C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Neocomunism: renunțarea psihologică la proprietate, dezrădăcinarea

Azi am avut o discuție în contradictoriu pe tema: sunt Uber și AirBnB forme de renunțare la proprietatea privată, în beneficiul altora? Răspunsul meu este DA. Iată de ce:



Am o casă de vacanță în Ibiza. O închiriez pentru bani: să zicem că nu mă descurc, vreau mai mult, n-am job, vreau să investesc, diverse motive. Irelevant. Motivul cumpărării casei a fost sentimental și am dorit să mă bucur de ea. Titlul meu de proprietate simbolizează chestia asta. Esențialul. Ei bine, o dată cu oportunitatea de a cîștiga cu AirBnB, bucuria s-a dus: împart casa cu alții. Sigur, am titlu de proprietate, fizic, dar bunul în sine nu îmi mai aparține din punct de vedere emoțional, decît cu porția. Și aici sunt 2 posibilități: am rămas atașată de bun- deci sufăr cumplit pentru că altcineva se bucură contra cost de el, sau am renunțat complet psihic la ideea de a mai avea vreodată acel bun.

În primul rînd, a trebuit să o reamenajez, să o fac potrivită musafirilor. Gusturile mele sunt ciudate. În al doilea rînd, petrec foarte puțin timp în casă, spre deloc, pentru că am permanent musafiri. Casa treptat a devenit un mijloc tehnic de a face bani, și nu un bun personal de care să mă folosesc în beneficiul bunăstării mele. Banii aceia îmi aduc un venit lunar, nu neapărat bunăstare. (aici iar e discutabil/relativ).

În concluzie, îmi aparține sau nu casa? Păi da, din punct de vedere legal, juridic, da. Psihologic, NU. Prin urmare, colectivizarea psihologică este răspunsul potrivit: o nouă formă de comunism în care bunurile sunt administrate în comun, prin simplul fapt că, pe rînd, un chiriaș devine proprietar pe termen scurt al acelei case. O posedă, la un preț infim. (rezultatul concurenței pe piață și a ofertelor de la persoane fizice, la îndemână.)

Bun, să trec la un alt exemplu, probabil ceva mai filosofic, dar relevant, psihologic. Este o prostituată stăpână pe trupul ei? Hai să vedem: păi în primul rînd ea se machiază și se transformă într-un obiect gata să fie pe plac oricărui om.  Îi este specifică aici acea mediocritate din comunism: pentru a-și putea atrage clienții, ea trebuie să placă tuturor: astfel că încet, ea, prostituata, s-a ajustat strident la a fi pe o linie de mijloc în privința aspectului- una deosebit de vulgară, ce-i drept, spre exemplu, așa încît ea să atragă priviri pe stradă. Acum să zicem că femeia asta are alte gusturi în materie de modă și aspect, dar nu le manifestă, constrînsă fiind de activitate. Mai aparține ea sieși?

NU! S-a împrumutat psihologic altor oameni, pe rînd dar și deodată: s-a colectivizat, cum se zice. O bucată din ea aparține tuturor celor cu care s-a culcat, celor care o privesc cu nesaț pentru ceea ce afișează, și celor care urmează să o posede, contra cost. Așa are loc dezindividualizarea. Lipsirea de sine, dezlipirea de un soi de liber arbitru, și intrarea pe un făgaș marginal al slăbiciunilor de caracter, de fire, de personalitate.  E ca și cum un om s-ar lepăda de ceea ce este el, s-ar preda, s-ar da cu împrumut, contra cost, pentru ceea ce poate el AVEA.

Iată deci, clișeul vremurilor pe care le trăim: A AVEA. Verbul. Posesia la rang înalt, valabilă în fiecare domeniu. De la școală până  la multinaționale, dezvoltare personală, psihologie, relații, până în artă și cultură, acest verb A AVEA a împânzit societatea. Nici Uber deci, și chiar AirBNB, nu fac excepție. Ele oferă acest prilej: social- pe de o parte- oferă senzația posesiei unui serviciu- pentru clienți, și prilejul de a face bani din piatră -seacă, celor care și-ar da și nevasta pe un milion, dacă n-ar afla nimeni.

Citește mai departe AICI!

Autor: Andreea R. Hosu

Sursa: Trăsături din front

Iohannis, eroare aritmetică fatală

Este bine că președintele gândește profund. E pozitiv că, în fine, aparatul de la Cotroceni face analize. Rezultatul acestora ar putea fi pozitiv. Dacă se potrivesc calculele la referendum. Dar poate ieși și un monstru. Dacă nu se potrivesc. Totul depinde până la urmă de un singur element. Prezența românilor la referendumul inițiat de președinte. Și pentru reușita căruia acesta și asumă întreaga răspundere. O eroare aritmetică majoră îi poate fi fatală.



Scopul real al așa-zisului referendum pe Justiție poate fi pur propagandistic. În sensul că frontul anti-PSD e pozitiv și luptă pentru statul de drept, în timp ce frontul PSD acționeză negativ împotriva Justiției. Sau poate fi o țintă politică, dacă Iohannis chiar se gândește serios că ar putea să aducă mai mulți români la votul de la europarlamentare, incitându-i în aceeași zi de 26 mai să voteze pentru referendum. Sau poate fi un truc electoral, permițându-i lui Iohannis să facă o campanie politică mascată. Dar indiferent care este scopul, el nu poate fi atins decât dacă, în final, din rezultate iese numărul dorit.

Numărul magic se plasează în jurul a șase milioane de alergători, care ar trebui să se prezinte la vot pentru referendum. Ei trebuie să reprezinte minimum 30 la sută plus unu din totalul electoratului cu drept de vot. Altfel, eșecul demersului prezidențial este total. Repet,  indiferent care este obiectivul real al lui Iohannis. Ce înseamnă această cifră magică?

La precedentele europarlamentare, România s-a plasat printre campionii continentului, cu o prezență la urne de 34%. Dintre aceștia, cei mai mulți au votat pentru candidații PSD. Cercetările de piață făcute în ultima perioadă indică o relativă scădere a intenției de vot. Sociologii afirmă că prezența va fi de circa 32%.  Să admitem, pentru a aproxima cu prudență rezultatele, că nu este așa. Să admitem că toți sociologii se înșeală. Să pornim de la premiza că se vor prezenta peste șase milioane de votanți și vom avea la europarlamentare o pezență tot de 34%, ca în urmă cu cinci ani. Din același motiv, să mai admitem că afirmațiile optimiste ale reprezentanților frontului anti-PSD s-ar confirma. Și că PSD ar obține doar 30% și chiar ceva mai puțin decât atât. Să acceptăm ca punct de plecare faptul că, în linii mari, acesta ar fi rezultatul final al alegerilor pentru Parlamentul European. Frontul PSD, să zicem 28% ai lui Dragnea și 8% – rezultat din nou subestimat – în favoarea ALDE. Să presupunem că restul dintre toate celelalte partide, inclusiv UDMR plus independenții ar face un rezultat de 64%.

Dar ce se va întâmpla la referendum? Acolo ar fi absurd să ne imaginăm că se vor prezenta tot atâția cetățeni câți s-au prezentat la europarlamentare. Cei mai mulți susținători ai PSD și ALDE vor considera că referendumul inițiat de Klaus Iohannis este inutil și că singurul său rol este fie propagandistic, fie politic, fie electoral și că în niciun caz întrebarea pusă și răspunsul dat nu vor modifica în vreun fel societatea românească. Pur și simplu pentru că e limpede că referendumul nu are nici finalitate constituțională, nici finalitate legislativă. Dacă scoatem din masa prezumtivă de votanți pentru referendum acest procent de 36% al alegătorilor PSD plus ALDE, nu mai rămân suficiente voturi pentru ca referendumul să poată fi validat. Chiar și dacă jumătate din bazinul PSD plus ALDE se lasă prostit și întoarce armele, tot nu se ajunge la procentul de 30% prezență la referendum, pentru ca operațiunea să fie validă.

Deci cel mai important rezultat și singurul care în definitiv contează în intențiile lui Klaus Iohannis și ale frontului anti-PSD nu poate fi atins. Dacă referendumul nu va fi valid, înfrângerea pentru Klaus Iohannis este totală, indiferent în ce procent vor vota cu „da” cei care se vor duce la referendum.

Președintele Klaus Iohannis încearcă să obțină un avantaj din exercitarea dreptului său de a-l maimuțări pe Traian Băsescu și de a organiza la rândul său un referendum, cu intenția de  a declanșa pe această cale o emoție colectivă și de a aduce mai multă populație la urne, de a determina un rezultat mai bun a europarlamentare pentru frontul anti-PSD și de a-și crea astfel ocazia unei campanii electorale prezidențiale mascate. dDr tot aceste eșafodaj de intenții se prăbușește ca un castel de nisip dacă referendumul nu va fi valid.

Nu este însă în joc doar cauza lui Klaus Iohannis. Președinții vin și pleacă, dar partidele rămân. USR, al doiea partid în ierarhia opoziției, își dorește acest referendum în speranța că-i va aduce mai multe voturi. Dacă referendumul va fi invalidat, pentru că românii vor fi dezinteresați de el, atunci USR pierde, dar rămâne oricum în poziția a doua. În schimb, referendumul pentru PNL înseamnă un pericol major.

PNL, oficial cel puțin, este partidul care îl susține pe Klaus Iohannis candidat la prezidențiale. Asta în timp ce USR, până una alta, în osmoză cu PLUS, îl susține pe Dacian Cioloș. Prin urmare, dacă Iohannis suferă un eșec major la referendum, unda de șoc ar putea lovi năprasnic Partidul Național Liberal. Și asta se întâmplă, ca să revenim cu picoarele pe pământ, adică la cifrele și procentele reale, nu la cele din imaginarul colectiv al frontului anti-PSD, PNL este cotat la un rezultat modest de douăzeci și ceva la sută și, Doamne ferește pentru Ludovic Orban, ar putea obține chiar mai puțin decât atât. Un eșec în alegerile europarlamentare, combinat cu un eșec la referendumul inițiat de candidatul prezidențial al PNL, ar constitui un cocktail Molotov. Atnci când acest cocktail Molotov va exploda, nici 100 de Rareși Bogdan nu vor mai putea salva acest partid de la disoluție.

Chiar este cazul ca domnul Klaus Iohannis să gândească profund. Iar aparatul de la Cotroceni, plătit cu atât de mulți bani publici, să caute și să găsească cele mai corecte soluții. Astfel încât, la spartul târgului, frontul PSD să nu râdă de el, luând peste picior grava eroare aritmetică de care s-a făcut responsabil.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Sorin Faur: ”Jos cortina de peste marea cantitate de nimic închipuit, infatuare, ipocrizie, buf involuntar și găunoșenie butaforică cu ciucuri!”

S-a bășicat coolimea că Kana Jambe by Bursuc la #galagopo.



Cîteva exemple:

Artista intensă Lumînare a spus oral în Libertatea că “n-a putut să gireze” cu prezența Ei asemenea moment. Și a ieșit.

Interpretul lejer Temișan a trăit (de la televizor) “un moment rușinos” din care “lipsea grătarul” de pe scena Naționalului.

Uriașul gigant al micului ecran #păculturălasfierbinți Mihai Mărgineanu, această Nana Muscurii mai urîtă, dar fără noroc a postfolcului municipal, s-a scîrbit și el că manele la Gală. Tot în scris s-a scîrbit. Postarea febee conținea inițial formula de îngrețoșare “rromi plinuți și cu maiouri peste burți”. Apoi Nana depe proteve s-a autocorectat politic, în sensu că “rromi plinuți…” a devenit “băjeți plinuți…” Cît de mică o avea-o Mărgineanu? Cutezanța, vreau să zic.

Deci. Să fie sănătos ăla care a dus țiganii la gală. Fără mișto. A reușit să dea încă o dată, brusc și foarte limpezitor, cortina de peste marea cantitate de nimic închipuit, infatuare, ipocrizie, buf involuntar și găunoșenie butaforică cu ciucuri. Și constipație. Multă constipație.

Greu în metropolă, tăticu! Chiar și-n asta prăfoasă ca vai de mama ei. Las’ că-n State niciunul dintre scandalizații pomeniți n-ar mai fi pupat vreun post de portar în industrie, daramite vreun rol la caz de reacții similare contra vreunui nealb. Altfel, pariez parnos gros că toți pomeniții sînt a) clienți fideli Humanitas, b) convinși că Trump e și bou, nu doar rasist. #sandilo

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur Facebook

TRIUMFUL MEDIOCRITĂȚII

O magnifică stare de euforie a cuprins o parte a societăţii, atunci, în 2014, când s-au opintit cetăţenii şi-au ales fiinţa fără grai şi fără idei ca să-i conducă spre noi victorii şi spre un viitor luminos.



Jurnalista Oana Stănciulescu, dată afară de curând din studioul televiziunii REALITATEA TV, pe motive de „legături pe-din-dos”, cu ochii umezi şi cu slova lovită de emoţie scria atunci : „minunea s-a produs !!! ”; dacă nu citeai articolul, te-ai fi putea înşela, închipuindu-ţi că este vorba de Naşterea Domnului, nu de alegerea lui Klaus. În spatele ei, un cor de lăudaci ridica-n slăvi gaura covrigului, încercând să ne convingă că nouă covrig nici nu ne trebuie.

Gloata de gânditori de „dreapta”, abia ieşiţi din efortul de campanie, nu au avut timp să-şi tragă sufletul şi s-au apucat, noaptea, să-i scrie discursuri. Băsescu Traian s-a oferit să-l scoată în lume, să meargă cu el în Europa, să stea alături, scaun lângă scaun, să-l calce pe bombeu pe sub faţa de masă când gafează şi să-l instruiască în tainele utilizării scobitorilor pe la dineurile oficiale.

Una peste alta, totul era bine … mă gândesc astăzi că alegerea lui Băsescu Traian a fost mereu victoria şmecheriei, rapacităţii abjecte, trivialităţii, cinismului şi lipsei de educaţie, mulţi dintre cei care l-au ales de ŞASE ori (2 bucăţi primar, preş’ 2004, reconfirmat referendum 1, preş’2009, reconfirmat referendum 2) regăsindu-se în această personalitate vulgară deraiată în sus pe scara socială sau aspirând măcar către un parcurs asemănător, la o dimensiune mai mică, poate .

Dar cărei categorii de populaţie îi aparţine victoria lui Klaus? Aş spune că triumful lui este triumful mediocrităţii şi submediocrităţii cenuşii. „Forrest Gump”-ul de Sibiu îşi depăşeşte scenariul, şi-n loc să fie medaliat de preşedinte, dintr-o banală confuzie de interpretare, ajunge el însuşi şef la Casa Albă de Cotroceni.

Ce final ! Ce aplauze!

Altfel, nimic de zis, şi-a început frumos mandatul: un set de declaraţii pentru intern şi alt set de declaraţii pentru export, dorinţă manifestă de a fi urmaşul „PAS CU PAS” al lui Băsescu Traian, laudatio ciripită pe de rost pentru Kovesi şi DNA, promovat Livia Stanciu pe principiul „o mână spală pe alta” , gâdilat fin sub bărbie LICURICI consacrat … Adică tot ce trebuie pentru asigurarea unei pernuţe moi sub fund pentru următorii cinci ani .

Numai că între timp a observat că numai cinci ani sunt prea puțini pentru lenea lui ancestrală și pentru foamea lui de confort. Și ne-a comunicat, senin, într-o piață goală și cu microfonul sprijinit în fermitatea a trei pietre din pavaj , că EL MAI VREA O DATĂ!!!

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Dan Diaconu: ”Nu, nu mai merge și-așa!”

Probabil știți că am fost blocat pe Facebook. Este a treia oară când o iau și-o iau absolut aiurea. N-ar trebui să mă deranjeze prea mult, dar, în realitate, mă deranjează. De ce? Pentru un lucru care ar trebui să ne dea de gândit tuturor: platforma asta a ajuns să conteze nejustificat de mult pentru noi.



Nu știu dacă arhitecții sociali s-ar fi gândit că omul poate ajunge să fie modelat atât de ușor. Nici nu mai contează asta. Certitudinea e că, prin propagandă și deturnări dibace, am ajuns cu toții o masă ineptă, care suferă acolo unde nu trebuie și care, în mod aproape imbecil, ignoră lucrurile esențiale.

Facebook e toxic din cauza modului în care filtrează informația. Reușește să facă propagandă infinit mai eficient decât mașinăria comunistă. De asemenea, cenzurează mai abitir decât comuniștii cei mai feroce.

În regimul comunist cenzura era un subiect tabu. Se făcea, dar se făcea pe ascuns, iar regimul n-ar fi recunoscut nici ars că o practică. Înainte de a ajunge la tipar, cărțile treceau prin mai multe filtre, pentru ca regimul să se asigure că-s conforme. Se mai întâmpla însă să mai scape câte-o carte care conținea o gherlă abil băgată. De cele mai multe ori, cenzorii constatau asta mult după ce ajunsese la cunoștința marelui public, iar singurul lucru pe care-l mai puteau face era retragerea tirajului. Însă, nu prea mai aveai ce retrage întrucât tirajul era deja epuizat.

Pe vremea aceea lupta cu cenzura era una inteligentă. Știai care-s subiectele tabu și jocul pe care-l făceai era unul de păcălire a monstrului. Trebuia să fii mai inteligent decât acea infernală mașinărie. De asemenea, trebuia să faci în așa fel încât, după ce era descoperită chifla, ea să pară doar o eroare nevinovată, o interpretare aberantă a publicului, nicidecum o chestie voită. Nu de alta, dar altfel te lua securitatea.

Acel joc a fost transformat în democrația de tip Facebook într-unul brutal, pe față, fără perdea. Postările ți se șterg la bunul plac al lor, iar în cazul în care nu ești pe placul cenzurii de-acolo, te blochează. Fără nicio explicație. În fapt aici avem de-a face cu o tiranie absolută. Mai ales că motivul pentru care paginile FB sunt blocate acum nu ține de vreo problemă reală ci de apropierea alegerilor și de necesitatea fabricării consimțământului pentru forțele „corecte politic”.

Aceeași modalitate deșănțată e practicată de toate marile business-uri ale internetului de azi. Youtube șterge sau manipulează căutările, compania-părinte Google face la fel cu motoul său de căutare. Amazon are o tiranie similară în ceea ce privește accesul la „rafturile” sale virtuale. Dacă ne vom uita atenți vom constata că ceea ce este acum considerat internet a fost acaparat de o mână de companii care profită tiranic de poziția lor dominantă. Google face ce vrea pe piața de „search” și pe cea video, Facebook își face de cap în social media, Amazon face absolut ce vrea în comerț s.a.m.d.

Vina însă pentru realitatea pe care-o trăim ne aparține aproape în exclusivitate nouă deoarece noi suntem cei care acceptăm „agresiunile soft” care ne sunt aplicate. În mod normal Google ar fi trebuit părăsit de către utilizatorii săi încă de la primul moment în care au început să intre cu picioarele în datele personale ale utilizatorilor săi. La fel și Facebook. Noi însă facem contrariul. Spunem „lasă că merge și-așa” și continuăm să acceptăm abuzurile. Iar acestea, așa cum se observă la toate marile companii, cresc pe măsură ce compania acaparează o halcă mai mare de piață.

De ce nu ne punem oare întrebări? Gândiți-vă bine la asta! Nu de alta, dar așa cum fac marile companii, la fel fac și ticăloșii care manipulează societatea. Comparați libertățile pe care le aveați în anii 90 cu ceea ce e acum. Pe vremea aceea nimeni nu vă interzicea aproape nimic. Acum suntem prinși în tot felul de chingi ale cenzurii pe care le acceptăm cu voioșie. Știați că sunt anumite subiecte tabu în societate, că nu aveți voie să citiți anumite cărți, că, ușor, ușor, tot prin agresiune soft, vi se vor interzice o groază de drepturi? Știți asta, sunt ferm convins, dar credeți că „merge și-așa”. Și probabil c-o să meargă. Însă, atunci când vă veți trezi, va fi mult prea târziu.

Poate că ar trebui să vă gândiți încă de pe-acum că „nu mai merge și-așa”. Poate că ar trebui să înțelegem că micile agresiuni sunt de fapt planuri de parcurs ale unor programe ticăloase care-și propun agresiuni de neacceptat. Agresiuni pe care, iată, le vedem implementate la tot pasul. Poate că ar fi timpul să ne ridicăm deasupra vremurilor și să nu ne mai lăsăm păcăliți de viermii incapabili care ne fac viețile amare. Gândiți-vă bine la asta!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Un referendum zombie: dacă întrebare nu e, răspuns nu e!

Așadar s-a hotărât. Deși spune că încă nu. Dar că lucrează greu pentru asta. Iohannis va face referendum. Chiar în ziua alegerilor europarlamentare. Încă nu se știe care va fi înțeleapta întrebare adresată poporului. Dar o întrebare va fi. Pe lângă spectacolele curente, vom avea unul nou. Primul referendum tip zombie din istoria României.



Traian Băsescu, cât a fost el de Traian Băsescu s-a gândit că nu ar strica deloc să rupă Parlamentul. Puterea care-i stătea în coaste. Să-l facă mai mic. Și structurat la jumătate. Unicameral. O idee agreată de popor. Un popor neobișnuit cu sistemul parlamentar. Și care avea în față un Legislativ demonizat. Și după ce s-a gândit și a știut ce vrea, abia atunci a făcut un anunț public, și-a suflecat mânecile și a dat drumul la referendum. A făcut-o în ziua alegerilor. Pentru a aduce mai multă lume la vot. Și și-a atins obiectivul politic.

Parlamentul nu a devenit mult mai mic. Și nici nu s-a făcut unicameral. De fapt, nu acesta era obiectivul real. Obiectivul era propagandistic. Pur politic. Nicidecum de tip constituțional. Acum avem o operațiune făcută întrucâtva prin imitarea primeia, dar totuși pe dos.

Cum a procedat Klaus Iohannis? Mai întâi s-a gândit să facă și el un referendum. Ca tot omul. Să aibă „referendumul lui”. Și a declanșat procedurile. S-a bătut până când, după modelul Băsescu, a obținut acceptul de la Curtea Constituțională să facă referendum în ziua europarlamentarelor. Exact pe dos față de cum a recomandat Comisia de la Veneția. Dar #Rezist aplaudă. În acest caz, Comisia de la Veneția nu mai face nici doi bani. Partea interesantă, după opinia mea de-a, dreptul senzațională, este că abia după ce a decis că vrea să facă un referendum, Klaus Iohannis a început să se gândească, pas cu pas, și la tema acestuia. Ce întrebare urmează să-i pună cetățeanului? Despre ce? Și, în final, ce obiectiv va putea viza dincolo de propaganda pură, care este doar specialitatea politrucilor?

Problema e că domnul Klaus Iohannis nu are încă o întrebare. I-o sugerează Traian Băsescu, într-o încercare de a-și reîncălzi propria ciorbă. Ce ar fi să reia tema Legislativului cu doar 100 de parlamentari, dar fără a-l reunifica într-o singură Cameră? Dacă tot e un vid de idei în capul locatarului de la Cotroceni, nu ar fi exclus ca sugestia să prindă. Și, totuși, dacă va fi, despre ce va fi?

Ne spune, forțându-și la maximum clarviziunea, tot Klaus Iohannis. Va fi despre Justiție. Dar nu poți să faci un referendum despre Justiție în general. Și atunci este agitat din ce în ce mai insistent sloganul USR „Fără penali în politică”. Este perfect. Ce țară și-ar dori penali în politică? Ce popor cu mintea întreagă și-ar dori așa ceva? Prin urmare, ar putea să prindă. Dar cum? Întrebarea ar trebui să definească ce înseamnă un penal. Un anchetat? Un inculpat? Un condamnat în prmă instanță? Un condamnat definitiv? Un om eliberat condiționat? Un om în cazul căruia a încetat și condiționarea? Un om pe toată viața însemnat? Auăleu! Dar Constituția ce spune? Dar Uniunea Europeană? Și în ce politică nu mai au voie penalii? Nu mai au voie consilieri? Nu mai au voie primari? Nu mai au voie parlamentari? Nu mai au voie în Guvern? Nu mai au voie președinți ai Republicii? Dar au voie în funcții publice? Sau nu mai au voie nici în funcții publice? Oare ce ne spune Constituția? Nu are Constituția nicio rețetă pentru Klaus Iohannis? Nu-l învață Constituția cum ar putea pune o întrebare simplă, în niciun caz stufoasă, și la care să poată răspunde tot românul, cu inima ușoară? Asfel încât referendumul să-și îndeplinească și obiectivul propagandistic, și obiectivul politic? Și să poate genera și o schimbare a Constituției și a  legilor statului? Ei bine, în această privință, pentru Klaus Iohannis Constituția este ca o conservă ermetic închisă. Și vidată.

Ceva însă știe cu mare precizie Klaus Iohannis, în timp ce propune acest demers tip zombie. Și anume că răspunde pozitiv ultimatumului #Rezist. Și USR plus PLUS. Și mai știe că dacă poate, poate. Dacă poate băga adânc mâna în banii publici, pentru a dubla numărul secțiilor de votare și numărul de buletine și dacă printr-o asemenea mișcare își poate permite să participe mascat la campania electorală, e ceva pozitiv. Pozitiv pentru propria sa campanie. Și puțin antrenament după atâtea vacanțe și după atâta relaxare la schi și tenis nu strică.

Nu îmi pot imagina însă că ar fi chiar atât de fraier Klaus Iohannis, încât să își imagineze că, și dacă ar scoate din pălărie o întrebare clară, bine țintită, referendumul va scoate mai multă lume la vot. Referendumul nu poate suplini lipsa capacității unor partide de a-și mobiliza proprii susținători. Cum nu s-a întâmplat nici atunci când a fost inițiat de Traian Băsescu. Și nici nu poate crește interesul românilor pentru europarlamentare. În concluzie, acest referendum tip zombie, în care nu poate exista răspuns, pentru că nu va exista întrebare, nu reprezintă decât un jalnic vehicul, care îi va permite lui Klaus Iohannis să călătorească prin țară pentru a înfiera „ciuma roșie”.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Ilie Șerbănescu: ”Capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială!”

Dna. Paula Pârvănescu, secretar de stat în cadrul agenției InvestRomânia, parte a Ministerului pentru Mediul de Afaceri, Comerț și Antreprenoriat, a făcut Ziarului Financiar, în cadrul emisiunii de business ZF Live, mărturisirea de-a dreptul halucinantă.



Că autoritățile locale din anumite județe, primari și chiar unii membri ai consiliilor județene, fug pur și simplu de investitorii străini. Detaliile oferite nu contribuie la clarificări. Ar fi vorba de faptul că agenția, în urma unor contacte cu investitorii străini, s-ar adresa, în ritmul unor circa 20-30 de solicitări pe lună, unor autorități locale pentru informații actualizate de la fața locului, dar nu primesc nici măcar răspunsuri, necum să angajeze un dialog instituțional pentru finalizarea demersurilor de investiții. Nu se dau exemple concrete, dar există o menționare a județelor în care stocul investițiilor străine nu depășește 10 milioane euro, precum Gorj sau Mehedinți, spre deosebire de județe precum Timiș, Cluj și Brașov, unde acest stoc este în fiecare caz peste 1 miliard de euro.

Pe ansamblu, se apreciază că „sub 10% este procentul autorităților locale cu care agenția lucrează bine“. Ast­fel încât studii sociologice ar trebui comandate pentru clarificările absolut necesare. Cu atât mai mult cu cât, dincolo de caracterul bizar și debusolant al faptului în sine cu care este confruntată agenția, nu este precizată nicio explicație pentru atitudinea pe care anumite autorități locale ar adopta-o: frustrare, dezinteres, demodare, lipsă de înțelegere, etc. Se vorbește doar de comunicare, la care, știm prea bine, se apelează cu caracter general în cazul când orice lucru nu apare ca fiind în regulă, de parcă aceasta ar putea explica singură de ce evită unii primari și alții nu investitorii străini, componența pe județe a acestora, evoluția în timp a unor asemenea atitudini, rolul în domeniu al agenției de promovare a investițiilor etc.

Deși evident o analiză economică nu poate înlocui în domeniu concluziile relevate de un studiu sociologic, această analiză poate oferi însă câteva repere care să explice de ce s-a ajuns să se fugă de investitorii ­străini.

Concluziile din statisticile privind investițiile străine în România sunt nete şi dramatice. Angajamentele financiare ale capitalului străin în România sunt derizorii. La un asemenea nivel, indiferent de calitatea angajamentelor, aceste participaţii nu pot aduce decât contribuţii tot derizorii la dezvoltarea României, oricare ar fi aportul la creşterea economică sau ocuparea forţei de muncă. Căci să nu confundăm creșterea economică cu dezvoltarea.

De fapt, capitalul străin urmează în România cea mai pură matrice colonială, obţinând rezultate maxime cu cheltuieli minime din unghiul său de interes: 1)foloseşte capital ridicol de mic; 2)îşi realizează câştigurile ameţitoare prin exploatarea salariilor mici de tip colonial din România şi prin acces la resurse şi active la costuri reduse; 3)îşi sporeşte cu asupra de măsură rezultatele financiare prin mascarea adevăratei rentabilităţi obţinute, îndeosebi prin externalizarea înainte de fiscalizare a grosului profiturilor (probabil, în proporție de 80-90%). Cele circa 70 miliarde de euro participaţii la capital în România – singura cifră cu un anumit suport obiectiv în aprecierea plasamentelor străine reale în economia din România (pentru că, pe lângă investiţii propriu-zise include şi fondurile pentru achiziţii de active) – reprezintă doar 12-14% din efortul investiţional făcut în ţară în perioada 2000-2017. Cu această participaţie investiţională rizibil de mică  pentru dimensiunea capitalurilor străine implicate s-a ajuns să se deţină jumătatea de control a economiei din România şi să se obţină peste jumătate din cifra de afaceri pe ansamblu. Nici în termenii PIB-ului  situaţia nu este mai onorabilă: cu un capital de circa un sfert în echivalent PIB se realizează peste jumătate din PIB. Sunt rate nu din zona afacerilor, ci din zona ­furtului! Prin ­afaceri legale şi ­concurenţial-capitaliste nu se pot obţine asemenea rate.

Să mai amintim ceva foarte concret în legătură cu rolul investiţiilor străine într-o economie subdezvoltată, cum este şi cea a României. Este vorba de concluzii pe care le-au stabilit studii efectuate în cele mai diverse colţuri ale lumii şi în cele mai diferite perioade. Există un ciclu al investiţiilor străine. În general, valul de intrări durează 10-12 ani, după care, indiferent dacă intrările continuă, ieşirile prin repatrieri de profituri spre ţările de origine sau aiurea devin mai importante decât intrările. Dacă o ţară n-a apucat în cei 10-12 ani să fructifice intern şi realmente valul intrărilor, punând bazele unei ţesături industriale prin combinare cu eforturi proprii susţinute, tot impactul pozitiv al investiţiilor străine se pierde. În România lucrurile s-au desfăşurat cum nu se putea mai rău. Intrările în val au durat  doar vreo 6 ani. Nici să fii genial nu poţi ajunge să profiţi în planul dezvoltării de pe urma investiţiilor străine, în condiţiile unui asemenea răgaz scurt. Nemaipunând la socoteală că investiţiile străine în România, fiind făcute cu prioritate în afaceri pe termen scurt sau cu profit rapid (imobiliar, comerţ) au ajuns deja în situaţia ca intrările să fie de mult compensate de ieşiri, cu un bilanţ net strict negativ şi din punct de vedere financiar, şi din punctul de vedere al urmelor lăsate în planul dezvoltării. Ciclul este închis. Rolul potenţial benefic este pierdut.

Restul, doar  poveşti!  Ce arată statisticile cu privire la situația concretă din România?!  După numai 10 ani – care, probabil, nu întâmplător corespund cu cei de apartenență a României la UE – ieșirile au depășit intrările în privința investițiilor directe, și asta ținând cont de ieșirile raportate sub forma repatrierilor oficiale de profituri, care reprezintă un mizilic (probabil 10-15%) față de ieșirile efective de profituri externalizate fără fiscalizare, care constituie grosul, și cu a cărui luare  în considerare, ieșirile compensează intrările în cazul investițiilor colonialiste în maxim 2-3 ani.

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Dan Diaconu: ”Torționarii de ieri și de azi”

În 17 decembrie 1954, călăul obsedantei închisori de la Pitești, torționarul Eugen Țurcanu, a fost lichidat de plutonul de execuție. Monstrul de la Pitești a fost omorât de chiar cei care-i dăduseră mână liberă și care ajunseseră să fie îngroziți de atrocitățile comise în numele ideologiei pe care-o serveau. Imaginați-vă totuși că, un sistem profund inuman, implementat cu forța în România, s-a îngrozit într-atât de rău încât a decis condamnarea la moarte a celui care a efectuat cele mai crâncene spălări pe creier din istoria României și, probabil, a lumii.



Vă rog să nu credeți că exagerez, dar, inundat fiind de mărturiile celor care-au suferit în obsedanta perioada ai cărei martori suntem, consider că, imediat după monstrul Țurcanu și camarila nemernicilor care-au torturat în închisorile staliniste, în cartea neagră a torționarilor neamului trebuie scris numele lui Koveși. Nu există om în istoria României care să fi condamnat pe nedrept atâția oameni, care să fi beneficiat de o asemenea propagandă și care, în numele unui deziderat discutabil, să fi comis atâtea abuzuri precum această unealtă.

Sub conducerea lui Koveși abuzul a devenit literă de lege, iar cei care picau în mașina de tocat a DNA-ului nu aveau nicio speranță. Mă uit halucinat la cum au fost lichidați la pachet, politicieni, oameni de afaceri, funcționari ai statului și chiar oameni simpli. Nu pot să uit cum acea bătrână, Maria Cociorvan, în vârstă de 72 de ani, a fost luată de mascați și dusă la București pentru declarații, apoi fiind aruncată în stradă, fără niciun ban în buzunar, la poarta DNA-ului și lăsată să se descurce. Doar era o coruptă care dăduse niște ouă și-o găină unui judecător! Vă imaginați totuși cum DNA-ul se ocupa de imensele fapte de corupție reprezentate de „cumpărarea de influență prin intermediul unei găini și-a câtorva ouă”? Mai țineți minte sforăitorul dosar al nașilor de tren unde un imens aparat de provocatori a reușit să strângă dovezi despre șpăgi de trei, cinci sau zece lei și-n care au fost condamnați doar nevinovații întrucât cei care au recunoscut că au încasat șpăgi au luat doar condamnări cu suspendare? Tatiana Baumann, din dosarul nașilor de tren, a fost acuzată de DNA de șpagă pentru că a încasat de la trei agente provocatoare suma de 60 de lei, sumă pentru care a tăiat chitanță și care a fost depusă la casieria CFR. Pentru această „imensă” faptă de corupție a primit trei ani de închisoare în regim închis, asemeni celor care comit infracțiuni cu violență. Mariana Rarinca, vinovată de deranjarea șefei ICCJ de atunci – actuala judecătoare CCR Livia Stanciu – a făcut aiurea pușcărie șase luni și, după achitare, sistemul a forțat un scandalos recurs în anulare în urma căruia a condamnat-o pe Rarinca la trei ani de închisoare cu suspendare.

Aceștia sunt oameni simpli care-au nimerit întâmplător în fața mașinii infernale de demolat a DNA-ului. Cazurile lor te cutremură însă deoarece constați cum niște cetățeni simpli au ajuns să fie hăituiți și realmente lichidați de o instituție monstruoasă, de un mecanism obsedant pus la cale în laboratoare străine și având ca intenție condamnarea definitivă a României la subdezvoltare.

Desigur, scopul DNA nu a fost acela de lichidare a oamenilor simpli, ci de decapitare a întregii elite politico-economice a țării și instaurarea dictaturii bunului plac. Te cutremuri când constați cum au fost pur și simplu demolate afacerile unor oameni care se ridicaseră pe propriile picioare. Nela Secară, după ce a fost târâtă prin pușcării și tribunale timp de șase ani, a fost achitată întrucât „fapta nu există”. După tot acest calvar, femeia și-a pierdut afacerile alături de tot ce-a agonisit o viață și, în plus, s-a mai ales din cauza stresului intens și cu un cancer la colon. Dosarele instrumentate de unitatea de paraditori de la DNA Oradea s-au dovedit a fi simple instrumente de demolat, un mecanism infernal susținut de principalul serviciu secret și de ilegalele sale „culoare ale justiției”, devenită „câmp tactic”. Te revoltă stenogramele trucate de la DNA Brașov sau comportamentul abuziv de fabricare a probelor dezvăluit transparent de înregistrările de la DNA Ploiești. Rămâi mască atunci când observi viața de nababi pe care-o duc unii procurori și statutul de intangibilitate pe care și-l clamează pentru a-și ascunde abuzurile infecte.

Întreaga păduchelniță reprezintă o afacere absolut ilegală, pusă pe tapet de serviciile secrete americane – interesate de îngenuncherea țării pentru subordonarea sa de tip colonial – și sprijinită de „partenerii europeni” direct interesați de acapararea economică a teritoriului. Hienele s-au unit într-un plan macabru. Unealta Koveși, beneficiind de acest imens suport tactic și-a făcut pur și simplu de cap distrugând o țară. Țurcanu i-a șocat până și pe acoliții săi cu monstruozitatea strategiilor de tortură puse la cale. În ceea ce-o privește pe Koveși, ea n-a șocat pe nimeni întrucât strategiile de tortură făceau parte din arsenalul asasinilor țării. Nu-i de mirare că toată clica odaraslelor staliniștilor fac parte acum din marea gașcă a acoperitorilor mediatici ai abuzurilor infernale ale DNA.

Abuzurile lui Țurcanu au distrus câteva sute de deținuți, e drept într-unul dintre cele mai monstruoase experimente ale omenirii. Însă nu trebuie să uităm că abuzurile DNA-ului lui Koveși au distrus o țară. Vă puteți imagina că dosare hilare de paradire precum cel de evaziune fiscală deschis lui Ponta sau cel de abuz în serviciu deschis procurorului general de atunci, Tiberiu Nițu, au necesitat eforturi întinse pe câțiva ani pentru a fi demontate? Iar cei care fuseseră condamnați la decapare au avut noroc deoarece, în ultima vreme, sistemul a început să slăbească din cauza luptelor intestine.

Ceea ce e cutremurător la sistemul instaurat de Koveși e dimensiunea kafkiană a acestuia. Poți fi acuzat de orice, inclusiv că ai trecut regulamentar pe stradă. De altfel, tocmai din acest ilogic, din acest absurd al situațiilor izvorăște ticăloșia regimului de teroare. Cei acuzați de fapte uneori hilare ajung să nu mai înțeleagă realitatea în condițiile în care sunt asaltați de așa-zișii jurnaliști – în realitate spălați pe creier care pun isteroid întrebări de genul „de ce ați comis abuzuri?” sau „vă pare rău că v-au prins la furat?” – și-apoi sunt lichidați mediatic de „acoperiții” din presă. Dinspre sistem îți vin acuzațiile, media te transformă în monstru, cunoscuții te ocolesc – speriați fiind de destinul nefast pe care-l ai – și, colac peste pupăză, mai ești și supus unei stări continue de presiune a abuzului. Ce mai contează că acuzațiile sunt aberante? Ajungi să ai impresia că tu ești cel care nu judecă normal, nu ei, torționarii tăi.

În timp ce Țurcanu până la urmă a fost eliminat de ai săi, de blestemul Koveși pare că nu vom scăpa curând. Șefii săi visează cariere fulminante pentru cea care le-a fost slugă credincioasă – din acest punct de vedere i se potrivește de minune numele „Slujirea”, dat de unul dintre acerbii săi propagandiști. Nu doar că vor s-o salveze, ci, mai mult, în continuarea scenariului kafkian, vor s-o impună ca model demn de urmat. Iar pentru asta nu se dau în lături de la nimic: mint în rapoartele oficiale, transformă instituții continentale în cârpe de periat cicloapa, dau declarații sforăitoare și se rup voit de la realitate, refuzând orice argument, orice recurs la bunul simț.

Dacă torționarul Țurcanu va rămâne în istorie ca monstru al stalinismului, cu siguranță Koveși va rămâne ca imagine a distrugerii iremediabile a unei țări și-a unui popor. Victimele sale nu-s doar cele lovite direct, ci și cei condamnați indirect: zecile sau sutele de mii de șomeri rezultați din falimentele companiilor paradite, familiile rămase pe drumuri, oamenii care n-au ce mânca s.a.m.d. Printre victime se numără chiar și tefeliștii care au salariile strict limitate din cauza lipsei de concurență de pe piața locală condamnată să muncească „pe doi lei”.

Așa cum comunismul l-a avut pe Țurcanu, fake-capitalismul o are pe Koveși. Tragedia e însă aceea că, în timp ce stalinismul pare-a fi avut anticorpii necesari eliminării acelei tumori monstruoase, sistemul actual nu mai are niciun control în ceea ce privește perpetuarea monștrilor pe care-i produce. Unii ar spune că acesta e un semn al perenității sale, al căderii iremediabile care se va produce în curând. Însă acestea sunt evenimente interesante care țin de istorie și care, din păcate, nouă, martorilor nevinovați, nu fac altceva decât să ne toace din timpul vieții.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice