ale EFSA (Agenția Europeană pentru Siguranță Alimentară).

În Franța,încă din anul 1965, principala piață a Parisului, Les Halles, cea care i-a inspirat lui Zola un roman, a fost demolată din motive de igienă și congestie a traficului. A urmat o catastrofă, nu doar arhitecturală. Tot, în Franța peste 50 de feluri de brânză au dispărut în ultimele patru decenii, ca urmare în special a reglementărilor din ce în ce mai stricte. Uniunea Europeană a interzis folosirea laptelui nepasteurizat în brânzeturi ceea ce reprezintă o condamnare la moarte pentru foarte multe feluri tradiționale.

„Suntem forțați să adoptăm aceleași criterii de calitate folosite de marile companii în producerea brânzeturilor procesate. Nu există nicio justificare din punct de vedere medical. Industria produselor lactate face lobby pentru standarde care răpesc brânzeturilor orice personalitate sau calitate – cu alte cuvinte vor să impună acel tip de brânză ieftină”, declara un producător francez laureat.

Poate că nu e mai mult decât o figură retorică să spui că întreagă civilizație europeană stă pe umerii producătorilor francezi de brânză, dar prințul Charles a surprins cu siguranță ceva imporant în atacul asupra acestor ultime bastioane de tradiție. „Caracterul specific al bucătăriei locale este una din cele mai importante căi prin care ne identificăm cu locurile și regiunile pe care le iubim. (…) Într-o lume aseptică, manipulată genetic și progresistă, ce se va alege de depășita Fourme d’Ambert, de deformata Gruyere de Comte sau de mirositoarea Pont L’Eveque?”.

Autor: Ninel Ganea

Sursa: Karamazov.ro

Share Button

Grecia, o țară care a devenit anexa politicii Berlinului

Share Button

Începând din 2010 și până în anul 2015, problema datoriilor Greciei a pus Europa pe jar. Însă, după cutremurele numite migrație, Brexit și Trump, criza elenă și Grexitul nu mai provoacă decât un căscat plictisit.



Situația Greciei merită totuși mai multă atenție, măcar pentru că evoluțiile din Spania și Italia nu sunt îmbucurătoare și pot anunța crize europene de o amploare mai mare. La începutul acestei luni, Banca Santander, cea mai mare din Spania, a achiziționat Banca Populară pentru doar un euro. Însă cel mai important este că în spatele tranzacției stau active de 150 de miliarde de euro, majoritatea toxice, dar și faptul că decizia Băncii Santander a fost luată după numai 24 de ore de analiză. Soluția spaniolă înseamnă doar renunțarea la un împrumut guvernamental în favoarea punerii poverii deciziilor proaste ale băncilor și a datoriei lor pe umerii deponenților. De aici și până la o criză politică este doar un pas.

Germania contra FMI

Revenind la Grecia, miniștrii de Finanțe s-au întâlnit joi, la Luxemburg, pentru a relua discuțiile eșuate în urmă cu o lună. Miza nu este neapărat tranșa de 7,5 miliarde de euro de care Grecia are nevoie până în luna iulie, ci reducerea datoriilor Greciei. Taberele formate sunt oarecum surprinzătoare, deoarece FMI consideră imposibilă sarcina Greciei, de a plăti peste 300 de miliarde de euro la o creștere economică puțin peste 2%, și cere reducerea acestor datorii. Este o viziune împărtășită și de guvernul stângii radicale de la Atena, condus de Alexis Tsipras. Participarea FMI la acest împrumut este obligatorie, după cum a decis Bundestagul de la Berlin, pentru că FMI este văzut ca un garant esențial.

De partea cealaltă se află guvernul de la Berlin, care face presiuni constante asupra Greciei și amână cât mai mult timp posibil concesiile propuse de FMI. În sprijinul său, ministrul german de Finanțe, Wolfgang Schaeuble, aduce argumentul că studiile FMI sunt eronate și că, potrivit Comisiei Europene, creșterea economică a Greciei poate susține un surplus bugetar primar de peste 3,5% pentru următoarele patru decenii. Degeaba economiștii greci de la Piraeus Bank susțin în presa internațională că „nicio țară neexportatoare de petrol nu poate realiza un asemenea surplus bugetar“.

Berlinul, deranjat de armatorii greci

Sunt două rațiuni în spatele acestei încăpățânări a Berlinului. Prima ține de ambiția Germaniei de a face din orice „exit“ (fie Grexit, fie Brexit) un proces suficient de dureros cât să nu mai fie repetat de vreo țară UE. A doua ține de alegerile din Germania – orice reducere a datoriilor va fi percepută de electorat ca o decizie a guvernului de a pune în sarcina contribuabililor germani povara datoriei elene, iar aceasta ar însemna voturi pierdute. Armatorii eleni, nemulțumiți că Berlinul a insistat pentru taxarea lor de către stat, după decenii în care au avut un regim privilegiat, mai vorbesc despre o miză a Germaniei – „Flota pe care Germania a încercat să și-o creeze a fost cumpărată de greci“, scrie Euractiv, citând surse din rândul armatorilor greci. „Se pare că domnul Schaeuble ignoră regimul privilegiat al flotei germane și atacă regimul celei din Grecia, care reprezintă 50% din flota UE, un lucru care se pare că îl deranjează“, spune Theodore Veniamis, președintele Uniunii Armatorilor Greci.

Grecia a devenit o colonie
Devine tot mai limpede că întreaga politică economică și fiscală a Greciei este un front secundar al luptelor politice interne din Germania. Până și publicația Politico, deloc apropiată de viziunea Atenei, îl citează pe ministrul polonez de Externe, și scrie că, „Grecia a devenit, de facto, o colonie“. Sectoarele economice vitale de la Atena sunt conduse de „troica“ birocraților Comisiei Europene, Băncii Centrale Europene și ai FMI, iar guvernul german a așteptat cu răbdare să treacă răbufnirile grecilor: referendumul din 2015, în care au fost respinse condițiile ultimului împrumut, sau sfidarea fostului ministru de Finanțe Yannis Varoufakis, care dorea ca grecii „să-i arate degetul Germaniei“.
Întâlnirea aparent decisivă a miniștrilor de Finanțe ai zonei euro, ce a avut loc la Luxemburg, nu face decât să confirme încă o dată această hegemonie germană și statutul amintit al Greciei. Atena își va primi tranșa de 7,5 miliarde de dolari pentru simplul motiv că aceasta va fi folosită aproape integral pentru plata datoriilor către creditori, și pentru că Grecia nu va primi vreo reducere a datoriei, în ciuda susținerii FMI. În plus, guvernul de la Atena își va asuma noi măsuri de austeritate. Ultimele asemenea legi au redus pensiile, fapt de neconceput în urmă cu doi ani, un lucru care îi afectează în egală măsura pe tineri, pentru că, la o rată a șomajului de circa 50%, mulți dintre ei trăiesc pe spezele părinților. Aceleași legi i-au pus față în față pe polițiștii furioși de reducerea beneficiilor și pe jandarmii sosiți să apere clădirea parlamentului.
Fostul ministru Varoufakis își amintea că omologul german Schaeuble i-a spus, în 2015: „Nu putem lăsa ca niște alegeri să schimbe ceva“, cu referire la votul grecilor pentru stânga radicală. Nimic nu se va mișca în ce privește Grecia, dar nici viitorul UE, până la alegerile din Germania. Mergând pe logica ministrului german, nici apoi nu se va schimba nimic. Între timp, după cu scrie Politico, „premierul Tsipras nu are de ales decât să țină seama de dorințele stăpânilor săi «coloniali»“.

Autor: Calin Marchievici

Sursa: Cotidinul

Share Button