C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Un autobuz numit România

Cine s-a hotărât să rămână lângă autobuz n-are decât să îndure austeritatea ordonată oficial.
Autobuzul acela răsturnat la o margine tulceană e chiar parabola României decomunizate. Un dig încropit între două hăuri, peticit şi lunecos. Pietriş şi nămol adunate în pripă, cu torente de entuziasm po­pular. Şi cu avânt globalizator, de­sigur, cât să dăm bine în ochii noilor arendaşi ai Planetei. O hardughie pe roţi şchioape şi cam rablagită, în care au fost înghesuiţi de-a valma oameni. Dar ce vorbesc eu prostii, forţă de muncă, nu oameni! Oamenilor li s-a luat demnitatea, ca nu cumva anacronica excrescenţă să-i încurce pe geambaşii de suflete arvunite exploatării moderne. Despuiate de ce aveau mai scump, fiinţele chiuretate de onoare şi-au abandonat conştiinţa de sine şi au devenit marfă. Ca fiecare marfă, e încărcată asemenea baloţilor şi circulă cu de-a sila de colo-colo, de la un capitalist la altul. Uneori, în autobuze roase de rugină, însă frumos văcsuite, să ia ochii sărăcimii şi să înşele instituţiile statului complice. Conduse de şoferi revoluţi sau involuţi, ieri, ori beţi şi nepricepuţi, azi, gata s-ajungă-n şanţul sau râpa căscată alăturea. Când plouă, mestecătura de mântuială o porneşte la vale, şi-atunci fâşia de umplutură se surpă, cu maşina gemând de baloţi.

Aşadar, adesea se întâmplă ca forţa de muncă să dispară, să piară din stocul societăţilor constituite pe profitul cu orice preţ. Ca să se acopere pierderile, se scriu la repezeală procese-verbale şi cu asta basta, ce nu mai e se înlo­cuieşte-n inventarele lipsite de viaţă. Reci şi seci. Nişte operaţiuni contabile obişnuite, efectuate de biro­craţii rutinei, şi ei lefegii la patron. Autorităţile mimează iniţial îngrijorarea şi implicarea, dar apoi arată cu degetul spre altcineva. Vina trebuie orientată în altă parte, mereu altundeva, de exemplu către cer, căci din înaltu-i necuprins s-a stârnit nenorocirea. Ce era să facă bietele organe, să interzică accesul pe dunga de pământ înmuiat ori să-l consolideze? Iar criza mondială, invocată aidoma unei urgii naturale de “conducătorul auto” Băsescu şi “taxatorul” Boc, n-are leac aici. România horcăie într-o rână la buza digului, câtorva călători li s-au aprins lumânările de petrecanie, iar destui aiurează muribund în saloanele de terapie intensivă ale spitalelor dezafectate pe jumătate. Alţii, scăpaţi teferi printr-o minune, au roit-o care-ncotro şi pribegesc pe drumuri străine. Cimitirele s-au împo­dobit cu eroi căzuţi la datoria altora, prin teatrele de război provocate de cinicii americani. Ei cu petrolul, noi cu cadavrele, ca-n parteneriatele de dictat! şi-n vreme ce conturile lor se-ngroaşă indecent, în ţara scoasă la mezat creşte cota de tămâie pe cap de locuitor. Halal corectitudine politică! Cine s-a hotărât să rămână lângă autobuz n-are decât să îndure austeritatea ordonată oficial. Başca umilinţele cu toptanul. Lefuri tăiate nemilos, pensii micşorate cu coasa indiferenţei puterii, concedieri şi disponibilizări crunte, dar până la anu’, că, deh, începe iarăşi carnavalul preelectoral. A anunţat deunăzi premierul scurti­mii noastre de orizont, nu-i născocire gazetărească! Norodul va primi înapoi firimituri din ce i s-a “furat” legal şi reparaţia guvernanţilor îl va îmbuna, aşa încât amorul tâmp pentru domnitor se va înnoda în băile de mulţime de odinioară…

După deceniile de capitalism postcomunist mi s-au accentuat nostalgiile purpurii, păcatele mele! Păi, în acest răstimp mai mult de-un dig firav n-am reuşit să construim, un brâu prin care s-a tăiat în două ura. Şi ţara o dată cu ea, transformată în cuib de suferinţă şi disperare. Sărăcia s-a adâncit pe de lături şi cată să dea peste răscoale, să înghită, la grămadă cu debila democraţie, demarcaţia ce-o separă. Solidaritatea întru foamete e spaima conducătorilor şi de aceea slugile preşedintelui tremură prin garajele Puterii. Larma mulţimii s-a înteţit, capitalismul compromis în anii din urmă a sălbăticit-o, a înrăit-o îndeajuns să iasă în stradă. Memoria nu i s-a şters defel, cum susţin jalnicii tismăneni, ci e încă proaspătă şi tânjeşte la tihna de altădată. Ca­pitalismul i-a adus crime la comandă, şomaj la discreţie, nesiguranţă pe săturate, droguri şi prostituţie la vedere, tâlhării şi violuri înfrico­şătoare, interlopi împachetaţi în muşchi şi priviri fioroase, politicieni veroşi şi grobieni, şcoli în descompunere, analfabetism galopant, scandaluri sângeroase şi greve degeaba, magazine pline şi buzunare goale, vulgaritate şi pornografie, fâţe şi “vuitoane”, incultură şi manele, impozite cu nemiluita şi frică, o imensă manipulare. Siliţi de ăi de-afară să ne uităm trecutul, am sfârşit prin a considera patriotismul o ruşine, precum blenoragia. Am plecat capul ori de câte ori am auzit cuvântul “român” sau “România” spus oriunde şi ne-am muşcat buzele de jenă. Distrugându-ne moştenirea lăsată de regimul lui Ceauşescu, ne-am împovărat acum nepoţii şi strănepoţii cu împrumuturile otrăvite ale oligarhiei inter­naţionale. În jur mocneşte revolta, iar “şoferul” Băsescu, cu fesul îndesat pe frunte, ţipă ca un apucat la oligarhii neaoşi, la moguli şi la cei care îl contrazic. Îşi ciopleşte deja singur statuia pe care s-a cocoţat prin diversiuni şi populism, captiv linguşelilor turmei de aplaudaci. Măcar de-ar observa că digul a plecat razna şi autobuzul e răsturnat!

Autor: Marian Nazat

Sursa: jurnalul.ro

Related Posts

One Response “Un autobuz numit România”

  1. kaboom says:

    A…pai e clar! Si dumitale esti un mogul, un baiat vesel, un tonomat! Daca asa a zis mariNelu, asa e! Ce?? Comentam in front?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss