C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Războiul româno-român

S-a spus frecvent că parlamentarii fac scut împotriva infractorilor. În sensul că nu întotdeauna plenul Senatului sau Camerei Deputaților aprobă punerea sub anchetă a unora dintre aceștia, în urma solicitărilor procurorului general. De ce nu le aprobă la foc automat acești aleși ai poporului, care, cei mai mulți dintre ei, nici măcar nu sunt juriști și nu pot înțelege complexitatea unor acuzații? Ca să nu  mai vorbim că, exceptându-i pe membrii Comisiei juridice, ceilalți nici măcar nu cunosc conțintul dosarelor. De ce nu au ei pur și simplu încredere în Justiție și nu-i lasă pe magistrați să decidă? E clar, parlamentarii fac scut în apărarea corupților. Dar membrii Secției de procurori ai CSM? Ce fac ei? Fac și ei scut?



Iată, în oglindă, ce se întâmplă în cealaltă parte a tranșeelor. Există indicii temeinice că unul sau mai mulți procurori ar fi săvârșit una sau mai multe infracțiuni. În ceea ce privește megascandalul din Prahova, suspiciunile formulate de șefa structurii de anchetare a magistraților, structură recent înființată, suspiciuni documentate în zeci de volume, converg către ideea că avem de-a face cu un grup criminal organizat, din care fac parte cei mai mulți dintre procurorii „unității de elită” DNA Ploiești. În mod asemănător, pentru că și procurorii se bucură din partea societății de o protecție, pentru a nu putea fi prea ușor hăituiți, și în cazul celor din Prahova a fost solicitată ridicarea imunității, deci acordul în vederea arestării, de la Secția de procurori a CSM. Secția este compusă, în total, de cinci procurori. Patru din cei cinci nu și-au dat acordul. Oare de ce?

Refuzul este nemotivat. Dar, prin analogie, am putea face un raționament simplu.

1). Presupunem că, la fel ca și în cazul unor parlamentari cărora li se cere ridicarea imunității, există în spatele solicitării o documentație argumentată. Și motive pentru ca anchetarea persoanelor respective să se facă în stare de arest. Cu atât mai mult cu cât procurorul care îi anchetează susține că doi din membrii prezumtivului grup criminal organizat au încălcat controlul judiciar.

2). Este de asemenea de presupus că toți cei cinci magistrați, dintre care patru au respins respectiva solicitare, sunt nu numai absolvenți ai unor facultăți de drept, ci și juriști cu o vastă experiență, atât de aprecizați pentru activitatea lor încât, iată, au fost promovați la vârful sistemului de comandă al Justiției. Spre deosebire de parlamentari, aceștia pot citi și înțelege o solicitare de acest fel, iar atunci când se pronunță, votează toți în perfectă cunoștiință de cauză.

3). La fel ca și în cazul parlamentarilor a căror arestare se cere, decizia aparține până la urmă unui judecător. Dacă în cazul parlamentarilor s-a spus frecvent că reprezintă un act de neîncredere în Justiție faptul de a nu lăsa decizia la latitudinea unui judecător, același lucru se poate spune și în acest caz, care îi vizează pe procurorii din Prahova. Cum adică? Patru din cei cinci membri ai Secției de procurori nu au încredere în Justiție? Dar întreg corul de fani DNA, care apără abuzurile procurorilor din Prahova, nu au nici ei brusc, peste noapte, încredere în Justiție?

Iată cum un simplu caz de acest fel demonstrează cum noi, românii trăim în universuri paralele. Ceea ce o parte din populație, din membrii clasei politice și mass-media percep într-un fel, ceilalți membri ai societății percep într-un fel diametral opus și asta în timp ce și unii și alții utilizeză până la urmă, în oglindă, aceleași argumente. Este, dacă vreți, o ilustrare cât se poate de elocventă a ceea ce înseamnă războiul româno-român.

Oare faptul că s-a discutat în toți acești ani atât de intens despre Justiție și injustiție, despre corupție și anticorupție, despre drepturile și libertățile fundamentale ale omului și despre statul polițienesc, nu ne conduce oare la supoziția că alegerile vor avea aceeași tematică centrală?

În cei doi ani electorali, 2019 și 2010, cu patru runde de alegeri, vom vorbi despre ce? Despre o Românie mai bogată, mai prosperă, mai educată și mai puternică? Sau despre o Românie ca stat polițienesc, versus o Românie aflată sub domnia legii? Dacă o temă centrală de politică externă va fi axată pe dilema dacă România e bine să se arunce și ai mult în brațele multinaționalelor sau dacă, dimpotrivă, capitalul autohton ar trebui să aibă prevalență, cu certitudine o a doua temă de dezbatere va fi cea enunțată mai sus. Și totul începe de la ideea preconcepută de scut în jurul „penalilor”.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Ziua lui Eminescu- o imagine

Ieri a fost  ziua de naştere a lui Mihai Eminescu şi Ziua Culturii Naţionale.



Rar mi-a fost dat să văd o fotografie mai tulburătoare și mai potrivită pentru aniversare decât cea postată pe 15 ianuarie 2016 pe pagina de FACEBOOK a IGSU: în plan secund, sala de clasă prăbuşită, acoperişul căzut şi băncile elevilor adunate de-a valma sub tabla cu urme de cretă, fereastra care abia se mai ţine în gaura peretelui, dulapul ieftin pe care au fost cocoţate câteva cărţi, ca să nu se distrugă… lateral, gărduţul din şipci de lemn, vopsit cu grijă, înclinat de viitură , cu mâlul fluidizat peste poate, clipocind în jur …iar în prim plan, cu apa până la brâu, doi bărbaţi, ale căror nume nu le voi şti niciodată, angajaţi ai ISU, duc cu grijă, pe braţe, ca pe un copil, portretul lui Eminescu, salvat din şcoala luată de ape.

Uneori mă gândesc că poate, totuşi, nu e totul pierdut … că undeva , în subteranele acestui cataclism educaţional, hrănit de ignoranţă şi cinism, pânza freatică nu a secat de tot. Doar că, încă, nu s-a maturizat destul , ca să se facă izvor, la suprafaţă…

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Claude Karnoouh: “Vestele galbene, sau reînnoirea istoriei înscrise într-o tradiție”

În acest început al anului de grație 2019 se pare că asistăm la un potop de interpretări date mișcării „Vestelor galbene”, apărute din toate părțile: la dreapta, la centru, la stînga, la extrema stîngă.



Am avut prilejul să citim atât opțiunile contrastante ale diverșilor actori economici și politici din societatea franceză, dar și declarațiile intelectualilor publici, din rândul cărora o minoritate aprobă mișcarea, în timp ce majoritatea o dezaprobă pe baza unor argumentații care mai de care mai insidioase, mai specioase, ambalate mereu – și asta trebuie subliniat – într-o retorică disprețuitoare sau, mai rău, în insulte la adresa „acestor sărăcani”, „știrbii” lui François Hollande și ai lui Liiceanu. În fine, chiar și partidele politice au încercat fie să se opună mișcării, fie să i se alăture în numele bunei sau proastei guvernări. Pe scurt, s-ar părea că totul a fost spus. Să cadă cortina și să așteptăm verdictul istoriei!

Cu toate acestea, mișcarea vestelor galbene ne dă ocazia pentru o interogare mult mai generală decît lasă să se vadă dinamica sa locală. Mai întîi, trebuie avansată o remarcă preliminară și să reamintim că mulți intelectuali ultratitrați pot fi uneori niște simpli imbecili desăvârșiți atunci cînd sunt orbiți de ideologie. Toate epocile au cunoscut aceste figuri cu verbiaj peremptoriu, clarvăzători părăsiți de subtilitatea enigmatică a Pythiei, care anunță în felul lor nonpoetic sfîrșitul vremurilor. Clarvăzătorul nostru modern, de-un foarte mare succes mondial, poartă numele de Fukuyama, cel care imediat după căderea blocului sovietic, proclamase nici mai mult, nici mai puțin decît „sfîrșitul istoriei”, adică sfîrșitul politicului înlocuit cu administrarea lucrurilor înțepenită în fatalitatea imuabilă a gestiunii capitaliste.

Cred că dacă ar fi spus „sfîrșitul lumii”, ar fi fost mai plauzibil sau mai realist, de vreme ce Tehnica înțeleasă drept Ge-stell (Aparataj ori dispozitiv) – ca manifestare a ultimei metafizici a nihilismului, consubstanțială cu modernitatea, sub forma lui Der Arbeiter 1 – e pe cale să ne distrugă efectiv planeta. E vorba însă de un moment foarte lung al istoriei Ființei de tip Geschichte, cu manifestările sale ale lui a-fi-aici (Dasein) în prezența sa Historisch.2 Mai mult, cum s-ar putea avansa o asemenea afirmație despre sfîrșitul istoriei, fără a ne îndoi măcar o clipă de această enormitate, cînd filosofia greacă începînd cu Aristotel, dar chiar și la Platon deja, a subliniat natura sau esența eminamente politică a omului în cetate, adică în societate? Oare omul real, spre deosebire de individul ideal și teoretic al metafizicienilor, să se fi schimbat în asemenea măsură încît esența sa de zoon politikon s-a atrofiat ca o genă devenită inutilă de-a lungul evoluției, pentru a fi înlocuită cu un zoon oekonomikon? 

Oare trebuie văzut în asta ravagiile științelor naturii (aplicarea darwinismului unor fenomene sociale) în domeniul a ceea ce Dilthey a numit științele spiritului sau, mai trivial, afirmațiile unui ideolog pentru care căderea regimului comunist împlinea cu totul visele sale secrete, fără însă ca el să întrevadă toate contradicțiile pe care le-a antrenat la scară globală acest eveniment inedit, nemaiauzit – sfîrșitul unui imperiu atins de o implozie datorată elitelor sale politice. Or, ineditul și nemaipomenitul nu sînt sfîrșitul istoriei generale, nici măcar acela al unei istorii particulare înscrise în istoria lumii. Ele sînt, dimpotrivă, scînteia inițială, premisele, fulgerul unei izbucniri anunțînd ceva ce urmează să vină, fără a ști însă din ce va fi făcut: „viitorul nu aparține nimănui”, declarase generalul de Gaulle în timpul unei conferințe de presă din ianuarie 1968. Iar viitorul apropiat l-a confirmat. Pentru Fukuyama, dezmințirea n-a întîrziat să vină, așa că acest curajos bărbat a trebuit, ca un cîine rușinat care-și bagă coada între picioare, să-și revizuiască drastic judecata: istoria, scria el cam la zece ani după războaiele din Balcani și fosta URSS, nu s-a încheiat odată cu prăbușirea regimului comunist. Dezmințire ce nu poate scuza pocinogul său enorm cu succes planetar. Ceea ce arată că succesul inițial al unei idei, chiar de-ar fi să fie planetar, nu e niciodată garantul gîndirii juste, cu atît mai mult cînd pune în scenă gîndirea momentului ideologic la modă (azi am zice: politically correct). Așă că istoria a continuat. Și încă cum!

Dezmembrare parțială a fostului URSS, dezmembrare totală a Iugoslaviei, remodelare parțială și ratată a Orientului Mijlociu cu sute de mii de morți, revenire majoră a Rusiei pe scena geopolitică grație intervenției sale militare în Siria și înnoirii armamentului acesteia, criză a economiei americane și, prin urmare, mondiale, criză a migrației actualmente generalizată și, în ultimul rînd, dar deloc mai puțin semnificativ, creșterea puterii Chinei devenite a doua economie mondială și, foarte repede, o forță militară de prim rang. Din tot acest tablou Uniunea Europeană pare exclusă, limitată la gesticulații și umflări în pene sub păstorirea unui consiliu european preocupat în primul rînd de tăieri bugetare pe cheltuiala programelor sociale ale statelor, de reglementări ezitante mai rele decît cele ale fostei URSS și câteodată de somațiile prin care NATO solicită să fie furnizate suplimente de trupe armatelor americane aflate în campanii neocoloniale.

Pe scurt, o Europă inexistentă în marele joc geopolitic. Cu toate astea, pe ici, pe colo, fierberea ne arată că sub un calm aparent, agitat doar de cîteva demonstrații păstorite cuminte de niște sindicate gata de orice concesii pentru ca directorimea să-și păstreze puterea și veniturile, există forțe ce refuză menghinele politice și economice ce au fost trasate „o dată pentru totdeauna”, prin care esența independenței democratice le scapă cetățenilor din cauza pierderii aproape complete a suveranității, așa cum e concepută ea de tratatele europene, care presupun deja că ar exista un popor european unic căruia i se pot aplica legi decise de cele două poluri de putere reală din UE, Germania și Franța (Marea Britanie e pe picior de plecare, Brexitul obligă!). Or, poporul european este o himeră a birocraților, afaceriștilor și intelectualilor, care zboară de la un aeroport la altul repetînd același antifon, servind aceeași mesă. De fapt, un vînt de revoltă, definită peiorativ ca „populistă” de o majoritate de elite, a început încet să se ridice pretutindeni împotriva politicienilor majoritari ai dreptei și ai stîngii, dar și împotriva administratorilor statelor și ai UE (acestea din urmă fiind funcții publice înalte nesupuse votului), împotriva structurilor financiare și bancare, împotriva presei și numeroșilor intelectuali care susțin în mod servil aceste structuri. Acest vînt de revoltă este uneori confirmat ba de un vot popular, ca în Ungaria unde, în pofida unor puternice demonstrații la Budapesta, Orbán se bucură în continuare de succes în rîndurile tineretului, ba de ivirea unui partid inedit, ca în Italia (M5S), ba de apariția pe scena politică germană a AfD (dreapta națională) și a unui curent critic în cadrul Die Linkece contestă politica doamnei Merkel cu privire la migrație. Totuși, lucrul cel mai revelator mi se pare exprimat de criza de legitimitate a statului francez în persoana șefului său, domnul Macron, care pare a începe să se încovoaie sub loviturile mișcării inedite a vestelor galbene, ce nu are momentan un echivalent veritabil în Europa. Astfel, sub apatia aparentă a sindicaliștilor francezi, se dovedește că se pregătea o veritabilă revoltă, care l-a surprins în primul rînd pe președintele republicii, dar și pe guvernul său și tot ansamblul scenei politice, de la „Nesupușii” lui Mélenchon până la dreapta conservatoare a lui Marine Le Pen. De fapt, ceva cu totul nou a apărut în luna noiembrie a anului 2018 pe scena politică franceză.

Șocul: apariția unui nou corp social, dincolo de clivajele politice tradiționale

Dacă ne uităm îndeaproape la această mișcare, fără tot felul de judecăți a priori politice și fără clișeele obișnuite ale pseudogîndirii (pe care le apreciază atît jurnaliștii, cît și politicienii), această mișcare prezintă trăsături nemaiîntîlnite de la prima Revoluție Franceză.O diversitate de grupuri socioprofesionale și o diversitate de categorii sociale care cuprinde atît camionagiul, cît și secretarul sau studentul, micul comerciant de cartier și mama de familie șomeră, învățătoarea și muncitorul, angajați sau nu, și, peste tot, pensionarii. Și mai surprinzătoare este prezența masivă a Franței periferice, aceea a satelor, a micilor orașe și a cartierelor mărginașe periurbane ale marilor orașe de provincie – o Franță care în mod tradițional a fost văzută ca fiind mai puțin revoluționară decît locuitorii capitalei. De asemenea, de partea primelor „veste galbene” am putut vedea raliindu-se foarte rapid simpli sindicaliști revoltați împotriva direcțiunilor confederale ale Force Ouvrière (FO)Solidaires Unitaires Démocratiques (SUD) și Confédération Générale du Travail (CGT). Pe scurt, o masă întreagă care în clasificările sociologice obișnuite apare mai ales sub forma claselor mijlocii inferioare, lower middle class, trebuie să întîlnească, așa cum se întîmplă mereu, lumpenintelighenția. Tot atîția oameni pe care mondializarea economică și culturală i-a marginalizat și i-a destabilizat, oameni care subiectiv se simt abandonați de stat, de media și de oamenii de cultură mainstream, în timp ce percep simultan în experiența lor de viață cotidiană creșterea exponențială a pauperizării. Pe scurt, e vorba de ceea ce ar trebui desemnat, cu un termen azi desuet, drept poporul în diversitatea și multiplicitatea sa. Iată de ce mișcarea vestelor galbene nu seamănă cu niciunul dintre modelele fantasmatice pe care le-au urmat revoltele franceze din a doua jumătate a secolului al XX-lea. La fel, vestele galbene nu sînt nici Comuna de la Paris, nici Războiul din Spania, nici 1936 cu Frontul Popular, nici Revoluția Bolșevică, nici 1848, nici 1830 și cu atît mai puțin 1968.

Prin reapariția unui sentiment național, combătut de toate instanțele politice și culturale franceze, apoi europene, de mai bine de o jumătate de secol, ca întoarcere a refulatului, modelul acestei mișcări face referire, mutatis mutandis, chiar la începutul primei Revoluții Franceze, la 1788-1789, cu caietele de doleanțe ale întregii națiuni și exigența unei adunări comune întrunind toate stările: nobilimea, clerul și starea a treia. Astfel, refuzînd separarea stărilor, așa cum a fost ea ordonată de rege în timpul Stărilor Generale din mai-iunie 1789, starea a treia, căreia i s-au alăturat nobilii liberali și o parte din cler, a decis prin Jurămîntul din Sala Jocului cu Mingea, care a avut loc pe 25 iunie 1789, votul bazat pe persoană și nu pe ordinea în cadrul adunării constituante. Prima revoluție a juridicului a fost consumată, monarhia absolută de drept divin a fost abolită și înlocuită cu o monarhie constituțională. Or, ceea ce îi seamănă astăzi este punerea în paranteză a partidelor și a sindicatelor, atât a celor istorice cât și a celor noi, precum LREM al lui Macron, ca fiind manifestări ale „Vechiului Regim”, pentru a promova o cerință ce echivalează postmodern cu votul pe persoană [de la 1785], și anume Referendumul Inițiativei Cetățenești (RIC). Acesta ar permite să se treacă tocmai peste combinațiile politicianiste ale Adunării Naționale și ale Senatului, pentru a stabili o democrație directă, căreia majoritatea politicienilor (cu excepția formațiunii Franța Nesupusă), a intelectualilor și a universitarilor cu renume mediatic i s-au opus în mod violent, sub pretextul unor posibile derive totalitare, rasiste, antisemite sau homofobe! Ceea ce șochează această lume a pioșeniei politice, în care mai toți au asigurată o sinecură bine remunerată, este ivirea unui corp social în plină fuziune care ar depăși clivajele politice tradiționale cu care se joacă democrația reprezentativă, vidată deja de multă vreme de conținutul său veritabil politic – o cochilie goală în care gestiunea veritabilelor treburi de stat este de facto (nu și de iure, ca să se păstreze aparențele) confiscată de o tehnocrație și o kleptocrație bancară nevotată, ieșită de la marea școală de administrație ENA, pentru care socialul se reduce la gestionarea economică a unui „start-up”, după cum declarase într-o bună zi președintele Macron.3 Or, știm deja de multă vreme că o societate, chiar și-n sistemul capitalist avansat, nu se poate reduce la piață și la jocurile speculative ale sferelor economice, la fantasmatica mînă invizibilă. Sau, invers, piața nu creează o societate, piața creează piețe.

De fapt, o societate nu poate fi redusă la o piață, la recuperarea impozitelor și a diverselor taxe. Pe scurt, o societate nu e o întreprindere comercială, nici o mașinărie productivă. E adevărat că, în aparență, mișcarea vestelor galbene a explodat după anunțarea de către guvern a unei noi taxe pe carburantul diesel, numită „taxa pe carbon”, care îi atingea pe cei cu veniturile cele mai modeste, cei posedînd adesea autoturisme diesel mai vechi și mai puternice. Dar asta n-a fost decît o măruntă picătură de apă, care a făcut apa din vas să dea pe afară. S-a simțit deja de multă vreme freamătul revoltei, încă din perioada cincinalului lui François Hollande, cînd acesta a decis (cu Macron ministru de finanțe) o modificare substanțială a codului muncii (numită legea El-Khomri), care a adus după sine impozante manifestații sindicale, foarte dure și foarte puternic reprimate, dar lipsite de urmări. La vremea aceea Adunarea Națională, aflată majoritar în mîna alianței dintre Partidul Socialist și Republicani, votase aceste modificări regresive, aplaudată zgomotos de patronat. Această lege viza toți salariații, atît muncitorii, cît și gulerele albe, atît micii slujbași, cît și inginerii. La asta trebuie adăugate creșterile diverselor taxe care au sărăcit artizanii și patronatul mărunt, întreprinderile cu cinci sau zece muncitori angajați. Pe scurt, o colectivitate de cetățeni care în diversitatea lor socioprofesională reprezintă destul de fidel poporul cu opiniile sale multiple, căci se găsesc printre „vestele galbene” bărbați și femei care au votat LREM sau Franța Nesupusă, RN a lui Marine Le Pen, PS, comuniștii, PCF, la fel de bine după cum se găsesc membri ai sindicatelor FO, SUD și CGT, membri ai sindicatului anarhist CNT, precum și funcționari publici. În acest sens, în ciuda lui Jean-Luc Nancy4, vestele galbene dau un sens foarte concret de popor suveran noțiunii de populism utilizate, pe de altă parte, cu un dispreț de clasă înjositor și dezonorant de elitele politice, elitele mediatice și de majoritatea intelectualilor. În acest caz, se vede în ce măsură aceste elite caută, prin stigmatizarea populismului, să mențină statu-quoul politic și social istoricește clasic de dreapta/stînga, pentru că asta convine tuturor, în timp ce se menține spectacolul pseudodemocrației. Astfel, privilegiații sistemului pot să se prezinte fără efort ca modele de dreptate și de echitate, de pildă lăudînd sosirea masivă a emigranților cărora tocmai poporul „vestelor galbene” îi suportă consecințele economice și sociale cele mai dure, sau lăudînd măsuri ecologice care apasă în primul rînd asupra persoanelor economicește cele mai slabe.

Macron: „Continuați, fraților, oricum nu contează!”

Revoltă populistă fără-ndoială, în sensul cel mai respectabil, și anume că poporul cere în primul rînd să fie respectat și nu tratat drept ceva mai puțin decît nimic. În plus, avem aici o revoltă profund politică, căci nu mai e vorba de a contesta o gestionare mai mult sau mai puțin stîngace a puterii. Programul „vestelor galbene” se înscrie într-o cartă ale cărei țeluri sînt formulate în cadrul unei critici radicale a concepției politice globale a puterii instalate deja de treizeci de ani. Cu alte cuvinte, acestei puteri „vestele galbene” îi contestă alegerile esențiale. Că e vorba de anularea datoriei despre care nimeni nu știe că ea a fost rambursată deja de mai multe ori; că e vorba de instaurarea Stărilor Generale asupra fiscalității, crearea unei adunări constituante (întoarcere la 1789) pentru a VI-a republică, Frexit, retragerea din NATO sau încetarea politicii neocoloniale franceze în Africa și ale efectelor sale nefaste asupra ruinei popoarelor de pe continentul negru și, prin urmare, asupra emigrației masive căreia îi dă naștere. Carta „vestelor galbene” depășește cu mult o simplă revoltă împotriva ridicării prețului carburantului diesel. Ea vizează tocmai politica mondială. În acest program, nu există nicio referință la politica dreptei ori a extremei drepte. E un program care n-ar fi fost renegat de Partidul Comunist Francez al anilor 1960. De asemenea, e pentru prima oară în Europa, după sfîrșitul celui de Al Doilea Război Mondial, că o parte foarte mare a poporului acționează eminamente politic, fără lideri, în afara cadrelor partidelor și a sindicatelor de stînga.

Rămîne totuși o întrebare esențială: care să fie condițiile pentru ca o parte a acestei schimbări să ajungă pînă la constituția franceză protejată de președinte și de Camera Deputaților, cel puțin pînă la sfîrșitul acestei legislaturi? Cu alte cuvinte, am ajuns la un punct al crizei în care, cu siguranță, președintele este legal, dar după două luni de demonstrații tot mai violente și o represiune tot mai necruțătoare (cu morți și oameni răniți foarte grav), puterea nu oferă poporului „vestelor galbene” și sindicatelor decît fleacuri și firimituri, fără a propune niciodată negocieri veritabile, măcar în ce privește o parte a celor propuse de manifestanți. În discursul său de urări pentru 2019, președintele Macron a afirmat că a auzit mînia populară, dar, totodată, el previne că nu va schimba direcția. Tradus în limbaj simplu, asta vrea să spună: continuați, fraților, oricum nu contează! Așadar, îi rămîne poporului să-și impună, cît poate, interesele, dacă asta nu presupune utilizarea violenței5, singura practică în stare să constrîngă puterea să cedeze pentru a începe o negociere veritabilă, căci să nu uităm că refuzul sistematic din partea puterii este, de asemenea, manifestarea unei foarte mari violențe! Tot atîtea dovezi, dacă mai era nevoie de ele, pentru a arăta că politica, în esența ei, se articulează pe raporturi de forțe și că legea sancționează un echilibru de moment și parțial între forțe care se confruntă unele cu altele în permanență. În așa fel încît, atunci cînd e vorba de interese fundamentale, faimosul motto al democrației reprezentative în versiunea sa anglo-saxonă, checks and balances6, nu mai funcționează deloc, ideologia posesorilor de capital e cea care hrănește retorica seminariilor universitare și a discursurilor de lemn și mincinoase ale politicienilor; cu siguranță, acest motto nu traduce deloc realitatea mizelor și luptelor care se dau între posesorii de capital și exploatați. Căci ceea ce legiferează este mereu impunerea legii de către cei mai puternici.

Am amintit că referințele acestei mișcări simultan sociale și politice au fost cele ale primei Revoluții Franceze, mai întîi monarhia constituțională, iar apoi Prima Republică. Asta e sugerat de mai multe indicii, cum ar fi ideea de Stări Generale, de caiete de doleanțe, de adunare constituantă, dar și de afirmații mai metaforice, care îl concep pe Macron ca pe o sinteză între Ludovic al XVI-lea și Marie-Antoinette și îl identifică pe Mélenchon cu Mirabeau, acela care a impus ruptura din Sala Jocului cu Mingea (o revoluție constituțională, votul universal, și nu bazat pe ierarhie) și Declarația Drepturilor Omului (care ar fi astăzi a VI-a republică pe care o cheamă Mélenchon în urările sale). În starea actuală a raporturilor de forțe, nimeni nu poate prezice forma pe care o va lua revolta „vestelor galbene”. Se va potoli ea din cauza oboselii și, mai ales, din cauza fricii justificate din partea manifestanților grav răniți de forțele de ordine, cărora puterea politică le-a dat autorizația de a trage cu arme cvasiletale, cum ar fi noile gloanțe de cauciuc numite flash balls ori grenadele cu fragmentare cu miez de cauciuc și trinitrotoluen7? Sau poate că această criminalitate de stat îi va face pe oameni mai aprigi și mai agresivi, declanșînd cicluri de violențe și mai puternice?

Pe când, revoluția?…

În orice caz, un lucru mi se pare bine stabilit, și anume erorile de apreciere din partea numeroșilor gînditori critici. Am crezut că țara adormise sau, mai rău, că a fost lobotomizată de o educație degradată, furnizată de pedagogi majoritar servili și de mass-media la comandă! La naiba cu analizele lor! Ne-am înșelat, dintr-o lipsă evidentă de perspicacitate. Ceva fierbea sub eșecul repetat al acțiunilor sindicale și sub apatia care i-a urmat. În momentul în care scriu, istoria, într-un sens sau altul, și-a reluat mersul infinit. Dacă viitorul nu aparține nimănui, asta nu înseamnă că nu trebuie să descifrăm de la zero enigmele acestei mișcări inedite, fără a mai nutri speranțe iluzorii, nici temeri false, cu atît mai intimidante cu cît ele traduc mereu reflexe de clasă. Iată, încă o dată mișcarea socială obligă gînditorii critici la o vigilență sporită…

Din această lipsă de perspicacitate generală se pot trage trei concluzii. Trebuie mai întîi să respingem o majoritate de marxiști autoproclamați care, de cînd cu confortul lor călduț de universitari și cu aroganța lor de retori ai bistrourilor de intelectuali, își petrec timpul repetînd comentarii marxiste deja comune și demult digerate. Ei repetă la nesfîrșit eternele litanii conform cărora marile mișcări politice nu sosesc decît odată ce sînt reunite condițiile obiective ale exploatării. Or, aceste condiții, împreună cu violența de stat, sînt mereu prezente, mereu reunite, în schimb, foarte des condițiile subiective sînt cele care lipsesc și doar ele pot să-i pună pe oameni în mișcare spre bine sau spre rău. S-ar putea zice împotriva lui Marx că, în ultimă instanță, suprastructurile, cum ar fi conștiința caracterului insuportabil al infrastructurii, sînt cele care determină energeia revoltei maselor. Cu alte cuvinte, ceea ce pune oamenii în mișcare ar fi ideologia. Noul exemplu furnizat de „vestele galbene” ilustrează perfect acest lucru. În realitate, aceste suprastructuri au fost în mod radical conștientizate în luna noiembrie 2018 în Franța, ca și în Belgia, și sînt mereu, se pare. În plus, trebuie terminat cu acuzațiile de impuritate a mișcării lansate atît de intelectuali, cît și de jurnaliști stipendiați sau înfricoșați, care se refugiază în spatele teoriei sau a calomniei pentru a promova imobilitatea. Nu e momentul bun, repetă ei celor care vor să-i asculte. N-au decît să recitească o faimoasă scrisoare din 1916 a lui Lenin, în care acesta scria:

„Cine așteaptă o revoluție socială «pură» nu va trăi niciodată destul ca s-o vadă. El nu e decît un revoluționar din vorbe, care nu înțelege nimic din ce este o revoluție. […] Revoluția […] nu poate fi altceva decît explozia luptei maselor de oprimați și de nemulțumiți de toate felurile. Elemente din mica burghezie și muncitori rămași în urmă vor participa inevitabil la ea: fără această participare, lupta de masă nu e posibilă, nicio revoluție nu e posibilă. Și la fel de inevitabil, ei aduc mișcării prejudecățile lor, fanteziile lor reacționare, slăbiciunile și erorile. Dar, în mod obiectiv, ei vor fi împotriva capitalului, iar avangarda conștientă a revoluției, proletariatul avansat, care va exprima acest adevăr al unei lupte de masă disparate, discordante, pestrițe, la prima vedere fără unitate, va putea uni și orienta mișcarea, va cuceri puterea, va prelua băncile, va expropria trusturile urîte de toți (chiar dacă din motive diferite) și va pune în aplicație alte măsuri […].”

Nu văd nimic de adăugat acestui diagnostic de un puternic realism.

În cele din urmă, și ca una dintre aceste ironii crude pe care ni le oferă uneori istoria, să fim siguri că „vestele galbene”, care sînt departe de a fi universitari hipertitrați, au adus o nouă dezmințire pompoaselor adevăruri „intangibile” despre sfîrșitul istoriei, aruncate de mai bine de treizeci de ani de domnul Fukuyama, reactualizînd astfel anumite amintiri ale primei revoluții populare și burgheze mondiale, aceea din 1789.

[7 ianuarie 2019, Paris]

[traducere de Alexandru Pólgar]

1 E vorba de figura modernității degajată de Ernst Jünger în lucrarea sa Der Arbeiter, tradus destul de îngust în franceză ca Le Travailleur [Muncitorul], dar pentru autorul ei termenul are un sens mai larg. Muncitorul poate fi și pălmașul pur și simplu, dar și inginerul, simplul soldat, dar și generalul. Este figura prometeică a modernității.

2 Geschichte, la Heidegger, este istoria ființei ca opusă lui Historie, istoria povestită ca o suită de evenimente. Găsim la Aristotel o opoziție paralelă între poiésis, raporturile de logicitate inteligibilă între evenimente, și istoria, cronica evenimențială a vieții oamenilor.

3 Emmanuel Macron nu vine oare din administrația financiară a unei bănci?

4 Jean-Luc Nancy, https://www.liberation.fr/debats/2018/11/04/populisme-et-democratie-par-jean-luc-nancy_1689861 unde scrie că nici identitatea poporului, nici democrația n-au existat: „Eșecul e de necontestat. Dar eroarea este aceea de a crede că el este acela al unei democrații care ar trebui să existe”. Au fost momente în care democrația chiar a existat, cu siguranță scurte, dar reale. Cît despre identitate, dacă așa cum zice Nancy, ea este una a rațiunii, și nu un dat imediat, el se înșală cel puțin asupra unui punct, acela al limbii înscrise într-un spațiu, inclusiv în țările în care se vorbesc mai multe limbi. Întreaga identitate a unui popor trece în primul rînd prin limbă și prin variațiunile sale dialectale, la fel ca prin enunțarea convingerii conform căreia limba dă sens. Acest lucru l-au înțeles și Luther, și Calvin, iar mai tîrziu și Vaticanul II.

5 Să ne aducem aminte că dreptul la insurecție a fost înscris în constituția Primei Republici (1792-1804).

6 Potrivit Enciclopediei Britannica, https://www.britannica.com/topic/checks-and-balances: Checks and balances, principle of government under which separate branches are empowered to prevent actions by other branches and are induced to share power. [Limitări și echilibre, principiu al guvernării potrivit căruia sectoare separate sînt împuternicite să blocheze acțiuni din partea altor sectoare și sînt ghidate spre împărțirea puterii.]

7 Ne aflăm aici în fața unei problematici clasice a filosofiei politice, și anume opoziția dintre legalitate și legitimitate. Dacă, așa cum a reafirmat-o sindicatul poliției, „Police-solidarité”, polițiștii nu pot fi considerați responsabili în mod individual pentru faptele lor, căci ei ascultă de ordinele ministrului de interne, ale prefecților și ale comisarilor de poliție, atunci Eichmann trebuia absolvit de responsabilitatea sa, căci a continuat să spună fără-ncetare că n-a făcut decît să aplice legile Reichului aflat sub comanda lui Himmler și Hitler. Același lucru e valabil pentru ofițerii și soldații francezi, care au schingiuit algerieni între 1954 și 1962, ori pentru soldații și ofițerii americani care s-au purtat la fel cu vietnamezii între 1958 și 1972! Prin tragedia Antigonei am învățat de la greci că există legi morale superioare celor ale statului. Pare deci că docții și semidocții își rîd de noi cînd pun în față tot timpul cultura și lecțiile de morală pe care le furnizează ea. În ce privește rezultatele pe care le constatăm de-a lungul timpului, se pare că nu există acolo decît spectacol, decoruri de operetă, tot atîtea dulciuri intelectuale pentru conferințe universitare. Căci, atunci cînd e vorba de evenimente proprii politicii reale, și nu de fantasme pur imaginare, de violența generică a oricărei societăți în care exploatarea economică este regula, frumoasele lecții de morală sînt uitate pentru ode din care picură o moralină sentimentalistă insipidă.

Autor: Claude Karnoouh

Sursa: Argumente și fapte

Deepfakes. Manipularea din 1938 în 2019

Tehnologia care permite schimbarea fețelor personajelor dintr-un material video a depășit nivelul glumelor online sau al jocurilor pentru calculator și poate genera mișcări de mase, prin amplificarea conținutului prin rețelele sociale.



Mai nou, softul face-swapping permite chiar și modificarea fundalului, astfel încât oricine poate fi ”pus” să facă orice într-un film care este greu, dacă nu imposibil de deosebit de realitate. De altfel, BBC vorbește chiar de sfârșitul realității, adus de aceste așa numite deep-fakes-uri.

În 1938, regizorul Orson Welles a scos mii de oameni în stradă,  difuzând la radio Războiul Lumilor într-o manieră mult prea realistică.  Panica din New York, generată de o ficțiune cum a fost invazia extratereștrilor, a demonstrat cât de vulnerabili sunt oamenii la provocările din noile medii de informare-radioul era o invenție proaspătă pe atunci.

Dacă, în secolul trecut, doar statele aveau controlul radioului și televiziunii (sau, în Statele Unite, câteva corporații), astăzi oricine poate să creeze un filmuleț, ca Welles, pe care să îl difuzeze pe Internet. Milioane de conturi false permit unor generatori de emoții (panică, ură etc)  să acționeze la adăpostul anonimatului.

Înregistrările cu camera ascunsă pot fi fabricate ușor

Regimul lui Viktor Orban a venit la putere după prăbușirea socialiștilor, a căror imagine a fost aruncată în aer de publicarea unor înregistrări cu premierul Ferenc Gyurcsany, recunoscând că i-a mințit pe alegători. Înregistrările erau reale. Astăzi, un scandal de acest tip nu ar mai avea nevoie de găsirea unor informatori din interior, poate fi fabricat din două taste, din exterior.

Gândiți-vă cum ar fi fost ca în timpul protestelor de la Paris să apară un video cu Macron înjurând Vestele galbene. Până să lămurea dacă e sau nu fake, emoția generată de ceea ce oamenii ”au văzut cu ochii lor” arunca în aer Franța.

Filme cum au fost cele difuzate în 2009, cu Băsescu lovind un copil sau cu Geoană luând o donație cash, ar putea fi produse cu o investiție minimă-câțiva actori și softul de sintetizare a fețelor. Acțiunea nu mai e nevoie să petreacă în realitate, pentru a putea fi înregistrate cu camera ascunsă.

Presa mainstream vs. influenceri online

În acest context, rolul presei, în loc să scadă, așa cum se prorocea la începutul   erei new-media, crește. De aceea presiunile și atacurile la adresa presei sunt tot mai dure, lipsind cu desăvârșire criticile la adresa influencerilor, a nodurilor de rețea din online.  O echipă de 30-40 de oameni este mai dificil de controlat decât un singur om. O organizație media are, pe lângă răspunderea morală, în fața publicului, și răspunderi legale. Economic, nu își permite să încalce norme care ar duce la sancțiuni ce îi afectează difuzarea și veniturile, dacă vrea să mai existe și a doua zi. Google, Facebook, publicitarii, Justiția-sunt  multe filtre de control. Influencerii, în schimb, nu riscă decât să-și piardă contul și să fie nevoiți să își creeze altul.

De aceea, cred că scânteia care aprinde combustibilul social, făcătura care va influența alegerile, fake news-ul anului 2019 va fi aruncat pe Internet dintr-un astfel de nod de rețea, de un astfel de influencer.

Mai țineți minte cum a scos oameni din case alerta că vine un cutremur de 10 grade?

Autor: Val Vâlcu

Sursa: CorectNews

Nestle a făcut bani cu brandul românesc Joe şi acum pleacă

Grupul elveţian Nestle a lăsat de izbelişte fabrica de la Timişoara.



Aproape 400 de lucrători vor intra din martie în şomaj tehnic. Managerul pe România al companiei acuză lipsa forţei de muncă, fără a specifica în ce condiţii românii nu vor să mai muncească.

Salariul mediu în judeţul Timiş se apropie de 3.000 de lei net. Adică 724 de franci elveţieni. Când au deschis fabrica de la Timişoara leafa unui muncitor nu depăşea 100 de dolari. Diferenţa de costuri pe forţa de muncă e prea mare.

Dar de ce a decis Nestle să investească în Timişoara? Acest lucru nu se discută pe televiziunile sistemului, doar că un mare investitor străin pleacă. Pleacă de la ce şi pentru ce?

Politica de investiţii a Nest­le România a avut urcuşuri şi coborâşuri. După ce a dat în nas cu fabrica de îngheţată de lângă Bucureşti, România era doar o piaţă de desfacere pentru produsele ei. Cota de piaţă a unor dulciuri nu era semnificativă, în schimb pe cafea ness e lider absolut. În primii ani de după revoluţie, românii erau obsedaţi de mirajul ciocolatelor din Occident. Ce mai conta că preţul unui produs era de patru ori mai mare decât în Germania.

Business just business, ar spune analiştii.

Ce a devenit atractiv pentru investitorii din Țara Cantoanelor a fost brand-ul 100% românesc Joe, cu o notorietate de peste 90% în rândul consumatorilor de napolitane şi cu 65% cotă de piaţă, având o reţea de distribuţie în peste opt ţări adiacente României.

Povestea Joe nu se învaţă astăzi la şcoală. Poate că nici profesorii nu o ştiu.

Florentin Banu era un sportiv de performanţă când a plecat din Timişoara. A iubit enorm badminton-ul. Imediat după revoluţie şi-a oprit studiile universitare. A fugit la Viena, loc în care şi-a regăsit antrenorul.

Timp de trei ani de zile a fost şofer de taxi. L-a cunoscut astfel şi pe Johann Wiener, un director de producţie al fabricii de dulciuri Candita. Banu şi-a găsit omul.  Hans, cum îi spuneau prietenii vienezi, visa să muncească în propriul business, să nu mai lucreze pentru patron. Fără să mai stea mult pe gânduri, austriacul şi-a dat demisia din bine plătita funcţie de manager şi s-a asociat cu Florentin Banu şi cu fratele acestuia pentru realizarea unei fabrici la Timişoara.

Munca la primul brand românesc de napolitane a început în anul 1994 într-un garaj. Hans a venit cu know-­how-ul şi cunoştinţele sale de marketing. Legenda urbană spune că la scurt timp brandul a avut o ascensiune spectaculoasă. Fraţii Banu au decis să se despartă de Hans în condiţii dure, negocierile fiind duse cu pistolul pe masă.

Napolitanele Joe, cu tot cu simpatica lor mascotă, au rămas la frații Banu. În anul 2000 au vândut fabrica și produsul 100% românesc gigantului din industria de profil, Nestle.

În acel moment, compania avea o cifră de afaceri de 12 milioane euro și o cotă de piață de 65%. Fraţii Banu nu au declarat la ce sumă de bani s-a ridicat tranzacţia. După zece ani apăreau în Top Forbes cu 10-11 milioane de euro.

Ce s-a întâmplat în continuare?

Cu banii primiţi de la ­Nestle, Florentin Banu a deschis o reţea de magazine, pe care le-a vândut unui grup de investiţii. Apoi, acţiunile minoritare de la o fabrică de materiale plastice, tot unui investitor elveţian.

În 2014, când Joe împlinea 20 de ani, reprezentanții Nestle au dat o petrecere mare. Păreau foarte optimiști. Raportau investiții de 10 milioane de euro, vânzări de 55 milioane euro pentru napolitane, 440 de angajați, iar un sfert din producția de la Timișoara era exportată în 12 țări din Europa și Orientul Mijlociu, conform datelor publicate de Reporter Global.

Acum, în 2019, Nestle, în aplauzele diviziilor de propagandă, anunţă că închide fabrica din Timişoara. De unde un brand local i-a adus milioane de euro, odată cu creşterile salariale din România, muncitorii au devenit câh. Nu mai au faţă de Nestle. În realitate, concernul elveţian caută forţă de muncă ieftină. Nu e prima oară când un jucător de pe piaţa dulciurilor pleacă din România. Celebra ciocolată Poiana, moştenită de la o fostă fabrică din Braşov, a fost mutată în Bulgaria. Sab Miller a închis fabrica de bere din Cluj, la fel ca Nokia, la Jucu, într-o perioadă de masive tăieri salariale ale Guvernului Boc, despre care nu mai pomeneşte nimeni acum.

Dacă în 2012 cifra de afaceri a grupului Nestle se ridica 170 de milioane de euro, conform datelor fiscale, realizând zero profit cu 1.021 de angajaţi, după cinci ani, în 2017, cifra de afaceri cumulând valori aproximativ egale, cu o uşoară creştere de 6%, ar fi adus grupului un profit de 18 milioane de euro, cu doar 865 de lucrători, potrivit informaţiilor publice.

Ceva nu puşcă. Dar cert este că forţa de muncă e prea scumpă pentru ei. Joe rămâne lider de piaţă, chiar dacă va fi produs de mâini pakistaneze sau ucrainene.

Autor: Marius Ghilezan

Sursa: România liberă

Lichidarea lui Eminescu

Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de „boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în „Chestiunea Israelită” sau în „Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).



În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. 

„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi gazetarului Mihai Eminescu. „Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie („Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se „împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.

[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale”.]

Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: „Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: „Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: „Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”. 
Eminescu îi răspunde în Timpul:

„Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.

Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: „Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”

Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:

„În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:

”Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.

Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: „Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.

„Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.

Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:

„Excelenţă.

Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…

Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”

În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind „afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era „caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.

Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:

„Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.

În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.

Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la „Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, „când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.

Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul „Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:

„În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.

Aceştia sunt conducătorii „opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”

De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa „amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).

Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.

Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai „Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era „protejatul” Junimii, poetul Junimii.

Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?

Loja Steaua României („l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.

De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.

În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea „de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.

În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi „venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de „negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)

Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care „antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea „la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.

Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!

Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului „Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].

Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.

Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti: 

– Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.

– Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr. 30 de iniţiere, deputat în Adunarea Generală a Marelui Orient al Franţei;

– Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr. 30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie (Paris) şi întemeietor al lojei Steaua României.

– Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;

– C.N. Şuţu, rentier, „frate” în loja Steaua României;

– George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui (regelui) să intre în masonerie;

– Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.

– Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist şi traducător, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.

Studiile lui Călin L. Cernăianu şi-au propus mai ales să descurce „iţele foarte încurcate dintr-o singură zi din viaţa lui Eminescu, zi de răscruce când este scos în condiţii misterioase şi prin mijloace violente din viaţa publică”, . dar şi antecedentele şi urmările acestei zile.

„Aşadar – îşi începe acesta unul dintre studii -, la 28 iunie 1883 Eminescu a înnebunit. Simplu ca bună ziua!” Cel care a fost cel mai direct implicat în aceasta acţiune a fost Titu Maiorescu, „protectorul” mason al poetului, secondat de medicul Alexandru Şuţu. Un avocat şi un medic, membri ai aceleiaşi loji masonice. Nici nu se putea tandem mai potrivit pentru a distruge pe cineva. În Jurnalul lui Maiorescu s-a găsit următoarea notă, din ziua fatală: „Foarte cald! În zilele trecute încercări de aranjament cu Alex. Soutzo…”, referire la combinaţia cu doctorul Şuţu. În aceeaşi zi, 28 iunie 1883, la 6,30 dimineaţa, Maiorescu şi inginerul Simţion (apropiat de-al lui Maiorescu) s-au dus la ospiciul particular al doctorului Şuţu şi au convenit cu acesta ca în aceeaşi zi lui Eminescu să i se facă internarea pentru o lună de zile. Aceasta avea însă să se prelungească şi să se repete pentru câţiva ani, până la uciderea sa. „Prin acest demers ilegal – arată C. Cernăianu – avocatul Maiorescu acţionează contra principiilor fundamentale ale Dreptului, aranjând internarea lui Eminescu în lipsa garanţiei că «protejatul» s-ar fi alienat şi stabilind – pe ce criteriu? – o anume perioadă a şederii acestuia în ospiciu.” Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: „apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta” (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: „Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!” (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: „Şuţu în regulă”, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).

Al treilea bilet trimis de Maiorescu este către Mihai Eminescu, pe care îl cheamă să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. „Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo” (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-ade-văr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu este aşteptat de haidamacii lui Şuţu, este imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. „Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate” (C. Cernăianu).

Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece „Eminescu a înnebunit”. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). „Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în larga circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.” (C. Cernăianu)

Toţi cunoscuţii lui Eminescu, mai ales conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: „Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”.

„Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scrie C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…
Una peste alta, între ilegalităţile comise de Şuţu în clipa preluării lui Eminescu sunt şi următoarele:

– l-a primit pe Eminescu în ospiciul sau (particular?), cu toate că acesta, nesuferind o recidivă, boala lui era incertă şi, prin urmare, trebuia să stea fie la un spital, fie în arestul Poliţiei (cum avea să se procedeze, la 6 noiembrie 1886, la Iaşi);

– l-a internat pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă „numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”, alături de informaţii privitoare la „felul de relaţiune ce ar fi având acesta din urmă cu smintitul” (Decretul 1012, articolul 8);

– l-a acceptat fără „vreun act medical subscris de doi medici”;

– nu a respectat intervalul maxim în care medicii trebuiau să se pronunţe asupra stării sănătăţii pacientului (3 zile), semnând aşa-numitul lui certificat medical după o săptămână de la internare;

– nu a înştiinţat Administraţia specială” asupra internării;

– nu a solicitat constituirea unei comisii care să-l examineze pe Eminescu;

– nu a întocmit Buletinul unde va scri cauza admiterii” (Decretul 1012, articolul 16)…

Crimă acoperită cu un certificat medical.

În destinul lui Eminescu, biletul scris şi semnat de doctorul Al. Şuţu la 5 iulie 1883 şi acceptat drept „certificat medical” a jucat un rol fundamental, fără el lipsind absolut orice temei legal care să justifice cât de cât internarea. (Degeaba şi-a pregătit avocatul Maiorescu un alibi atât de solid ca plecarea din ţară, tocmai în acea zi?). În plus, acest fals document avea să fie folosit în viitor, simpla lui existenţă permiţând declararea unor „recidive” şi făcându-le credibile pentru publicul larg şi pentru amicii de bună-credinţă. Majoritatea biografilor lui Eminescu au considerat acest document un fel de înscris sacru, asupra căruia nu se poate face nici un comentariu. Ei nu au intrat la idei nici măcar atunci când diagnosticul iniţial, stabilit de Şuţu, a fost înlocuit cu altele, puse de alţi medici, sau când au văzut că a fost supus tratamentului folosit în altă boală decât cea declarată…

Încercarea lui Şuţu de a induce în eroare, astfel încât, pe baza unei probe materiale plăsmuite, să obţină o decizie judecătorească, prin care Eminescu să fie privat de toate drepturile lui civile, mi se pare indiscutabilă. La toată această mizerie, l-a avut permanent alături pe Titu Maiorescu, omul care, avem motive s-o credem, a şi iniţiat acest demers odios. Potrivit jurnalului intim al acestuia din urmă, mai mult sau mai puţin conştienţi de ceea ce fac, doctorul Şuţu şi Simţion i-au devenit complici, într-o faptă necugetată… Pus în cămaşă de forţă, Eminescu a fost predat „Spitalului Israelit „Caritas”. De ce doctorul Şuţu numea acest stabiliment [din strada Plantelor nr.9, unde a fost închis Eminescu] „Institutul Caritatea” şi nu „Institutul Caritas”? Era Caritatea o subunitate a Spitalului Caritas ori o asociere în care Şuţu, proprietar al terenului, era parte? Se găsea în strada Plantelor un fel de secţie specială a Spitalului Caritas, profilată exclusiv pe suferinzii de boli psihice? Asta ar însemna, însă, că Eminescu a fost, de fapt, internat la „Spitalul Israelit Caritas”!… O altă ciudăţenie ar fi aceea că, din câte se cunosc, Eminescu nu a fost niciodată prea simpatizat de evrei, reacţia unora dintre dumnealor faţă de el fiind atât de impulsivă chiar şi astăzi. În 1922, Radu D. Rosetti informa opinia publică: «Se ştie că Mihail Eminescu… între sfârşitul lui 1884 şi începutul lui 1889 părea vindecat, când, în 1889 autorităţile sesizate de cei în drept l-au internat din nou în Spitalul [Israelit] Caritas din Bucureşti».”

Odată închis, Eminescu a fost practic scos de sub protecţia publicului şi chiar a rudelor sale. La 18 iulie 1883, fratele lui Mihai Eminescu, Matei, îi scria lui Maiorescu: „Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el”. Titu Maiorescu s-a prefăcut însă că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu. La rândul ei, Veronica Miele nu a putut pătrunde în Institutul Caritatea (Caritas) şi nici măcar nu a putut afla dacă Eminescu era sau nu internat aici.

La câteva luni de la îndepărtarea lui Eminescu de la Timpul şi din viaţa politică, Maiorescu îşi nota în Jurnal: „mare recunoaştere a importanţei mele politice”.

Următorul pas a fost acela al îndepărtării din ţară a lui Eminescu. Însoţit de gardieni, el a fost transportat ilegal la Viena, în data de 20 octombrie 1883. În momentul plecării din Gara de Nord, Eminescu i-a strigat lui Maiorescu, prezent la plecarea sa: „Dr. Robert Mayer, marele moment, o conspiraţie…” Este posibil ca Eminescu să îi fi făcut, astfel, o aluzie lui Maiorescu asupra legăturilor acestuia cu baronul Mayer, ambasadorul Austriei la Bucureşti şi la implicarea celor doi în conspiraţia împotriva sa. De altfel, în data de 2 decembrie 1883, deci la mai puţin de două săptămâni, Titu Maiorescu nota în Jurnalul său: „La ora 12, prânz la baronul Saurma (ministru plenipotenţiar german), cu baron Mayer (ministru plenipotenţiar austriac) şi cu contele Monts şi consilierul aulic Metz”.

Odată plasat într-un ospiciu din Viena (Dobling), Eminescu intră sub observaţia celui mai mare duşman al său, filo-evreul P.P.Carp, care deşi politic în opoziţie faţă de guvernarea de la Bucureşti, primise de la guvernanţii liberali postul de ambasador al României la Viena. P.P.Carp îl şi vizitează, în data de 5 februarie 1884 şi consideră, savant, că Eminescu nu este perfect vindecat: „Ochiul este cam tulbure, mâinile slabe şi degetele ascuţite”, deci încă nu ar fi indicat a se întoarce în România, aşa că mai este plimbat prin Italia şi ajunge la Bucureşti în 27 martie 1884, iar pe 7 aprilie 1884 este expediat la Iaşi. Maiorescu scria: „Când l-oi şti pe Eminescu plecat, ajuns cu bine şi aşezat la laşi, atunci abia îmi voi permite să mă gândesc la ale mele!” Eminescu avea să spună, la rândul său: „m-au târât prin Italia…, acum m-au târât din nou la Iaşi…” Un fapt trecut sub tăcere zeci de ani până după moartea sa, este acela că în Italia, atunci când a scăpat de sub atenţia supraveghetorilor români, Eminescu a fost capturat de poliţie şi predat acestora. Dar atuncea el era considerat, în acte, un om sănătos şi liber, ceea ce dovedeşte că urzeala conspiraţiei împotriva lui Mihai Eminescu conţinea, pe lângă masonerie şi oculta evreiască, şi puterea politică a statelor europene.
Pentru trimiterea şi supravegherea lui Eminescu în străinătate, Maiorescu îl desemnase pe Al. Chibici-Rîvneanu. Acesta nu a pus însă niciodată pe hârtie relatarea celor câteva luni de deplasare în străinătate a lui Eminescu, motivându-şi reţinerea astfel: „Europa braucht Ruhe” (Europa are nevoie de linişte).

„Situaţia lui Chibici are ceva paradoxal – apreciază C. Cernăianu. Pe de o parte, puţinele povestioare pe care le-ar fi istorisit unor amici sunt de natură să probeze nebunia lui Eminescu, dar, pe de altă parte, prin cele trei cuvinte citate, el afirmă exact contrariul…, din cuvintele lui Chibici transpar două elemente: Eminescu era o problemă nu atât internă, cât externă, el interesând (fapt dovedit) anumite mari cancelarii europene şi, în al doilea rând, el nu era bolnav – un nebun autentic nefiind periculos decât pentru sine şi pentru cei din imediata lui apropiere”.

Sfârşitul.

Ce s-a întâmplat? La sfârşitul anului 1888 „locuitorii Capitalei află cu o plăcută surprindere că Eminescu a revenit şi s-a alipit ca redactor al unui ziar politic important”. Parcă ar fi fost un blestem activitatea de jurnalist pentru Mihai Eminescu. Nu au trecut nici trei luni de zile (în altă variantă mult mai puţin) de când Eminescu şi-a reluat activitatea de ziarist şi, la 3 februarie 1889 (conform doctorului Şuţu, în ianuarie 1889), el a fost ridicat prin ordinul Poliţiei Capitalei şi dus la Spitalul Caritas, internat, supravegheat şi supus tratamentului medical. Mai ţineţi minte pe cine înştiinţa în primul rând Titu Maiorescu, în 28 iunie 1883, că a perfectat aranjamentul cu Şuţu privind internarea lui Eminescu ca nebun? Pe colegul şi superiorul său mason, pe Theodor Rosetti, adăugând în propriul Jurnal: „Numai de s-ar face asta fără greutate!”. Acum, însă, în 1889, conspiratorii masoni din 1883 aveau puterea politică. Acum, când loja masonică Steaua României, controlând Partidul Conservator conducea statul, când Theodor Rosetti era prim-ministru şi ministru de interne, când Titu Maiorescu era ministru al cultelor, Mihai Eminescu a fost internat prin ordin al Poliţiei Capitalei şi ucis brutal în spital de către un „smintit”.

Dilema dacă Institutul Caritatea, în care a fost internat Eminescu de către tandemul Maiorescu-Şuţu în mai multe rânduri, este acelaşi cu Institutul/Spitalul [Israelit] Caritas din Dudeşti, este rezolvată de către chiar Maiorescu, care în Jurnalul său, la 28 ianuarie 1886, nota: „experimente de hipnotizare la Spitalul Caritatea în Dudeşti”. Spitalul „Caritatea” din Dudeşti nu există, la adresa respectivă găsindu-se însă spitalul evreiesc „Caritas”, ceea ce dovedeşte că, în gura multor români din epocă, evreiescul Caritas devenea Caritatea. Mai reţinem, ca fapt divers, şi că masonii erau preocupaţi de a participa împreună cu evreii la „experimente de hipnotizare” desfăşurate în institutele acestora.

Vom cita în continuare din notele doctorului N. Tomescu, unul dintre medicii care s-au ocupat de Eminescu. Trebuie reţinut de la început că, prin forţa lucrurilor, acest medic făcea totuşi parte din echipa conspiratorilor şi a încercat să-l scoată vinovat tot pe Eminescu:

„Articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici scandare, nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…

Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea a fi iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea.

Iată în ce a constat acel accident. Într-o zi, pe când se preumbla în ograda institutului, Eminescu primeşte în regiunea parietală stângă a capului o mică piatră cu care un bolnav se juca, învârtind-o legată de o sfoară. Aceasta i-a produs o plagă de câţiva milimetri care interesa numai pielea şi care s-ar fi cicatrizat repede dacă Eminescu, în obiceiurile sale de necurăţenie, n-ar fi ridicat de mai multe ori pansamentul şi nu şi-ar fi frecat plaga cu diferite substanţe murdare.”
Urmează autopsia. Creierul avea o greutate de 1490 gr, iar lobul stâng era cu 25 gr mai greu decât lobul drept. Nu se constată nimic important ca indicii de boală. Dr. Tomescu, concluzionează:

„Eminescu n-a fost sifilitic”.

Ideea aceasta s-a născut din doctrina eronată ce profesa o şcoala germană că paralizia generală este totdeauna o manifestaţiune sifilitică, tot aşa de neadevarată ca aceea care susţine că toate sclerosele cerebro-spinale sunt de origine sifilitică… Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale.”

Dr. Tomescu uită însă să adauge că tratamentul însuşi aplicat lui Eminescu (mercur, morfina ş.a.) au fost de natură să îl îmbolnăvească.
La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota:

„Pe la 6 ore a venit Stemill [un evreu!]şi Vitzu la mine să-mi spună că astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Sutzu, de o embolie”.

La nici o săptămână după funeralii, Harieta, sora lui Mihai Eminescu afirma:

„Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi, că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petre Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la doctorul Şuţu”.

Autor:Alexandru Razes

Sursa: Foaie Națională

Ciolomacoveiul, specia de robot politic

Una dintre cele mai mari greseli ale carierei lui Liviu Dragnea a fost nu numirea lui Grindeanu sau a lui Tudose ca premieri, nu alegerea mai apoi a Vioricai Dancila, ci faptul ca a acceptat in noiembrie 2015, dupa rusinoasa abdicare a lui Ponta din functia de premier, sa cedeze fraiele guvernului unui papagal vopsit in culorile aparente ale tehnocratiei: Dacian Ciolos, scrie jurnalistul Liviu Alexa în ziardecluj.ro.



Crezand in mod gresit ca impaca si fortele europene si americane, si securistii din serviciile romanesti, crezand ca linisteste poporul (30 si ceva de mii de nemultumiti), Dragnea a legitimat, cand nici chiar securistii Statului Paralel nu se mai asteptau la asemenea pleasca, un nume cu background de robot politic, crescut in laboratoarele securistilor, care nu ar fi ajuns niciodata mai sus decat treapta unui functionaras de Bruxelles daca Mustaciosul nu se dadea la o parte. Daca Dragnea punea premier de la PSD, mai auzeam de Ciolos doar la alegerile pentru Senatul Universitatii Agricole din Cluj…

In tot raul, un bine pentru Romania.

Este poate insa la fel de adevarat ca Ciolos s-a facut in acel an de un mare cacat, demonstrand cat de impotent politic este (dupa, a tot „reconfirmat” in ultimii 2 ani cu platforme, domenii .ro si diverse initiative pseudopolitice care mai de care mai idioate). Probabil ca, daca nu il vedeam pe Ciolos ce nevolnic executiv este, am fi trait mereu cu impresia ca, vai!, ce providential o fi el, cum ne-ar putea el salva.

E drept, Romania a mai avut cateva noroace din astea, am scapat la milimetru de ei:

– cand Crin a ocupat functia de presedinte interimar al Romaniei si ne-am dat seama in doar cateva saptamani cat de mare e palaria

– cand cu la autodafeul politic al lui Ponta din momentul demisiei, caci am vazut cum marele caracter Ponta face pisu galben pe partidul care l-a facut ceea ce e, fugind repede in bratuca la bunicul Ucu Rus care sa ii promita ca va vorbi el cu securistii lui din copilarie si ii va face din nou rost de un post de suplinitor la guvernul din sat.

O haita informa de pe Facebook care pretinde ca vrea binele Romaniei

Dar Dragnea l-a legitimat pe Ciolos si astfel a reactivat o haita de asistabili mintal care, de peste 28 de ani, au nevoie mereu de cate un idol fals in viata lor: nu-s mai multi de 25 000 de oameni, dar cascada de mesaje si emotii, manipulare si ura pe care o share-uiesc zilnic, ii face sa para mai multi. La faza asta, PSD inca ramane in trecut, fiindca nu e in stare de peste 8 ani sa creeze o platforma de comunicare moderna pentru social media.

Romania aia „de dreapta” l-a aburcat pe tronul Romaniei pe Emil Constantinescu, alt nevolnic, asa l-au adus „cei de dreapta” pe Basescu de 4 ori la putere (2 mandate si 2 suspendari), asa l-au adus pe Iohannis, un primar de orasel mediocru din Ardeal la Cotroceni, desi stiau ca e nesimtit si tupeist (ghinion!), ca are un usor retard la orologiul moralitatii, nu a contat, l-au imbracat cu toate hainele orizonturilor lor de asteptare (ca e bun, e drept, e neamt, e profesor, e intelectual, e ardelean, e omul Germaniei).

Iohannis a defectat, cum zic securistii, a tradat micile aspiratii de Facebook ale acestei haite de asistabili mintal care dau vina pe nereformatii de la PSD pentru impotenta deja cronica a Dreptei in Romania. In absenta unui idol, asistabilii mintal vor sa il reincarce pe Ciolos, sa-l adopte, sa il duca in inimile lor, pe Facebook, in discutiile de la birou. Ca si in alte ere pe care le-ati uitat, NU E VOIE sa zici nimic critic despre Ciolos, gasca de asistabili mintal se comporta mai dihai decat un grup de facebook de mamici. Asa cum Basea era bun si Nastase era rau, asa cum Iohannis era bun si Ponta rau, asa si cu Ciolos: e divin, iar Dragnea si porcii aia de pesedisti trebuie sa moara, indiferent ca au castigat prin vot puterea. Vedeti dumneavoastra, cand e vorba de lege, asistabilii mintal o au in gura, dar ar vrea sa calce pe ea.

Am mai vazut filmul asta si asta ma intristeaza, pentru ca asta inseamna ca, la nici 40 de ani, am ajuns foarte batran in profesia asta pe care deja o fac de peste 21 de ani.

De 21 de ani ma chinui sa ma pis contra vantului, nu pentru ca imi place pisatul, asa cum le place bivolarilor, ci pentru ca romanii nu isi intorc privirea din turma decat atunci cand vad ca o ia unul pe alta cale. Nici atunci nu se intreaba de ce altul o ia pe alt drum, ci incep sa il injure.

Cand am scris in 2014 ca nu il votez pe Iohannis, daca se facea repede un referendum ca sa fiu ucis prin inec intr-o piscina cu scuipat, sute de mii de romani ar fi venit sa isi aduca obolul pentru indeplinerea sarcinii.

Ce e si mai trist este ca dumneavoastra, romanii care ma cititi, ma apreciati sau ma injurati, ati fost spectatori la aceleasi filme proaste din ultimele decenii. Insa spre desoebire de voi, eu nu pot uita.

Monica le-a dat M10 prin gura fanilor

Putin mai jos, v-am facut un raboj fotografic cu aceste filme proaste, poate va reamintiti ca ati platit bilet de intrare ca sa le vedeti.

Pana la Ciolos, am mai avut un film prost, foarte prost, chiar recent. Nici 10 ani nu au trecut de cand Monica Macovei, o pocitura politica care a facut rau Romaniei mai mult decat chiar Ceausescu, procuror comunist, mare printesa a Dreptatii, se folosea de Partidul Democrat si de sprijinul lui Basescu, ca sa primeasca o sinecura nesperata – postul de europarlamentar al Romaniei, platit cu sute de mii de euro pe mandat. Dupa ce il pupase in cur pe Basescu, vituperand la adresa penalilor din PSD, nevazand ce fac Videanu, Flutur, Berceanu, Pinalti, nevazand petele de geshmack penal de pe chioltii Elenei Udrea, folosindu-se de sperantele alegatorilor PDL care au facut-o parlamentar, s-a carabanit din partid ca sa il concureze si sa isi depuna candidatura la prezidentiale fara noima (si fara sanse).

Ce imi place mie la alegatorul roman e cum pune el botul la denumiri din astea ermetice (M10, Noua Republica, Forta Civica, PLUS, Dreptate si Adevar, USR), dar si mai mult imi place cum genul asta de roboti politici (Maior, Ponta, Mihai Razvan Ungureanu, Helvig, Macovei, Ciolos) reusesc sa treaca cu un tupeu pe care nici macar pesedistii nu il au de la un partid la altul, de la o opinie la alta, cat mai contrara primeia, batandu-si joc de oameni fara jena.

Monica Luisa Macovei, functionara de Bruxelles la inceputul carierei, si-a aburit ani de zile fanii asistabili mintal, creand M10, filiale, alea alea, tinand conferinte, ca sa ii paraseasca fara nicio jena recent, lanadu-i in curul gol. I-a parasit printr-un comunicat, pisandu-se european pe toate promisiunile ei.

In sevraj politic, asistabilii mintal care au observat ca minciunile cu care s-au hranit in cazul Constantinescu Basescu, Macovei, Iohannis au tot mai putina calitate, cauta cu disperare un nou drog moral, ceva, orice, ca sa ii mai tina in viata inca putin. Si l-au gasit pe Dacian Julien Ciolos, mitizandu-l pe repede inainte cu like-uri si share-uri, ca si cumn asta ar conta la vot.

Ciolos are acelasi profil mincinos si subtire ca al Monicai: cariera lui e o suma de sinecuri, cam tot pe la Bruxelles, insa, spre deosebire de Macovei care isi faca tara de cacat in continuu acolo REPREZENTAND Romania, Dacian pare sa fie un sclav al altor tari, nu al propriei sale patrii. Casatorit cu o frantuzoaica despre care se spune ca nu stiu ce nepoata de ofiter din serviciile secrete franceze, Ciolos face parte din aceeasi tipologie de lideri politici pe care masoneria europeana vrea sa ii puna la carma tarilor din Uniune: politicienii fara copii.

Cum cacat sa se gandeasca Iohannis la viitorul tarii mele, la educatie, la soarta pruncilor ce invata in conditiii proaste, cand el nu are copii?

Dacian? La fel, sa parvina politic, sa isi umfle cariera cu titluri si pozitii a fost mereu adevarata sa prioritate. O recunoaste singur in 2015 la Pro TV:

Sursa: Cotidianul

Basm prezidențial cu ficuși și dulapuri

A fost odată ca niciodată… dar nu chiar ca niciodată, ci cam ca în 17 noiembrie 2014 când… cetățenii plini de avânt, determinați și chiar ușor sau mai mult înfuriați, pentru că Lucian Mândruță transmitea din Europa reportaje lacrimogene despre cum sunt împiedicați unii să-l voteze pe Klaus, după care se așeza la altă coadă și transmitea la fel, ei bine, ziceam, cetățenii s-au mobilizat exemplar și au votat un președinte de doi metri înălțime, parțial vorbitor, în sprijinul căruia Ioan Oltean, liberal de sorginte pedelistă, a rostit, cu patos, în 19 septembrie 2014 următorul panseu: „…Fiți apropiat, oamenii simt nevoia să vă vadă, femeile simt nevoia să vă atingă pentru că sunteți un bărbat frumos. Femeile au nevoie de lumina pe care o degajați dumneavoastră”( sic !!! n.n.).



Și l-au ales… Dar de la „…cu ani în urmă, văzându-vă și cunoscându-vă, am zis în sinea mea: iată un om care are profilul unui președinte, înalt, frumos, deștept și cinstit” ( eu zic să reținem doar „înalt”- și precizez că autorul citatului e tot Ioan Oltean) și până la actualele aprecieri despre Klaus care umplu într-un mod extrem de colorat feisbucul, drumul a fost destul de scurt, ba aș spune chiar abrupt.

Astăzi, Iohannis Klaus Werner nu mai e chiar PREȘEDINTELE NOSTRU, ci e „FICUSUL de la Cotroceni” ( Alexandru Lăzescu)… sau „ (încă) UN PREȘ la ușa măciucii ANTENA 3 ” (Andreea Pora )… sau „un DULAP plin cu rochii de damă…”( Cristian Tudor Popescu) ”… sau „ROBO” ( Cristi Gabriel- dacă nu știți cine e Cristi Gabriel, îmi pare rău, dar degeaba stați pe FACEBOOK) …adică el e mai multe lucruri interesante, care vegetale, care textile, care confecții din lemn sau din șuruburi… după imaginația celui care îl descrie, mai puțin însă „human being”.

Totuși, stând mai bine de patru ani la Cotroceni, până și o mobilă mai puțin sofisticată ajunge să înțeleagă de unde-i vin cele mai multe lovituri și care-i dușmanul ăl mai periculos. Așa că și „dulapul plin cu rochii de damă” a înțeles. Și a tras concluzia că marele adversar al lui nu e Dragnea Liviu… nu e Tăriceanu Călin… nu e „ciuma roșie” și nici Vio… ci e „balaurul cu nouă capete” numit Curtea Constituțională a României, care-l obligă pe el să numească, chiar dacă nu vrea… ba să și revoce, deși nici asta nu vrea! Și-i bagă în texte cuvântul „deîndată” , cu toate că se știe că el citește greu și înțelege și mai greu! „Balaurul” ăsta îi face numai lui numai nasoale… deși doamna Livia Stanciu ( numită tot de el pe bază de „mi-ai dat, îți dau și eu”) luptă din greu cu fiara, prin „opinii divergente”… dar ce poate să facă și ea , săraca, de una singură?

De aceea , președintele privește încrezător în viitor, când, în iunie 2019, îi expiră mandatul de judecător al Curții Constituționale lui Petre Lăzăroiu, care a fost numit de steaua democrației românești, Băsescu Traian, din calitatea lui de președinte al României… Asta înseamnă că, de astă dată îi revine lui sarcina de mare răspundere de a face următoarea numire. Iar el are trei nume extrem de populare, dintre care trebuie să aleagă… iar de activitatea celor trei el a fost „foarte mulțumit”… Sunt două fete și-un băiat- pe prima fată a revocat-o chiar el, dar l-a durut … a doua fată e investigată de Inspecția Judiciară că s-a jucat de-a stabilirea completelor de cinci de la Înalta Curte… iar cererea de revocare a băiatului e pe masa lui de lucru, retrimisă de Tudorel, adică de ministrul ăla de Justiție insistent și nesuferit…

Ce să facă? ce să facă… Kovesi Codruța… Tarcea Cristina… Lazăr Augustin…dac-ar putea să-i numească pe toți trei, problema ar fi aproape rezolvată- dar nu e posibil.

Cu durere va alege un singur nume… că a alege din trei, n-o fi până la urmă prea greu.

Dar ce se face dacă între timp lista se mărește cu toți magistrații care i-au tergiversat, amânat, plimbat, ținut sub fund, închis, clasat și NUP-uit cele 47 ( patruzeci și șapte) de dosare pe care președintele nostru nu le-a avut niciodată?

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook