C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Scheletul din dulap

Imaginati-va ca cititi, in “The Times’, urmatoarul fragment din articolul trimis de corespondentul acestui ziar la Bucuresti. ” Politicienii si presa supusa intereselor de partid sunt primii de blamat pentru compromiterea sistemului parlamentar si alunecarea tarii spre totalitarism. In Camera Deputatilor si in Senat parlamentarii nu au facut decit sa se injure unul pe altul (…). Preocuparea presei a fost sa proclame cu voce tare banuiala de coruptie vizavi de ministri, senatori si deputati. Parlamentul si presa au reusit sa nasca o falsa impresie asupra guvernelor succesive prin exagerarea defectelor unor persoane care, desi departe de a fi ireprosabile, reusisera totusi sa faca ceva pentru tara”.
Articolul de mai sus nu a fost scris ieri sau anul trecut. A fost scris in anul 1942 de Archie Gibson si l-am gasit mentionat in “Studies about Romanian History” (Dennis Deletant, Editura Enciclopedica, 1991). Dar uluieste prin actualitatea lui.

Dupa realizarea Marii Uniri in urma Tratatelor de la Versailles, doua partide dominau scena politica de la Bucuresti: Partidul National Liberal si mai noul Partid National Taranesc, ultimul rezultat din fuziunea in anul 1926 intre Partidul National al lui Iuliu Maniu (care isi cauta o legitimitate dincolo de granitele Transilvaniei) si Partidul Taranesc al lui Ion Mihalache.

Alaturi de acestea, inca de la inceputul deceniului doi apara extremele: cea dreapta, reprezentata mai ales de legionari (primele asasinate politice nu intirzie sa apara) si o “coloana a cincea” comunista, stipendata si sprijinita logistic foarte consistent de Comintern.

Cele doua miscari au avut, in mod oarecum straniu, multe in comun, insa ceva le-a unit mai mult ca orice: atacurile impotriva partidelor “traditionale”, “istorice”. Departe de a fi o democratie consolidata, Romania era in acel moment mult mai vulnerabila decit se credea la asemenea ‘virusi” politici.

Inca din vremea lui Cuza, apoi din tipul domniei lui Carol 1, imaginea politicianului roman este abigua, depreciatoare si privita cu suspiciune de publicul larg, vazuta prin lentila presei si a inteligentei nationale.

Nume ca Eminescu si Caragiale au ostenit din greu zugravind imaginea unui politician corupt, caricatural, strain intereselor neamului si preocupat cvasiexclusiv de propria-i bunastare.

In linii mari, portretul era corect.

In fapt, acei politicieni, exotici comparativ cu cei occidentali – care faceau politica in state cu traditii parlamentare de sute de ani – au reusit sa modernizeze un stat roman semifeudal, sa ia decizii corecte in Razboiul Ruso-Turc (ceea ce ne-a adus independenta ca regat) si sa se situeze in tabara naturala in timpul Primului Razboi Mondial, reusind intregirea natiunii si nasterea Romaniei Mari.

Erau, asadar, corecte criticile timpului?

Punctual, da. Insa dintr-o perspectiva mai larga, sansa unei democratii (fie si una plapinda) in perioada 1860-1938, adica sapte decenii, a fost cruciala pentru destinul tarii, cu toate derapajele personale ale unor figuri politice.

Criza economica mondiala din 1929-1933 (depasita undeva in 1935) a radicalizat insa atit publicul, cit si presa si a turnat apa la moara extremismelor, mai ales a celui de extrema-dreapta.

Comunismul ateu nu avea mare audienta intr-o tara profund ortoroxa, insa mistica legionara si aparentele bune intentii in privinta eradicarii coruptiei (reale) a crescut mult audienta unei miscari care pina atunci nu reusise sa atraga un electorat de masa.

Instaurarea dictaturii carliste, apoi alianta Maresalului Ion Antonescu cu legionarii condusi de Horia Sima, apoi regimul antonescian si intrarea in tabara Axei, a insemnat o aventura care a distrus (aproape) tot ce acumulase tinarul stat roman in privinta democratiei si a parlamentarismului.

Probabil ca nu am fi scapat oricum de napasta comunismului de extractie bolsevica. Insa lucrurile ar fi fost, poate, mai nuantate. Realitatea sumbra era ca in 1939 Romania nu avea nici un aliat de nadejde iar trei vecini asteptau sa-si ia partea din prada care se contura la orizont.

Imediat aveam sa pierdem teritorii din Basarabia si Bucovina si o parte importanta din Transilvania, totul pe fondul unei severe izolari diplomatice si a unei incapacitati a conducerii sa faca ceva. Un regim parlamentar, in acele momente, nu ar fi admis asemenea amputari teritoriale fara reactie.

O mina de oameni care alcatuiau, de fapt, camariala unui simulacru de “regim de mina forte” a fost lesne de spulberat de marile cancelarii prin presiuni punctuale.

Ca intr-un cosmar istoric, vedem cum scheletele ies din dulapul istoriei noastre recente si cum toate ingredientele care atunci au alcatuit un dezastru national incep sa se aseze unul linga celalalt. Imaginea Parlamentului este facuta zdrente, ca de fapt si imaginea aproape tuturor institutiile fundamentale ale unui stat de drept.

Niste massmedia excesiv de critice rontaie zilnic la temelia acestor institutii, tot in numele ideilor de corectiudine si dreptate, la fel ca atunci. Convingerea ca TOTI demnitarii sunt corupti este atit de inradacinata deja, dupa douazeci de ani, incit daca miine guvernul si/sau parlamentul ar fi desfiintate, putine voci ar protesta.

Criza economica, ce arunca in mizerie o parte a clasei de mijloc ce vag incepuse a se infiripa in anii 1990-2008, radicalizeaza pina la isterie un important segment al natiunii.

Entuziamul aderarii la NATO si la UE se estompeaza prin lipsa unor efecte concrete (mai putin usurinta de a-ti lua lumea-n cap). Si sa nu uitam ca extremismele – ca si atunci – au tot mai mult ecou peste tot in lume, inclusiv in unele democratii consolidate ale Europei.

Solutia? Sa ne calibram mai corect si mai realist asteptarile de la clasa politica, indiferent de persoanele care o compun (pina la urma, aceste persoane sunt alese) iar pe de alta parte politicienii, dincolo de familia doctrinara careia ii apartin, sa nu forteze o coarda ce sta sa se rupa.

Atunci, nu au existat invingatori si invinsi. Tavalugul istoriei i-a maturat pina la urma pe toti: legionari, Antonescu, Casa Regala, partidele istorice, comunisti, in final.

Asta pentru ca odata stirnit un asemenea mecanism, nimeni nu mai poate opri numaratoarea inversa. Nici macar aparteneta la spatiul unional si euro-atlantic.

autor: Eugen Ovidiu Chirovici
sursa: Bloombiz

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss