C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Archive for Adevaruri ?!

Se caută un trădător. Cine să fie? Ponta să fie?

Jocurile pentru prezidențiale din acest an se fac în așa fel încât mai mulți posibili participanți depind de o trădare. Iar trădătorul de serviciu este nimeni altul decât Victor Ponta. De Victor Ponta depinde Călin Popescu Tăriceanu. De Victor Ponta depinde însă și Gabriela Firea. La fel, Viorica Dăncilă, dacă va candida. La mâna lui până la urmă stă și Klaus Iohannis. Și culmea e că însuși partidul Pro România poate fi trădat de președintele său.



Într-o analiză mai amplă am afirmat și am prezentat și argumentele necesare că Gabriela Firea se află la mâna lui Victor Ponta. Dacă va candida. O zi mai târziu, doamna Firea a și declarat în mod explicit că așteaptă susținerea lui Victor Ponta. Pentru ea însăși. Sau pentru orice alt candidat convenit de PSD. Călin Popescu Tăriceanu a declarat și el că are o înțelegere cu Pro România, în sensul că va fi susținut de electoratul acestui partid la prezidențiale. În tentativa bâjbâită de a face o majoritate și un guvern, Klaus Iohannis și liberalii îl curtează de zor pe Ponta. Care în această eventualitate l-ar susține pe Iohannis la prezidențiale. Nebunia totală este însă că și Pro România are nevoie de un candidat prezidențial. În această situație, cum Dumnezeu va proceda Victor Ponta?

Luni, Călin Popescu Tăriceanu a scos asul din mânecă. Inutil. S-a lovit de un zid. Asul a fost Victor Ponta și Pro România. Tăriceanu a declarat ferm că indiferent de decizia PSD, va candida Cu susținerea lui Victor Ponta. Și cu convingerea că, pe lângă electoratul celor două partide, va smulge votanți de la PSD, dar și de la liberali. În mod discret, dar ferm, ALDE amenință cu ruperea coaliției. Ceea ce înseamnă că începe o deplasare a acestui partid și a liderului său în direcția frontului anti-PSD. Această mișcare ar putea distruge majoritatea parlamentară și scoate PSD-ul de la guvernare după alegerile prezidențiale. Sau, cine știe, chiar înainte. Acest proiect depinde însă de Victor Ponta. Iar Victor Ponta, după cum îl cunoaștem, poate trăda.

Victor Ponta poate trăda în primul și în primul rând pentru a-și servi propriul partid și propria cauză. Conform analistului Florian Bichir, căruia nu pot să-i dau decât sută a sută dreptate, Ponta și-ar dezamăgi profund electoratul și i-ar dezamăgi și pe oamenii din sistem, care i-au oferit consultanță și nu numai, dacă, la capătul acestei aventuri politice, concluzia ar fi că tot ceea ce a făcut el în calitate de om politic a fost să se răzbune pe Liviu Dragnea. Și să constrângă PSD să-l reprimească cu brațele deschise și oferindu-i pe tavă o poziție politică importantă. Pentru a nu ajunge în această situație, el trebuie să dovedească seriozitate, trebuie să arate opiniei publice interne și externe că este exponentul unei Stângi moderne, mai europeană decât Stânga pesedistă, și, în acest sens, are obligația de a candida el însuși sau de a susține un candidat Pro România la aceste alegeri prezidențiale. De aceea, deloc întâmplător, un lider al partidului său, Adrian Țuțuianu a afirmat, tot luni, că Pro România o poate susține pe Firea, cu singura condiție ca aceasta să plece de la PSD și să se înscrie în partidul lui Ponta. Un semnal de alarmă pentru Tăriceanu.

Al doilea semnal de alarmă pentru Călin Popescu Tăriceanu este că, în condițiile în care PSD nu s-a lăsat și a optat, cum până la urmă era și logic în cazul celui mai mare partid din România, pentru un candiat propriu la prezidențiale, este perfect posibil ca Ponta să provoace o rocadă. Să determine ALDE să iasă de la guvernare și, în același timp, să aducă Pro România în alianță cu PSD-ul. Nu ar fi pentru prima dată când Victor Ponta îi dă brânci partenerului politic și îl scoate pe tușă.

Situația se complică și mai mult dacă luăm în calcul un alt element. PNL și Klaus Iohannis ard de nerăbdare să distrugă actuala majoritate parlamentară și să creeze alta, pentru a forma un guvern anti-PSD. Pentru frontul anti-PSD, Victor Ponta și electoratul Pro România sunt vitale. Altfel nu se poate forma majoritatea necesară în Parlament. Iar Victor Ponta este literalmente un lider dispus să facă asemenea mișcări și suficient de talentat pentru a oferi și explicații plauzibile, astfel încâ trădarea să pară o mișcare politică făcută în interes național.

Este posibil ca primul păcălit pe parcursul acestor tatonări pe față și negocieri secrete preelectorale să fie Călin Popescu Tăriceanu. Cine așteaptă la rând? Poate Gabriela Firea. Poate alții. Și cine nu va fi cu niciun chip păcălit? Statul subteran. Care și-a trimis consilierii pe post de strategi politici în partidul lui Ponta.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Gelu Vișan denunță: ”Carmen Dan, EXECUTATĂ la ordinul directorului SRI!”

Gelu Vișan, omul care a organizat protestele pentru eliberarea lui Liviu Dragnea, lansează în spațiul public o Declarație care cuprinde detalii ce pot provoca cutremur pe scena politică. Vișan susține că înainte de 10 august a primit informații și i le-a comunicat ministrului de Interne, Carmen Dan, că în Piața Victoriei se pregătește un atentat terorist.



Vișan susține că ministrul a a luat măsuri ca acest lucru să nu se întâmple, dar organizatorii mișcării au provocat violențele de stradă bine cunoscute. Vișan arată că SRI știa de acest plan, dar Eduard Hellvig nu a făcut nimic, iar acum i-a cerut Vioricăi Dăncilă să o demită pe Carmen Dan pentru a-și acoperi urmele sau să nu înceapă ministrul de Interne să vorbească public.

”Precizare: Aceasta este o Declarație și poate fi folosită ca probă în orice Proces al unei Instanțe Militare, sau în orice Instanță Națională și Internațională.

Îmi asum întreaga responsabilitate a celor ce voi declara, și sunt dispus să susțin cu probe, amănunte și nume de persoane, altele decât cele pomenite în declarație, cele scrise mai jos.

Fac deasemenea precizarea că nu am vorbit cu doamna Carmen Dan, Ministru al Afacerilor Interne al României, din anul 2018, nu m-a influențat și nu mi-a cerut să dau această Declarație, și nu i-am cerut permisiunea de a prezenta aceste fapte, care fac referire și la Domnia Sa, precum și la Ministerul Afacerilor Interne.

Mai fac precizarea că fac această Declarație ca cetățean român, în conformitate cu legislația Națională și Internațională.
Aceasta este pagina mea de Facebook și nu este piratată și nu este un cont fals, fapt ce se poate proba din postările de pe pagină.

Subsemnatul Vișan Gelu, cetățean român, fac următoarea

DECLARAȚIE

În vara anului 2018, fiind in București, în jurul orelor 14:00, am primit un telefon de la o persoană cunoscută, care m-a invitat să vorbim ceva, la o distanță de aproximativ 80-100 de km de București. La răspunsul meu că am putea să ne vedem zilele următoare, a insistat să ne vedem cât mai repede, eu intuind din această conversație că ar vrea să-mi comunice ceva urgent. Ne cunoșteam bine, și ne mai întâlnisem și cu alte ocazii, în București și în afara Bucureștiului.

În jurul orelor 16:00 am ajuns la locația întâlnirii, un loc public, iar după aproximativ 10 min a venit și persoana care m-a invitat.

Mi-a comunicat următoarele:

Peste aproximativ douăzeci și patru de ore, în București va avea loc un miting de protest în Piața Victoriei, fapt de notorietate publică, iar peste aproximativ opt ore, chiar în seara aceea, într-o locație pe care mi-a prezentat-o intr-o fotografie, a aflat că va fi amplasat un dispozitiv, a spus că din informațiile sale se pare că este vorba de un dispozitiv exploziv artizanal, ce urma să fie detonat în seara Manifestației, in jurul orelor 22:00, când piața era plină de manifestanți. Mi-a spus că deja se primise cheia de la locație, arătându-mi in fotografie locația respectivă. După ce am văzut fotografia, am realizat riscul enorm pentru populația civilă ce s-ar fi aflat lângă acea locație, detonarea unui dispozitiv artificial, pe lângă efectele directe care ar fi însemnat un număr mare de morți și răniți, ar fi creat panică și ar fi făcut ca oamenii să se calce în picioare unii pe alții, ceea ce ar fi condus la alte victime.

Deasemenea, mi-a spus că vor fi provocări și incidente violente cu incendieri și distrugeri de obiective civile, conform unui plan bine stabilit.

Totodată, mi-a precizat că la ora 22:00, când va fi aglomerație foarte mare, va fi incendiat liftul de la Stația de Metrou de la Universitate, pentru a produce panică și victime. La întrebarea mea despre ce lift este vorba, pentru că nu cunoșteam despre existența acestui lift, mi-a repetat că este vorba despre liftul de la Stația de la Metroul de la Universitate. Incendierea acelui lift ar fi dus la un efect devastator într-o mulțime aflată într-un spațiu închis, rezultând foarte mulți morți și răniți.

Conștientizând că în acel moment mi s-a comunicat despre un plan al unui posibil atac terorist într-o mulțime cu zeci de mii de oameni, am spus că lucrul acesta mă depășește cu mult, că oricum deja sunt pus într-o situație extrem de gravă, având această informație, și că-i solicit imperios să anunțe imediat Serviciul Român de Informații.

La Solicitarea mea, interlocutorul meu mi-a răspuns că la nivel de conducere a SRI se știe, inclusiv Directorul General știe, dar că nu s-a luat nici o măsură, motiv pentru care m-a sunat. Știind cine este interlocutorul meu, și că are nu numai facilitatea, ci și dreptul și obligația să informeze SRI Local, l-am întrebat încă odată dacă SRI știe și mi-a răspuns că da, dar nu face nimic, și că mi solicită, în măsura în care pot identifica, să găsesc o cale ca institițiile statului să fie prevenite.

În acel moment, dându-mi seama că tocmai fusesem informat despre un posibil act terorist pe teritoriul României, care ar fi putut avea urmări catastrofale, cu sute de victime, având in vedere numărul foarte mare de participanți care se anunțaseră, doar deținerea și pentru câteva ore și necomunicarea unei astfel de informații fiind un fapt extrem, extrem de grav, și totodată marcat de posibilitatea unei nenorociri, i-am comunicat că în acel moment, pe loc, voi suna Ministrul Afacerilor Interne al României, iar dacă nu o voi putea contacta, mă voi duce la Ministerul de Interne și voi solicita să vorbesc în acea seară cu Ministrul Afacerilor Interne, într-o problemă foarte gravă.

Fac precizarea că nu o cunoșteam personal pe Doamna Ministru al Afacerilor Interne, dar fiind un fost demnitar al României, membru al Parlamentului României și persoană publică, o pot suna pentru a-i cere o audiență urgentă într-o problemă extrem de gravă, lucru pe care l-am și făcut.

Am sunat-o pe doamna Ministru Carmen Dan și după ce m-am prezentat și am informat-o că sunt într-o locație la aproximativ două ore de București, i-am solicitat o audiență urgentă într-o “ problemă extrem de gravă”, de interes public care nu solicită amânare. Eram foarte tensionat, chiar speriat de ceea ce auzisem, doamna Ministru m-a întrebat dacă nu putem să ne vedem a doua zi de dimineață la Minister, am insistat să ne vedem în seara aceea în jurul orelor 19:30, iar domnia sa mi-a răspuns că mă așteaptă la minister începând cu orele 19:15.

După discuția telefonică cu doamna Ministru Carmen Dan, pe care am purtat-o de față cu interlocutorul meu, i-am spus că-l voi suna după întâlnire, m-am ridicat și am plecat spre București.

În jurul orei 19:15–19:30 am intrat în Ministerul Afacerilor Interne și am fost condus imediat în Biroul Doamnei Ministru Carmen Dan, care mă aștepta.

Înainte de a începe, i-am comunicat doamnei Ministru că am solicitat acea audiență în urma unei decizii strict personale, ca cetățean, având încredere în domnia sa, din acțiunile cunoscute ale domniei sale din spațiul public și din discuțiile pe care le-am mai avut cu persoane care știau activitatea domniei sale.

Am informat-o pe Doamna Ministru Carmen Dan despre posibilitatea unui act terorist pe teritoriul României, în Piața Universității, la un Miting cu zeci de mii de oameni, prezentându-i și punându-i la dispoziție fotografiile și planul care cuprindea și amănunte pe care nu le fac publice în această Declarație. Am informat-o asupra identității și calității persoanei care mi-a dat informația.

La final, pentru că eram convins că nu are cum să nu fi fost informată de către Serviciul Român de Informații despre o asemenea situație, am rugat-o pe Doamna Ministru să-mi răspundă, dacă poate, la o singură întrebare: Dacă a fost informată de SRI sau de altcineva. Răspunsul îl citez din memorie: “ Nu, Domnule Vișan, nici SRI, nici altcineva nu m-a informat, dar vă asigur că Ministerul de Interne își va face datoria, vom verifica și vom lua toate măsurile pentru ca să nu se întâmple o nenorocire”

Cum eu știam că la mine informația a venit chiar pe linia SRI, m-am îngrozit.

Doar vehicularea acestei informații era un pericol în sine, lucru pe care SRI îl știa foarte bine, iar ascunderea ei față de Ministrul Afacerilor Interne, responsabil de asigurarea Ordinii Publice la Manifestația din Piața Universității este un act de Înaltă Trădare și punere în pericol a sute de vieți omenești, de încălcare gravă a legilor Siguranței Naționale.

Am stat în biroul Doamnei Ministru aproximativ 20/25 de minute, și, după ce am asigurat-o că voi fi la dispoziția Ministerului Afacerilor Interne pentru orice clarificare, am plecat. După ce am ieșit din clădirea Ministerului, în jurul orei 20:00, l-am sunat pe cel care îmi dăduse informațiile și i-am transmis că “i-am spus, totul este în regulă”

Fac precizarea că din acel moment și până pe 11 August 2018 nu am mai vorbit cu Doamna Ministru, și cu nimeni din Ministerul de Interne, și cu nimeni altcineva despre acest subiect.

DECLARAȚIE

În data de 11 August 2018, în jurul orei 18:30- 19:00 am primit un telefon de la aceeași persoană cu care mă întâlnisem în afara Bucureștiului, și, după ce a spus că “ei” se bucură că nu s-a-ntâmplat nimic, mi-a spus că a apărut următoarea situație pe care mi-o comunică: În timpul manifestației în desfășurare chiar atunci, se va crea de către un grup de “ manifestanți” o diversiune în jurul orelor 20-21, prin care vor fi incendiate magazine și restaurante ( mi-a spus locația) și autoturisme din Piața Universității, pentru ca efectivele de Jandarmi să se deplaseze din Piața Victoriei în Piața Universității, iar în acel moment grupuri organizate, care se retrăgeau doar strategic din Piața Victoriei pe străzile adiacente, să se reîngoarcă în Piață, să atace și să ocupe clădirea Guvernului.

Am fost rugat să transmit această informație, motiv pentru care am sunat-o la telefon pe Doamna Ministru Carmen Dan și i-am transmis această informație.

Gelu Vișan

16:07: 2019

…Ar mai fi multe de spus, cum pe 10 August în jurul orelor 23 postul de Televiziune B1 a anunțat că sunt doi morți în Piața Victoriei, peste care trec Jandarmii și manifestanții, cum am văzut-o pe Sorina Matei negând de trei ori această știre pe care moderatoarea tot o transmitea, cum a ieșit Sorina Matei din Studio Val -Vârtej și s-a dus să filmeze cu telefonul mobil să arate că nu sunt morți.

Într-una dintre declarațiile publice, am văzut că doamna Ministru Carmen Dan a reproșat public Serviciului Român de Informații că nu i-a pus la dispoziție toate informațiile pe care le dețineau.

Important însă este Că doamna Ministru Carmen Dan a evitat un Masacru, O Carastrofă Națională.

Directorul General SRI, Eduard Helvigh și unii ofițeri SRI nu numai că au știut despre posibilul atentat Terorist pregătit ce urma să aibă loc în Piața Universității, dar nu au făcut nimic pentru a le contracara și nu au informat Ministerul de Interne privind aceste acțiuni.

Și în SRI, sunt ofițeri patrioți, care nu au fost de acord cu ce se întâmplă, și au găsit o cale de comunicare pentru a contracara acțiunile.

Scopul acelor acțiuni era unul declarat, de doborâre a Guvernului României și de numire a unui alt Guvern, după modelul Colectiv.

Pentru a-și ascunde urmele, Eduard Helvigh, prin Viorica Dăncilă, a obligat-o pe Carmen Dan să/și dea demisia din funcția de Ministru, după ce anterior președintele României îi ceruse de nenumărate ori demisia. Apreciez, așa cum am declarat public de nenumărate ori, că Jandarmeria Română și-a făcut cu prisosință datoria față de țară și de cetâțenii ei, evitând un dezastru cu urmări catastrofale.

Această DECLARAȚIE, nu numai că arată ce s-a întâmplat și ce nenorocire se putea întâmpla pe10/11 August 2018, dar, totodată, arată ce se poate întâmpla în viitor.

Solicit Președintelui României analizarea acestei situații în CSAT și demiterea Directorului General SRI care a ascuns informații ce ar fi putut duce la sute de victime. Solicit Procurorului General al României, punerea sub acuzare a Directorului General al Serviciului Român de Informații, Eduard Helvigh, pentru Înaltă

Trădare și ascunderea informațiilor privind un posibil act terorist pe teritoriul României, țară membră NATO și UE, și a unei tentative de genocid.

16:07 2019”, scrie Gelu Vișan.

Sursa: Știri pe surse

Psihosociologul Septimiu Chelcea: Teoria „Spirala tăcerii” și reconsiderarea ei în era digitală

Fosta directoare a Institutului de Demoscopie din Allensbach (Germania), profesoara Elisabeth Noelle-Neumann (1916-2010), a formulat ipoteza „Spirala tăcerii” (germ. Schweigespirale; engl. The spiral of silence) în 1974, în efortul de a explica victoria surprinzătoare a Partidului Creștin Democrat (CDU) în alegerile din Germania Federală, în 1965.



Câștigarea alegerilor de către CDU a invalidat predicția sondajelor preelectorale, care atribuiau victoria Partidului Social Democrat (SPD). S-a crezut că „mobilizarea de ultimul minut” a simpatizanților CDU a dus partidul la victorie. Elisabeth Noelle-Neumann a propus o altă explicație: simpatizanții CDU, în situația în care percepeau că majoritatea electoratului este de partea SPD, s-au abținut să declare public opțiunea lor de vot. Aceeași dinamică a alegerilor electorale din Germania Federală s-a observant și în 1972.

Ca teorie propriu-zisă, „Spirala tăcerii” apare odată cu publicarea lucrării Die Schweigespirale: Öffentliche Meinung – unsere soziale Haut, 1980 (Opinia publică – epiderma noastră socială) și a dobândit notorietate prin traducerea cărții în limba engleză, la Editura Universității din Chicago, unde autoarea fusese invitată în toamna anului 1980 ca visiting professor. Cartea fondatoare a teoriei „Spirala tăcerii” a fost tradusă în limba română în anul 2004. Această teorie descrie și explică procesul de formare și extindere a opiniei publice, susținând că persoanele care percep că sunt în minoritate, resimțind o presiune din partea celorlalți, se asociază opiniei majoritare sau tac, nu își mai exprimă propriile păreri. Elisabeth Noelle-Neumann a pornit în cercetarea formării noilor opinii de la următoarea asumpție: „Ceea ce poate fi pus în evidență empiric din observarea mediului (care opinii câștigă sau, dimpotrivă, pierd teren), din reacțiile individului la propriile observații (exprimarea hotărâtă a propriilor opinii sau păstrarea precaută a tăcerii), cu alte cuvinte, acel ceva ce, în cazul majorității oamenilor, poate fi considerat teamă de izolare ne conduce la formularea unei definiții operaționale a opiniei publice: acele opinii asupra unor teme controversate pe care le poți exprima public fără a te izola” (Noelle-Neumann, 1980/2004, pp. 84-85).

Teoria, numită metaforic „Spirala tăcerii”, asertează că, în societățile democratice, în care opiniile sunt diseminate prin mass-media, „punctele de vedere percepute a fi în minoritate vor fi excluse de către o tendință tot mai puternică de autocenzură, astfel că opiniile majoritare dobândesc o atenție crescută și o legitimare în discursul maselor” (Glynn, Hayes, Shanahan, 1997, p. 453). Observăm că în formarea opiniei publice – conform acestei teorii – se face apel la o serie de procese psihosociale: diseminarea opiniilor în societate, percepția climatului opiniei, autocenzura, ignoranța pluralistă.

Teoria formulată de Elisabeth Noelle-Neumann se înscrie, deci, în dimensiunea psihosociologică de abordare a opiniei publice. Această teorie relevă rolul mass-media ca factor de schimbare a opiniilor, atitudinilor și comportamentelor. Teoria „Spirala tăcerii” se bazează „pe patru premize diferite, la care se adaugă o a cincea, care se referă la asocierea celorlalte patru: 1) Societatea face uz de amenințarea cu izolarea față de indivizii devianți; 2) Indivizii simt permanent teama de izolare; 3) Din teamă de izolare, indivizii încearcă permanent să estimeze care este climatul opiniilor; 4) Rezultatul estimării le influențează comportamentul mai ales în public, în special prin manifestarea sau ascunderea unor opinii, de exemplu prin exprimare verbală sau tăcere; 5) Cea de-a cincea premiză le pune în legătură pe celelalte patru, explicând prin intermediul lor formarea, susținerea și modificarea opiniei publice” (Noelle-Neumann, 1980/2004, p. 258).

Trebuie precizat că termenii „a vorbi” și „a tăcea” au, în contextul acestei teorii, un înțeles larg, incluzând declarații verbale, eventual răspunsuri la întrebările din chestionarul sondajului de opinie, dar și a purta insigna partidului cu care simpatizezi, a ține la vedere ziarul care exprimă ideologia la care ai aderat, a purta blugi și plete – cum făceau tinerii din România și din celelalte țări din „Blocul de Est” prin anii 1960-1970 – sau fular lung portocaliu și barbă scurtă – precum contestatarii regimului Iliescu după evenimentele din Decembrie ’89. Așadar, teoria „Spirala tăcerii” prevede: „Dacă o persoană crede că propria opinie coincide cu opiniile aflate în declin, este mai puțin înclinată să o exprime public. Drept rezultat, opiniile percepute drept dominante devin și mai puternice, în timp ce declinul celorlalte se accentuează” (McQuail, Windahl, 1982/2001, p. 101). Mass-media are un rol central în percepția opiniei publice și dacă „mass-media exprimă un punct de vedere dominant, la care se adaugă sprijinul tot mai puțin pronunțat din partea rețelelor interpersonale pentru punctele de vedere alternative; rezultă o ‘spirală a tăcerii’: crește numărul celor care împărtășesc opinia dominantă; concomitent, crește numărul celor care nu mai reușesc să dea glas opiniilor diferite (McQuail, Windahl, 1982/2001, p. 102).

Profesoara Elisabeth Noelle-Neumann consideră că mass-media reprezintă unul dintre cei doi factori care influențează percepția indivizilor asupra climatului opiniei. Celălalt factor este rețeaua de relații interpersonale. Percepția indivizilor asupra opiniilor celorlalți nu este totdeauna acurată, exactă. În primul tratat de psihologie socială bazat pe cercetări experimentale, profesorul american Floyd H. Allport (1924) a atras atenția asupra iluziei, a impresiei greșite pe care se fondează opinia publică, și anume asupra faptului că oamenii, în mod spontan, nu își dau seama ce gândesc și ce simt ceilalți în legătură cu o anumită problemă. A numit acest lucru „ignoranță pluralistă”.

Ignoranța pluralistă

Situația în care un individ renunță la exprimarea în public a propriei opinii pentru că apreciază că ceilalți au o opinie contrară se numește „ignoranță pluralistă”. Termenul ca atare a fost utilizat pentru prima dată în anul 1931 de către Daniel Katz și Floyd H. Allport într-un studiu cu tema atidudinii studenților de respingere a rasismului în campusul Universității Syracuse. Daniel Katz și Richard L. Schanck (1938) au verificat prin studii concrete autenticitatea acestui fenomen. Interesul pentru studiul fenomenului ignoranței pluraliste a renăscut după 1970, rolul acestui fenomen fiind relevat în desfășurarea relațiilor interrasiale, comportamentului prosocial, politicii internaționale, comportamentului de vot, corectitudinii politice etc. De curând, ignoranța pluralistă a atras atenția teoreticienilor din domeniul managementului. James D. Westphal și Michael K. Bednar (2005), de exemplu, au arătat că ignoranța pluralistă are consecințe negative în luarea deciziilor strategice de către conducea organizațiilor cu performanțe reduse. Din punct de vdere psihosociologic, ignoranța pluralistă constituie una dintre explicațiile efectului „Persoana a treia” (despre care am scris în România Socială din 9.07.2019).

În rediscutarea teoriei „Spirala tăcerii” interesează cum intervine „pattern-ul falsei credințe” în construirea opiniei publice. Nu de puține ori, oamenii operează cu o lume falsă: ei pot percepe opinia majorității ca fiind opinia minorității și, viceversa, opinia minorității ca opinie a majorității. În 1972, Charles Korte a introdus distincția dintre „ignoranța pluralistă absolută”, care vizează percepția incorectă a opiniei modale (opinia celor mai mulți) și „ignoranța pluralistă relativă”, ce se referă la percepția inexactă a distribuției opiniilor. Sigur, nu putem pretinde nimănui să evalueze în mod spontan cu precizie cât la sută dintr-o populație se pronunță „pentru” și cât la sută „contra” într-o problemă controversată. Putem însă să sperăm ca oamenii să aibă o percepție corectă asupra opiniei modale (ce poziție adoptă cei mai mulți). Totuși, lucrurile nu se petrec totdeauna așa. În percepția acțiunilor, ideilor și credințelor altora. apar nu de puține ori erori sistematice, acceptate social. Profesorul de sociologie Hubert J. O’Gorman spune: „Ignoranța pluralistă nu este ignoranță în sensul comun al necunoașterii. Din contră, ea este cunoașterea incorectă a altora, dar care este considerată corectă” (O’Gorman, 1975, p. 313)

Fenomenul numit „ignoranța pluralistă” a fost abordat atât de psihologi, care și-au centrat cercetările asupra caracteristicii de „ignoranță” a opiniei, date fiind particularitățile procesării informației, atribuirile și motivațiile, cât și de sociologi, care au studiat mai mult cealaltă dimensiune a fenomenului, caracteristica „pluralistă”, împărtășirea percepției greșite de către un număr mare de persoane. În această perspectivă, ignoranța pluralistă constituie un pattern cognitiv, un set de propoziții false despre individ și societate, care sunt acceptate social ca adevărate. Pornind de la aceste idei, Jacob Shamir și Michael Shamir redefinesc opinia publică în contextul ignoranței pluraliste: „Opinia publică este un concept multidimensional, care încorporează atitudini, ca și percepția distribuirii opiniilor, dar și alte elemente, precum expectații despre dezvoltările viitoare, exprimări ale opiniilor și diferite tipuri de comportamente” (Shamir, Shamir, 1997, p. 229). Între elementele constituente ale opiniei publice există, de cele mai multe ori, o sincronizare; ignoranța pluralistă introduce însă o discrepanță, o divergență între opinia majoritară actuală și percepția ei. Rămân de explicat sursele acestei discrepanțe. Să revenim însă la teoria „Spirala tăcerii”.

Evaluarea teoriei

Această teorie are merite incontestabile: contribuie semnificativ la explicarea procesului de formare a opiniei publice și la înțelegerea naturii acesteia, arată în ce constă rolul mass-media în emergența opiniei publice, propune o viziune inedită asupra opiniei publice ca proces interactiv, nu ca ceva dat, sugerează modalități de rafinare a metodologiei sondajelor de opinie publică. În afară de Europa și America de Nord, teoria „Spirala tăcerii” a fost verificată și în alte contexte socioculturale: în Asia de Est, de exemplu.

Chiar dacă, așa cum aprecia David J. Kennamer (1990, p. 393), teoria „Spirala tăcerii” este „una dintre cele mai influente teorii actuale ale formării opiniei publice”, i se pot reproșa totuși unele fisuri, sintetizate astfel: „Prima întrebare este dacă ziariștii pot fi reprezentativi pentru opinie și dacă este legitim să fie considerați ca un fel de «aleși ai poporului», iar funcția socială a instituțiilor comunicării de masă ca echivalentă cu funcțiile instituțiilor reprezentative ale statului de drept. În al doilea rând, din faptul că ziariștii au opinii politice – ca toți cetățenii – nu rezultă că practica jurnalistică poartă în mod necesar amprenta unui angajament politic. Aceasta ar exclude cu totul obiectivitatea sau, mai exact spus, neutralitatea comunicatorilor. În al treilea rând, spațiul comunicării nu poate fi confundat cu spațiul politic […]. În al patrulea rând, teoria spiralei tăcerii implică ipoteza că mass-media s-a substituit grupurilor de referință […]. Modelul nu ia în considerare faptul că procente semnificative de indivizi nu au opinii în multe chestiuni și atunci «tăcerea» este consecința lipsei de opinie, și nu neapărat a fricii de izolare” (apud Drăgan, 1996, p. 288).

Unele cercetări empirice au arătat că oamenii încearcă să evite izolarea și se abțin să-și exprime opiniile personale când percep că opinia majorității este contrară opiniei lor, dar că se tem mai degrabă de izolarea față de membrii familiei, decât de izolarea socială, în abstract, și că  exprimarea opiniilor individuale pozitive despre acțiunile afirmative nu este afectată de spirala tăcerii (May et al., 2001).

Metaanaliza unui număr de 17 studii care testau ipoteza „Spirala tăcerii”, reprezentând tot atâtea anchete de teren efectuate în șase țări și cuprinzând peste 9500 de persoane, a condus la concluzia că, „Pe ansamblu, corelația dintre percepția suportului opiniei și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie este pozitivă” (Glynn, Hayes, Shanahan, 1997, p. 460). Din 25 de teste, 19 au arătat o corelație pozitivă, trei au pus în evidență o corelație negativă și trei o corelație zero. Corelația este, totuși, foarte redusă (media coeficienților r = 0,054, la un interval de încredere de 95%). Carroll J. Glynn, Andrew F. Hayes și James Shanahan au verificat și separat corelațiile dintre percepția „suportului actual” și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie, pe de o parte, și dintre percepția suportului în viitor și dispoziția de a vorbi deschis despre propria opinie. Chiar dacă în prezent oamenii percep că sunt în minoritate, convingerea că în viitor vor fi majoritari îi va determina să vorbească deschis despre opiniile lor? Pentru percepția suportului actual, 16 corelații au fost pozitive, patru negative și patru corelații au fost zero (arătând lipsa oricărei corelații). Și de această dată valoarea medie a coeficientului de corelație Pearson în cele 24 de corelații a fost foarte mică (r = 0,048, la un interval de încredere de 95%). În ceea ce privește „suportul viitor”, metaanaliza a condus către aceeași concluzie: există o corelație, dar ea este redusă (media coeficienților r = 0,053, la intervalul de încredere de 95%). Din 12 corelații testate, opt au fost pozitive, două negative și două nule. Aceste rezultate i-au determinat pe cei trei profesori de la Universitatea Cornell (SUA) să conchidă că „suportul perceput” al opiniei influențează, dar într-o măsură mică, dispoziția de a vorbi cu franchețe despre propriile opinii.

În concluzie, se poate spune că oamenii observă mediul lor de viață, inclusiv opiniile altora, cu ajutorul a două perechi de ochelari: ochelarii proprii și ochelarii mass-media. Pentru că experiența proprie (observarea directă) are limite spațio-temporale, rămâne de neocolit apelul la observația indirectă, la ochelarii mass-media. În unele cazuri, cum sunt problemele environmentului, subnutriția în lume, starea de fericire a societăților, tratatele internaționale și atâtea altele, informațiile din mass-media sunt cele mai importante, dacă nu singurele de care dispune publicul.  Așadar, ochelarii presei sunt cei mai puternici.

Spirala tăcerii în era digitală

Teoria despre influența mass-media asupra opiniei publice datorată profesoarei Elisabeth Noelle-Neumann a fost conceptualizată și confirmată de numeroase cercetări empirice în contextul social în care mijloacele de comunicare în masă se limitau la ziare, reviste, cărți, radio, televiziune și cinema.

Apariția internetului a lărgit considerabil posibilitățile de informare pe toate meridianele Terrei. Publicul nu mai este divizat în două categorii și cu greu se mai poate vorbi în prezent de o opinie „majoritară” și o opinie a minorității. Sunt numeroase publicuri, formate în funcție de sursa informațiilor. Se pune firesc întrebarea dacă mai funcționează spirala tăcerii azi, în era digitală. Profesorii Christiane Elderrs și Pablo Porten-Cheé din Departamentul de comunicare și studii media al Universității din Düsseldorf sugerează că, în condițiile schimbării environmetului mass-media, „ar trebui revizuite cele trei componente ale teoriei ’Spirala tăcerii’: conceptele de ‘consonanță’, ‘monitorizare a opiniei publice’ și ‘exprimare a opiniei în public’. Cea mai dezbătută premiză în cercetarea spiralei tăcerii este consonanța. Aceasta se impune a fi revizuită în contextual comunicării online, care extinde și diversifică accesul la informații. Deoarece consensul are consecințe asupra selectivității audienței, revizuirea teoriei trebuie să includă și conceptele de monitorizare a opiniilor prin mass-media, și cel de exprimare a opiniilor” (Elderrs, Porten-Cheé, 2016, p. 93).

Consider argumentația celor doi profesori de la Universitatea din Düsseldorf ca fiind pe deplin convingătoare. În era digitală s-a extins nu numai „journalistic media”, ci și „nonjournalistic” online media. În timp ce mass-media jurnalistică se subordonează normelor profesionale, fapt ce conduce la o anunumită co-orientare a mesajelor, conținutul non-jurnalistic media este dat de preferințele subiective ale celor care produc mesajele. Se ajunge astfel la un anumit grad de consonanță a conținutului în mass-media jurnalistică, fapt ce este puțin probabil în mass-media non-jurnalistică. Totuși, diversitatea conținuturilor în mass-media non-jurnalistică are anumite limite date de „paradoxul comunicării online”: cu cât conținutul comunicării este mai diversificat, cu atât mai redus este repertoriul individual (Mutz, Young, 2011). Paradoxal, în loc să se lărgească, repertoriul persoanelor care comunică online se restrânge, pentru că oamenii selectează acele informații care sunt în acord cu opiniile lor. Are loc o „selecție subiectiv-consonantă”, care îi face să creadă că opinia lor este împărtășită de mulți alții. Consecința: nu se mai tem de izolare și își exprimă public opiniile.

Așa cum conchid profesorii Christiane Elderrs și Pablo Porten-Cheé (2016, p. 99), cercetările empirice despre comunicarea online și influența mass-media asupra opiniei publice susțin teoria „Spirala tăcerii” ca o teorie cu rang mediu de generalitate. Se impune continuarea cercetărilor centrate pe fiecare componentă a acestei teorii și adâncirea perspectivei macro asupra opiniei publice.

Bibliografie

Drăgan, Ioan (1996). Paradigme ale comunicării de masă. Bucureşti, Casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L.

Elderrs, Christiane, Porten-Cheé, Pablo (2016). „The spiral of silence revisited”, în Vowe, Henn (eds.). The Evolution Politcal Communication in the Online World. Theoretical Approaches and Research Designs. (pp. 88-102). New York, Routledge.

Glynn, Carroll J., Hayes, Andrew F., Shanahan, James (1997). „Perceived support for one’s opinions and willingness to speak out: A meta-analysis of survey studies on the “spiral of silence”, Public Opinion Quarterly, 61, 3, pp. 452-463.

Katz, Daniel, Allport, Floyd H. (1931) „Students’ attitudes: A report of the Syracuse University reaction study”, Syracuse, NY, Craftsman Press.

Katz, Daniel, SchanckRichard L. (1938). Social Psychology. New York, Wiley.

Kennamer, David J. (1990). „Self-serving biases in perceiving the opinions of others”, Communication Research, 17, 3, pp. 393-404.

Korte, Charles (1972). „Pluralistic ignorance about student radicalism”, Sociometry, 35, 4, pp. 576-587.

McQuail, Denis, Windahl, Sven [1982] (2001). Modele ale comunicării pentru studiul comunicării de masă. Bucureşti: Editura Comunicare.ro.

Moy, Patricia, Domke, David, Stamm, Keith (2001). „The spiral of silence and public opinion on affirmative action”, Journalism and Mass Communication Quarterly, 78, 1, pp. 7-25.

Mutz, Diana C, Young, Lori (2011) „Communication and public opinion: Plus ça change?”, Public Opinion Quarterly, 75, 5, pp. 1018-1044.

Noelle-Neumann, Elisabeth [1980] (2004). Spirala tăcerii. Opinia publică – învelişul nostru social. Bucureşti,  Editura Comunicare.ro.

O’Gorman, Hubert J. (1975). „Pluralistic ignorance and white estimates of white support for racial segregation”, Public Opinion Quarterly, 39, 3, pp. 313–330,

Shamir, Jacob, Shamir, Michael (1997). „Pluralistic ignorance across issues and over time”, Public Opinion Quarterly, 61, 2, pp. 227-260.

Westphal, James D., Bednar, Michael K. (2005). „Pluralistic ignorance in corporate boards and firms’ strategic persistence in response to low firm performance”, Administrative Science Quarterly, 50, 2, pp. 262-298.

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.

Sorin Faur: ”A venit momentul să-și sinucidă partidul!”

Pesediștii de vîrf probabil au priceput că a venit momentul să-și sinucidă partidul. Cine mama dreaq mai are voie în ziua de azi să ia peste 40% la urne? Nimeni. Deci, marș în 25%, ca să fie brambureala combinatorică așa cum se cuvine!



Vraja misterioasă a acestui procent admis vine din realitatea că înăuntrul său elita partidelor rămîne, teoretic, în joc. În aceeași ordine necorespunzătoare de idei, iată cum, la un scor de 30,52% obținut în alegerile din luna mai, Brexit-ul lui Nigel Farage este cel mai mare partid din Parlamentul European. Așa ceva e nu doar culmea, ci și riguros inadmisibil, tovarăși! Unde ne trezim?

Dar dacă peședistii n-au priceput ordinul suicidal, deci dacă fac ce fac din capul lor, atunci suma cumulată a inteligenței în partid are greutatea a circa 2,08 păpădii chele. Cu atît mai mult după 26 mai, sigura ipoteză care le-ar fi transportat un candidat la prezidențiale în turul doi, cu ceva șanse de succes, se numea Călin Popescu Tăriceanu. De azi, nu se mai numește așa. Nu sînt îndrăgostit de Tăriceanu. Îmi e chiar antipatic. Suferă de îngîmfarea mediocrului public standard. Asta nu înseamnă, însă, că n-ar fi fost singurul candidat valid al PSD-ului de azi.

Cele două dudui, poate trei, care se visează candidate PSD sînt niște glume proaste din absolut toate punctele de vedere, începînd cu acela al prezidențiabilizării. N-are cum să existe un cetățean relativ zdravăn care să o imagineze serios pe doamna Gabi sau pe doamna Viorica președintă a României. O atare producție ar putea fi semnată eventual de vreo brigadă artistică de glumiști județeni de la cutare serviciu cu ochi de coloarea pilulei lui Barna, care ar putea proiecta așa ceva doar dacă nu s-ar mai putea lucra defel cu Iohannis. Ceea ce e imposibil.

Cît despre ipoteza celei de-a treia dudui pesediste cică prezidențiabilă, Orlando pe numele său, pronosticul meu e că, dacă se enervează, Șică l-ar bate. La limită, dar l-ar bate. Iar Rareș l-ar spulbera, fără să se ridice de la măsuța manichiuristei.

Nu că votul liber și corect ar mai fi o ipoteză serioasă sau cel puțin cool, dar cu Tăriceanu ai fi putut spera că ești capabil să arunci spre electorat un mesaj de unitate, rațională, dincolo de interesul (stupid și perdant) de partid, susținînd pentru prezidențiale un liberal cu trei decenii de vechime în domeniu. Asta în condițiile în care adversarii tăi vor avea sigur cel putin doi candidați, care se “luptă pentru același ciolan” blabla, tralala, știm refrenele sezonului. Dar nu! Hotărît nu!!! Nu, fiindcă Tăriceanu ar putea cîștiga. Iar cu ăsta chiar că nu se poate lucra. Ce a pățit cu el Băsescu s-a văzut. În schimb, cu Iohannis ne înțelegem, după cum se observă tot mai cotidian. Atunci, i-o dăm pe doamna Viorica contracandidat. Sau pe doamna Gabi, să nu bată la ochi chiar și pentru reduși mintal.

Din ultrarecenta reformă electorală aberantă consacrată sanctei Diaspora (la care Tăriceanu a contribuit copios), nu rezultă că STS-ul a dispărut, măcar formal, din ecuația instituțiilor electorale autohtone. Personal, nu mă voi mai apropia de vreo secție de votare dacă alegerile nu se demilitarizează, măcar formal. Însă mă voi delecta cu popcorn la feneraliile PSD din toamnă. Condoleanțe!

Autor: Sorin Faur

Sursa: Sorin Faur Facebook

Președintele Zero și gura sa de tun

Cum ar putea amuți, din postura sa de principal agent electoral, Rareș Bodan, atunci când va fi confruntat cu rezultatele mandatului de cinci ani al președintelui Klaus Iohannis? Cum va rămâne fără replică cea mai importantă gură de tun a lui Iohannis și cum se va gripa în plină campanie electorală? Cum va răguși și-și va pierde vocea Rareș Bodan?



Pentru a răspunde la această întrebare aparent șocantă, m-am întors în luna septembrie a anului 2014. Și am studiat din nou proiectul candidatului prezidențial Klaus Iohannis, prezentat drept preambulul unui proiect de țară, moderatorul evenimentului fiind analistul politic Emil Hurezeanu, în prezent ambasadorul României la Berlin. Și m-a luat durerea de cap.

În campania electorală care începe în curând și în care va fi susținut de PNL și de cel mai vocal avocat al său, Rareș Bogdan, președintele Klaus Iohannis va fi obligat să-și amintească că, în urmă cu cinci ani, a promis, citez ad literam, că „veți avea în mine un garant al principiului că cetățeanul este înaintea statului, iar insitutțiile statului servesc și respectă cetățeanul”. Și am avut. Am avut serviciile secrete, care și-au bătut literalmente joc de cetățean, de Constituția țării și nu în ultimul rând de Justiție. Luarea drept ostatic a Justiției de către serviciile secrete este întotdeauna un act îndreptat împotriva și nu în interesul cetățeanului.

Dar să vedem ce a promis atunci în mod solemn președintele că va face în acest mandat? Iată principalul angajament căruia i se subsumează toate celealte obiective. „În 2018-2019, românii vor simți deja că trăiesc într-o țară occidentală, în care sunt respectați”. Simt românii acest lucru? Nici pomeneală. Cei mai mulți, dacă sunt întrebați, simt că trăiesc într-o colonie exploatată la sânge și mulsă de toate bogățiile ei, de multinaționale, care realizează în România profituri uriașe, impozitate în alte state. Și pe care, în întreg mandatul său de cinci ani, Klaus Iohannis în loc să le descurajeze, le-a încurajat. Vezi uriașul scadal Schweighofer, o societate austriacă responsabilă de defrișarea fără milă a pădurilor României, protejată fapt dovedit, de Klaus Iohannis.

Am notat șapte obiective pe care și le-a fixat în urmă cu cinci ani candidatul Klaus Iohannis, drept repere care urmează să fie îndeplinite în mandatul său. Le enumăr aproape fără comentarii, considerând că de cele mai multe ori comentariile sunt de prisos.

1). Reformarea sistemului public – educație, sănătate, pensii. Aici fac doar precizarea că în ciuda obiecțiilor și rezistenței înverșunate a lui Klaus Iohannis și a PNL, în România a avut totuși loc un început notabil de reformă doar în domeniul sistemului de pensii.

2). Transformarea României într-o țară cu adevărat dezvoltată economic, prosperă și competititivă în Europa și în lume. România a bătut pasul pe loc sub Guvernul Zero al lui Dacian Cioloș, guvern adus la putere de Klaus Iohannis, dar a avut un ritm de creștere notabil sub succesivele guverne PSD, fiecare dintre ele demonizat de Klaus Iohannis și acuzat de măsuri nesustenabile. În mod constant, patru din cinci ani ai președinției sale, Iohannis a contestat, rând pe rând, toate măsurile Executivului, de cele mai multe ori utilizând argumentul că acestea sunt nesustenabile. Prejudiciul financiar, politic și moral creat de asemenea acuzații lansate de la cel mai înalt nivel nu poate fi în niciun fel calculat.

3). „O probă importantă a mandatului meu va fi aderarea României la zona euro”. Proba a fost dată. Dar nota lui Iohannis, după cum se vede, nu este de trecere.

4). „O infrastructură funcțională, care să lege România de celelalte state europene”. Klaus Iohannis nu a făcut nimic în acest sens. Și nici nu putea. Pentru că angajamentul era demagogic. Nu președintele unei țări, într-un sistem constituțional cum este cel al României, poate face autostrăzi, căi ferate, căi navigabile, aeroporturi și așa mai departe.

5). „În 2015, finalizarea dezbaterilor privind schimbarea Constituției”. Nu s-a mai întâmplat absolut nimic. Constituția nu a fost schimbată. Iar Klaus Iohannis nu a făcut în acest sens nicio tentativă, până în urmă cu câteva zile, când a anunțat un referendum menit să schimbe un singur articol din Legea Fundamentală, referendum care din nou va mutila alegerile, suprapunându-se peste acestea în beneficiul lui. Ca să discutăm în campania electorală despre acel singur articol și nu despre modul în care, timp de cinci ani, Klaus Iohannis și-a îndeplinit sau nu și-a îndeplinit obligațiile asumate.

6). Regionalizarea și descentralizarea. Nu s-a făcut nimic. Iar Klaus Iohannis în calitate de președinte nu a mișcat niciun deget și nu a mai rostit nicio vorbă în acest sens.

7). Consolidarea relațiilor cu Republica Moldova. Klaus Iohannis nu a făcut nimic. Dacă nu mă înșel, nici măcar nu a călcat vreodată pe la Chișinău. Sau dacă o fi călcat, nu a lăsat nici cea mai mică urmă. În orice caz, Republica Moldova nu s-a apropiat nici măcar cu un pas de România.

În „România lucrului bine făcut” ar fi trebuit, promisiune făcută în discursurile citite pe promter în campania prezidențaială, ca domnul Klaus Iohannis să se lupte din răsputeri pentru ridicarea MCV-ului și acceptarea României în Spațiul Schengen. Nu a întreprins în acest sens niciun demers. Nu a făcut niciun pas. Nu a făcut lucrul care trebuia făcut.

Și, în fine, a promis normalitate. S-a angajat ca, spre deosebire de Traian Băsescu, să fie un președinte echilibrat, neconflictual. Care să unească, nu să dezbine. Și ce a făcut? Ne va explica întâmpinând o dificultate din ce în ce mai mare și răgușind pe parcurs domnul Rareș Bogdan. Până una alta, eu cred că numai cine este orb sau răuvoitor îi va mai da vreun vot președintelui impostor.

Autor: Sorin Roșca Stănescu

Sursa: Sorin Roșca Stănescu Blog

Dan Diaconu: “Pastila albastră”

Barna a promis să dea pastila albastră din Matrix întregului bobor. Pastilă albastră, așadar, aia care te face să fii fericit în timp ce sistemul își bate joc de tine, aia de te face să-ți iubești călăul și să-ți urăști eliberatorul. E sincer, fix asta promite. De ce-o face? Pentru că are un public imens dependent de pastile albastre, un public imens având ca principală preocupare linsul clanțelor stăpânilor, un public imens care trăiește din drogul iluzoriu al mai binelui venit de la niște binefăcători al căror unic scop în viață e acela de a face bine.



În ciuda faptului că-i o prostie, în ciuda evidenței că nu există prânz gratis, masa ineptă manipulată de Barna halește pastila albastră cu stoicism. Toți membrii acestei mase au devenit dependenți de minciună într-un asemenea hal încât, atunci când vreunul te simte cu adevărul prin apropiere, începe să mârâie precum un câine turbat. Și ca el, întreaga masă de imbecili mârâie și latră în disperare textul mincinos cântat de „tătuca supremul”, indiferent cine-ar fi acela.

Foarte puțini dintre cei care ajung într-o asemenea stare sunt capabili să facă pasul înapoi, să privească adevărul și viața așa cum sunt ele, să-și reevalueze poziția și să înțeleagă cu adevărat ce mult rău le-a făcut minciuna. Extrem de puțini sunt cei care au prin fundul conștiinței acea brumă de sinceritate care să-i îndemne să se uite în oglindă. E un număr infim. Minciuna e mult mai comodă.

Iar pentru ca vestea să fie și mai rea, trebuie să vă spun că această prostire în masă e extrem de contagioasă. Poate că e cea mai contagioasă boală de pe planetă. Germenii săi sunt peste tot, în fiecare ziar pe care-l deschizi, în fiecare știre pe care-o răsfoiești, pe fiecare ecran pe care-l pornești sau care-ți este pornit în față. A te menține normal într-o asemenea lume e chiar mai greu decât a ieși de sub influența nefastă a minciunii „pastilei albastre”.

De-aceea, mulți dintre cei care au reveniri și revelații referitoare la minciuna în care trăiesc, de multe ori o sfârșesc într-o minciună și mai mare, ochii le redevin injectați, iar instinctele primare își fac din nou de cap în conștiința lor. Îi cunoașteți, îi vedeți zilnic și vă e teamă de ei.

Nu cred că Barna a făcut o gafă, nu cred că a „întrors-o din condei” pentru a i se potrivi. Cred că știa exact ce spune, anume adevărul care apoi te face rob pe vecie. El știe că dă „pastila albastră”, e conștient că în Matrix „pastila roșie” e cea a adevărului. O face pe față, așa cum s-au făcut toate furtișagurile în țara asta. „Ca să n-avem vorbe la proces”, vorba unui personaj mai celebru decât mine. Pe față s-au privatizat pe un leu întreprinderile așa-zis energofage, fără viitor economic. Pe față și pe un leu s-a făcut totul! Pe față România a luat cel mai mare împrumut din istoria ei pentru a susține băncile străine și private. Pe față se dau sute de milioane lunar fiecărui ticălos care-a servit sau servește sistemul. Pe față suntem furați zi de zi.

Nu vă faceți iluzii! A spune că Barna a făcut o eroare înseamnă a-l absolvi de ticăloșia care-i este esență. Dacă asta a fost o greșeală înseamnă că toată politica lui e doar o nevinovată greșeală, o eroare de calcul. Nu, dragii mei, tot ceea ce face gașca aia ieșită din cazarmă e o imensă ticăloșie care se face pe față. Fiecare e conștient că e ticălos, dar se îmbată cu gândul că, dacă ticăloșia va reuși, se va înfrupta pe săturate din carnea încă pulsând a victimelor, adică a masei inepte de consumatori dependenți de „pastila albastră”. Fiecare dintre ei e un șacal din haită. Știe că va omorî animalele încolțite, știe că va face o crimă, dar acea crimă îi asigură supraviețuirea. Lui, găștii lui și dresorilor găștii.

Asta-i „pastila roșie” a acestei dimineți. Dacă înțelegeți, e bine. Dacă vă deranjează, nu vă obosiți să mă înjurați. Pastile albastre se găsesc peste tot. Luați una și garantez că vă veți liniști. Pe vecie!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Ilie Șerbănescu: ”Că vrem sau nu vrem, că ne place Europa sau nu, România a pierdut, ca țară, economia națională, decizia națională, identitatea națională!”

Statisticile românești și europene arată că, în ultimul deceniu, România – acel oficial „ansamblu statistic România“ care nu ține cont de existența practic separată a două economii pe teritoriul actual al țării, respectiv cea străină și cea românească – s-a înscris, fără oscilații și nuanțări, în rândurile țărilor unde se manifestă fenomenul creșterii economice fără creșteri măcar în pas sau cu creșteri mult mai slabe ale investițiilor, fenomen ce poate fi denumit „creștere economică fără investiții“, pentru că, cel puțin în parte, creșterea economică înregistrată este obținută fără investiții noi (vezi „România liberă“, 3 iulie 2019).



Creșterea economică puternică din anii din urmă și cu care toată lumea din România s-a lăudat prin străinătățuri a fost realizată în condițiile unor investiții slabe, cu un ritm de creștere mult sub cel al creșterii economice, iar în anul 2018 contribuția investițiilor la creșterea economică a fost chiar negativă (minus 0,7% în echivalent PIB), cu alte cuvinte creșterea economică a fost obținută în ciuda scăderii relative a investițiilor! Toată lumea în România cere investiții, dar nimeni nu le face!

Statul a tot redus efortul investițional, dar mai de remarcat este că sectorul privat, care se plânge nevoie mare de faptul că statul nu face investiții, procedează absolut identic și nu se îmbulzește la investiții. Și lucrurile sunt clare: nimeni nu se înghesuie spre investiții pentru că, dacă se obține creștere economică și fără investiții, de ce să faci investiții?! Mai bine consumi ceea ce se realizează în plus prin creșterea economică! Evident, dacă nu s-ar obține creștere economică, s-ar face investiții, dar, judecând din punctul de vedere al investitorului, dacă tot se obțin profituri și fără investiții, de ce să mai facă investiții?!

Înregistrarea fenomenului „creștere economică fără investiții“ în România ridică mari semne de întrebare, pur și simplu pentru faptul că, în lume, acest fenomen s-a dovedit a decurge din impactul noilor tehnologii de vârf,  îndeosebi din electronizare, informatizare și digitalizare, și nu întâmplător este consemnat în țările avansate pe această linie. Or, în România inserția de tehnologii noi pe ansamblul economic este slabă, digitalizarea este la început, iar în ce privește cheltuielile de promovare a inovării, și în general de cercetare/dezvoltare, România se află chiar pe ultimul loc în Europa. Deci explicația trebuie să vină din altă parte. Și nu poate fi vorba de altceva decât de impactul transformării României într-o colonie a capitalului vestic, impact care se traduce într-o întoarcere cu fundul în sus a rânduielilor normale dintr-o economie în conformitate cu stadiul de dezvoltare în care se află.

Că vrem sau nu vrem, că ne place Europa sau nu, România a pierdut, ca țară, economia națională, decizia națională, identitatea națională. Aceasta privind din punct de vedere românesc, într-o interpretare politică și istorică ce este sau nu este agreată și recunoscută! Dar, dincolo de această interpretare, să-i zicem politică și istorică, există un impact economic în sine, să-i zicem strict tehnic, spre a-l separa și feri de interpretările politice! Și în cazul căruia nu se poate pune problema că este agreat sau nu, ori recunoscut oficial sau nu, pentru că există „fizic“, în carne și oase cum s-ar spune! Impactul principal constă în faptul că pe teritoriul României s-au format două economii distincte, cu constituențe distincte, cu dinamici distincte; cele două nu doar că nu seamănă deloc una cu alta, dar nici nu au legături una cu alta.

De o parte –economia aparținând capitalului  străin, dominantă pentru că deține activele și pârghiile strategice, și care face parte din ansamblul extern din care provine. Pe de altă parte – economia aparținând capitalului românesc, economie subalternă, care pune pingele, și care se luptă în van, căci nu are decât cel mult șansa de a-și încetini pe cât posibil darea înapoi. Agregarea statistică a celor două economii în ansamblul numit oficial România ascunde dramaticul impact colonial. Dar, încet-încet, chiar statisticile însele îl relevă. Pentru că, urmărind în timp, economia străină tot crește în ansamblul statistic, iar economia românească tot scade! Fără înzestrare tehnologică, fără posibilități de finanțare (nu insistăm acum pe rolul nefast pe care îl au băncile străine din România în această privință), fără susținerea statului român (de la care nici nu pot exista cine știe ce pretenții, căci el de fapt nu mai există, fiind cu deliberare desființat), economia românească este cu mulți pași în urmă, fiind de fapt, „economic“ vorbind, în faza în care nu poate crește dacă nu face investiții. Investiții pe care nu le poate însă face la cât ar trebui, pentru că nu are resurse!

Economia străină merge, cu toate pânzele sus, înainte. Deține puterea, decizia, controlul strategic, principalele resurse, pozițiile de monopol pe piață în sectoarele de forță, practic totul. N-o împiedică nimic. Concurenți nu are. Oricum, în calitate de concurenți, competitorii români nu contează! Economia străină este cea care înregistrează creșterea economică din România. Mai pe scurt, n-are de ce să facă investiții! Poate înregistra creștere economică și fără investiții. Mai precis, poate realiza profit și fără să destineze o parte cu greutate din profit investițiilor. Creșterea economică este, statistic vorbind, creșterea PIB – adică, în esență, a valorii adăugate brute. Iar aceasta înseamnă salarii (ceea ce ia munca) și profituri (ceea ce ia capitalul). Dacă salariile sunt mici – și pentru aceasta vine capitalul străin în România! – profiturile mari se pot obține tocmai pe seama salariilor mici. Nu este nevoie de cine știe ce investiții. Cu alte cuvinte, se poate realiza creștere economică fără investiții, căci profiturile vin din folosirea forței de muncă ieftine (respectiv costuri mici pentru compensarea salariilor mici). Acest fenomen se petrece la scară mereu și mereu mai mare în România. Când, la aceeași activitate, costurile cu salariile sunt de 4-5 ori mai mici în România decât acolo de unde vii tu, companie vestică, nu trebuie să mai faci investiții în România. Îți iei hala în spate sau o închiriezi chiar la fața locului și te muți să-ți faci treaba în România. Investițiile se fac doar acolo unde înlocuiesc forță de muncă scumpă și nu una ieftină, adică tot pe la tine pe acasă prin Vest și nu în periferia colonială România!

Practic, la „antipozi“, economia românească din România se află pe un alt palier: are nevoie să facă investiții pentru a crește. N-are însă resurse pentru investiții. Așa că, de fapt, dă înapoi în reprezentarea sa în cadrul „ansamblului statistic România“, cu toate că face efortul principal de investiții pe acest ansamblu. Economia străină care face investiții mereu mai mici înaintează și ocupă în PIB-ul ansamblului poziții mereu în creștere, ceea ce lasă impresia că „România“ înregistrează fenomenul „creștere fără investiții“.

Vreți câteva cifre?! Investițiile străine în România sunt estimate la vreo 75-76 miliarde euro, stoc ce reprezintă circa o treime din PIB-ul României. Cu acest stoc de investiții la lucru, capitalul străin obține deja peste jumătate din PIB-ul anual al „ansamblului statistic România“. Și lucrurile înaintează: investițiile străine noi devin mereu mai derizorii, creșterea economică obținută de capitalul străin este alertă și ponderea acestuia în contribuția la PIB-ul de ansamblu urcă în mod constant. De ce să mai facă investiții capitalul străin în România? Investițiile străine în România au reprezentat, în perioada 2000-2017, doar vreo 12-14% din eforul investițional total din țară. Cu acest mizilic, capitalul străin a trecut, ca putere în economie, de la aproape nimic la peste jumătate din total. De ce să facă investiții?! Matricea colonială exclude investițiile din potențarea profiturilor.

Autor: Ilie Șerbănescu

Sursa: România liberă

Dan Diaconu: ”Greco și jigodismul”

Orice om care a terminat ciclul gimnazial și care a beneficiat de o minimă educație în ceea ce privește drepturile, libertățile și funcționarea statului de drept, nu poate face altceva decât să se crucească citind inepțiile cuprinse în Raportul Greco. Dacă ești picat din cer și citești recomandările de-acolo, în cel mai bun caz poți considera că raportul a fost scris la beție sau, cine știe, la vreo întâlnire de drogați în care s-au amestecat prafurile cu lichide pentru a se elimina orice urmă de rațiune.



Cum poți afirma că SIIJ e o secție manipulată politic în condițiile în care aceasta este singura Secție din cadrul Parchetului în care se accede pe bază de concurs, iar singura instituție implicată în numirea șefilor e CSM? Spre deosebire de Parchetul General, DIICOT sau DNA unde numirile se fac eminamente politic(propune Ministrul Justiției, CSM dă un aviz consultativ, iar președintele numește!), pentru a ajunge la SIIJ trebuie să susții un concurs, iar de implicat în toată operațiunea se implică strict CSM.

Desigur, GRECO nu vede cu ochi buni SIIJ însă nu scoate nicio vorbuliță despre modalitatea în care DNA a înființat absolut ilegal o secție proprie de investigare a magistraților care, pentru a crea presiune, deschidea din oficiu dosare oricărui magistrat. Și nici despre numirile politice care se fac la șefia DNA. Aici nu mai e cazul, mai ales în condițiile în care Ministerul Justiției nu s-a grăbit să numească pe nimeni. Că dacă ar fi făcut-o, să fi văzut atunci târâit cu curul prin țărână!

Și, cum tot o ardem cu corupția, se pare că nimeni nu vede cum legea se încalcă la DNA fără nici cea mai mică remușcare. Procurorul Marius Iacob este ținut ca adjunct al DNA în ciuda faptului că a fost sancționat profesional. Este o sfidare a unei hotărâri a ICCJ. Spun asta pentru că tot o ardem cu „respectarea legii”. Iar dacă mai punem în balanță și protocoalele prin care SRI se întronizase ca stăpân absolut al justiției ne putem face o imagine a balamucului care plutește prin mediul juridic autohton.

Jegul GRECO vine după ce numeroase alte rapoarte jegoase au lovit România. N-ar trebui să uităm imbecilitățile și aberațiile cuprinse în CV sau idioțeniile promovate de Curtea de la Veneția. Probabil, un cititor care nu prea e la curent cu modul în care se mișcă treburile în Europa ar spune că nu-i normal să mă iau cu atâta nonșalanță de o groază de organisme „independente”. Doar se spune că „atunci când doi spun că ești beat, du-te și te culcă”. Însă asta e valabilă atunci când cei care-ți spun că ești beat sunt dezinteresați.

În cazul Uniunii Europene treburile au ajuns atât de flagrante încât adevărul nu mai valorează nici cât două cepe degerate. Exemplele sunt multiple. În timp ce la Paris, când jandarmii îi crâmpoțesc pe ăia de la Vestele Galbene se numește că e o acțiune democratică de restabilire a ordinii. Când jandarmii de la București ripostează împotriva unei tentative de lovitură de stat în care se utilizează inclusiv cocktailuri Molotov, se spune că e o încălcare a libertăților. Când Ministrul Justiției din Germania îl concediază pe Procurorul Șef pe motiv de începerea unei anchete de corupție împotriva partidului aflat la butoane se numește că e o exercitare a drepturilor politice. Când însă este eliminată de la DNA plagiatoarea Koveși, după o serie inimaginabilă de abuzuri, se sare de cur în sus că s-a cocoșat lupta anticorupție.

Pentru a face o listă cu dublele măsuri mi-ar trebui probabil un spațiu cât al unei enciclopedii. Ar fi o chestiune inutilă întrucât întreaga Uniune Europeană pare a fi o construcție făcută având dubla măsură în gând. Când e vorba de politica bugetară, mai marii Uniunii au dreptul să ignore deficitul excesiv, în timp ce peștilor mai mici li se dă în cap și-atunci când se apropie de limita de deficit. Nu mai pierd timpul întrucât dubla măsură e prezentă peste tot: în justiție, politică, afaceri, ba chiar și-n alimentație.

Există însă o chestiune care face diferența: gradul de inteligență al națiunilor. În timp ce noi suntem proști făcuți grămadă, minunându-ne la orice aberație spusă de-un trimis al Înaltei Porți, ungurii, polonezii, cehii etc. cenzurează tot, trec prin filtrul propriu și privesc critic orice recomandare. Până și bulgarii s-au trezit din letargia care-i cuprinsese și-au început să-și agite sabia. Noi însă rămânem umili și prostovani așa cum am fost o istorie întreagă.

Și pentru că am făcut apel la istorie, ce anume mai poți comenta în momentul în care afli că jigodia aia de Iuliu Maniu a fost agent britanic? Sau că ticăloșii ăia de Brătieni au adus o familie de venetici din fundul Germaniei în capul țării? La asemenea fapte de vitejie te mai poate mira că țara e condusă de-un agent BND sau că la SIE se rotesc șefii în funcție de serviciile externe cărora aparțin. Sau că SRI e condus când de americani, când de … hai să vă văd dacă știți ce țară se află acum la butoane!

Știu că întreaga Uniune Europeană e un cuib de agenți acoperiți. Că Timmermans vine din spionajul olandez, la fel cum Manfred Weber vine din ăla german. Diferența dintre noi și ei constă în faptul extrem de jenant că, în timp ce ei caută să servească interesele țării din care provin, jegurile noastre caută să le servească interesele lor.

Suntem într-un stadiu de descompunere extremă. A nu-ți mai păsa de propriul interes, a căuta să-ți vinzi țara chiar și făcând dumping, iată realitățile triste pe care le vedem zi de zi. Rapoarte precum MCV sau GRECO sunt doar dovezile sfidării pe care politicienii de doi bani ne obligă s-o înghițim zilnic. În loc să dăm de asfalt cu nesimțirile care ni se servesc zilnic, în loc să expulzăm ăpe bandă rulantă acei ambasadori infatuați care-și permit să încalce nu doar normele diplomatice, ci și pe cele de bun simț, noi lăsăm capul jos. Asta face diferența între suveran și slugă. Dacă visați la suveranitate, fiți conștienți că primul pas către aceasta se poate face doar după ce ne facem curățenie în propria ogradă lichidând slugile. Altfel nu putem reclama un statut superior celui de iobag!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice