C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Statul vinde mobila din casa

Desi ecourile privatizarilor controversate care au avut loc in urma cu un deceniu nu s-au stins, guvernul roman este pe cale sa repete aceeasi greseala din anii 1996 – 2000. Un nou acord cu Fondul Monetar International are in vedere un program de privatizare derulat intr-un context intern si international defavorabil.

Iata ca acordul cu Fondul Monetar International (FMI) a ajuns si la privatizari.

Dupa ce a inclus masuri de austeritate, tinte macroeconomice clare, precum nivelul nominal al deficitului bugetar si nivelul arieratelor, sau microecoconomice, de tipul promovarea legii pensiilor si a salarizarii unitare, viitorul acord cu FMI va cuprinde, conform declaratiilor oficiale, si un program de privatizare.

In primul rand, nu este clar motivul pentru care ar trebui derulat un program de privatizare in interiorul unui acord cu FMI. Spun acest lucru in contextul vechii experiente pe care guvernele Romaniei le-au avut in raport cu aceasta situatie.

Sa nu uitam ca, in anii 1996-2000, guvernele au avut angajamente ferme de privatizare, restructurare sau inchidere a unor companii parafate in cadrul unor acorduri cu Banca Mondiala (BM) si FMI.

Astfel, in acei ani, a avut loc inchiderea minelor, privatizarea sau inchiderea unor mari companii din industrie si restructurarea IAS-urilor sau a marilor combinate de crestere a animalelor din agricultura si din industria alimentara.

Privatizarea si restructurarea s-a facut, in acei ani, pe liste, fara a tine cont de potentialul industrial si agricol al Romaniei, fara a lua in calcul o strategie pe termen mediu a economiei romanesti.

Este la fel de adevarat ca toate companiile incluse pe listele cuprinse in acordurile cu BM si FMI aveau doua probleme comune: datorii la bugetul de stat si bugetul asigurarilor sociale si imprumuturi luate de la banci cu capital de stat pe care nu le mai puteau rambursa.

Din aceste doua puncte de vedere, includerea lor pe lista restructurarii-privatizarii-lichidarii era logica, pentru ca acordurile cu FMI si Banca Mondiala isi propuneau sa astupe pierderile bugetare si pe cele ale companiilor de stat.

Din punctul de vedere al economiei romanesti, cu ochii de astazi, este clar ca s-au facut o serie de greseli. Pe de o parte, a fost o epoca de dezindustrializare a economiei, multe companii fiind vandute si apoi taiate ca fier vechi.

Pe de alta parte, privatizarea s-a facut haotic si fara o gandire strategica. Spre exemplu, in agricultura, fostele statiuni de mecanizare a agriculturii s-au privatizat sau lichidat sub denumirea de Agromecuri.

In felul acesta, cei care cultivau terenurile agricole au ramas fara utilaje sau au fost nevoiti sa plateasca tarife prohibitive pentru prestatiile acestora.

De asemenea, privatizarea Comcereal (adica a spatiilor de depozitare a produselor vegetale) a rupt producatorii individuali de lantul productie-depozitare-procesare.

In loc sa se fi gasit solutiile ca acest lant sa functioneze, situatie considerata astazi ca una din marile probleme ale agriculturii si industriei agro-alimentare.

La fel de adevarat este ca principiile statuate in acordurile din anii 1996-2000 cu FMI si Banca Mondiala pareau corecte din punct de vedere economic.

Multe dintre companiile incluse pe listele de privatizare-lichidare nu mai aveau nici un viitor economic.

Acumulasera datorii la bugetele de stat, catre bancile cu capital de stat, isi pierdusera o buna parte din pietele de dinainte de anul 1990 si nu reusisera sa gaseasca altele.

Cuvantul de ordine al acordurilor cu FMI si BM era “asanarea” economiei.

Si pentru asanare s-au privatizat, lichidat sau restructurat multe mari companii din industrie si agricultura.

Guvernele de atunci au crezut in asanarea economiei si in taierea ajutorului pe care statul (prin buget sau prin banci) ar mai fi trebuit sa-l acorde.

Dar, iata, un deceniu mai tarziu, adica in anul 2010, atunci  cand economia mondiala se afla la alt nivel, dar ca principiu in aceeasi situatie ca si economia romaneasca, s-a luat o alta decizie.

Statul a intervenit pentru a ajuta bancile sau companiile aflate in dificultate, fapt de neconceput pentru Romania anilor 1996-2000.

Nu cred ca in mod fatal privatizarea-lichidarea ar fi o greseala.

Realitatea a aratat ca privatizarea aduce o serie de beneficii: opreste prostul obicei al politicienilor romani de a “capusa” societatile cu capital de stat, aduce un management performant, in unele situatii duce la dezvoltarea companiei (cum este cazul, de exemplu, la Dacia Pitesti) si noile firme devin buni contribuabili la bugetele de stat.

Este dificil de pus astazi in balanta plusul cu minusul din programele de privatizare-lichidare derulate in anii 2000. De o parte a balantei avem dezindustrializarea, ruperea filierei dintre agricultura si industria alimentara, inchiderea unor sectoare ale economiei romanesti.

De cealalta parte a balantei avem mai multa eficienta, o degrevare a bugetului de subventionarea companiilor de stat si taierea cordonului ombilical dintre firmele de stat si politicieni.

Fiecare poate alege ce doreste, dar doua lucruri critice exista cu siguranta: Romania a imbratisat o asanare a economiei pe care  numai ea a facut-o,  fara sa negocieze, si, in al doilea rand, nu a existat o viziune de ansamblu, o strategie care sa pastreze lantul economic.

Privatizarea sau lichidarea s-au facut izolat, fara a gandi in raport cu viitorul economiei romanesti.

De aceea, astazi, cand aud despre un nou program de privatizare derulat in cadrul unui acord cu FMI, am temeri majore. Un astfel de program judeca doar unilateral problema unei companii de stat, cel mult dupa principiul datoriilor istorice pe care firma respectiva le-a acumulat la bugete.

El nu are criterii de performanta precum calitatea investitorului sau pretul tranzactiei.

De asemenea, un astfel de program isi propune, de obicei, un termen de finalizare, ceea ce poate fi o mare greseala. Mai ales intr-un moment atat de delicat pentru economia mondiala si cea romaneasca.

A privatiza in urmatorii doi ani inseamna a te lovi de doua mari probleme: pretul mic al activelor romanesti si lipsa de apetenta a investitorilor pentru noi achizitii.

Un program de privatizare impus intr-un acord cu FMI este o eroare si prin prisma istoriei recente.

El este impus a se derula intr-o perioada limitata de timp, perioada care, culmea, coincide cu cele mai nefavorabile momente de pe piata mondiala. Si, chiar daca am vinde acum companii, le-am da la pret de solduri.

Nu exclud privatizarea, dar nu una impusa cu termene de timp si de forta intr-un program cu FMI. Privatizarea ar trebui sa astepte vremuri mai bune pentru economia romaneasca si pentru cea mondiala.

Pana atunci, am putea sa exersam parteneriatul public-privat si retragerea de la conducerea companiilor a managerilor pusi pe criterii politice si inlocuirea lor cu profesionisti (cati or mai fi).

Este adevarat ca statele europene au lansat si ele programe de privatizare: Polonia, Bulgaria sau Rusia sunt tari care cauta si ele investitori pentru activele lor. Dar ratiunea acestor programe este diferita, fiind aceea de a aduce bani la buget.

Daca Romania isi doreste acest lucru sa spuna clar. Dar daca va fi asa, trebuie sa fie limpede: dupa ce am ajuns sa ne imprumutam pentru a plati pensiile si salariile bugetarilor, vom ajunge sa ne vindem mobila din casa.

Si abia acum ajungem la dilema importanta: dupa ce va face si aceste privatizari, ce rol va mai avea statul roman in economia romaneasca?

Constantin Rudnitchi
sursa: bloombiz.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss