Analize și opinii

Falimentul inevitabil al statului asistenţial

Statul “asistenţial” sau “social” îşi are originile în iniţiativele propuse în Germania pe vremea lui Bismark. Ideea de asistenţă şi protecţie socială s-a rafinat apoi în Marea Britanie în timpul celui de-al Doilea Război Mondial ca reacţie sau alternativă la statul în război (“warfare state”). În prezent se cunosc trei tipuri majore de abordări în această privinţă: (1) statul asistenţial bazat pe stabilirea unor reguli clare de acordare a ajutoarelor sociale şi pe o birocraţie foarte mare menită să controleze şi să coordoneze un astfel de sistem; (2) statul asistenţial în care regulile sunt mai generale şi birocraţia mai mică (modelul nordic european), fiind suficient să îndeplineşti nişte criterii minimale pentru a te încadra într-o anumită clasă de ajutor primit de la stat şi (3) statul asistenţial care asigură un minim garantat de avantaje sociale ca o componentă a cetăţeniei şi a drepturilor derivate din aceasta (modelul anglo-saxon).

Pentru a argumenta de ce este falimentară ideea de stat asistenţial am să pornesc de la următorul exemplu simplu şi clar: să presupunem că într-un sat (regiune sau ţară) există doar 4 categorii de familii – cele care obţin anual 1 sac de grâu, cele care obţin anual 2 saci de grâu, cele care obţin anual 3 saci de grâu şi cele care obţin anual 4 saci de grâu. Din cauza unor ani de secetă cei mai mulţi intră în primele două categorii. Fiind majoritari cei cu 1 sac şi 2 saci / familie vor vota o lege de protecţie socială prin care să fie taxate familiile cu mai mult de 2 saci / familie şi din taxare să se transfere aceşti saci către cei cu mai puţin de 2 saci care sunt încadraţi în categoria de săraci şi “trebuie” protejaţi.

Efectele pe care le are o astfel de măsură sunt:

  1. În primul rând măsura este complet imorală, injustă şi este un FURT din proprietatea celor cu 3 saci sau 4 saci pe familie care astfel se văd OBLIGAŢI de stat (comunitate) să cedeze forţat o parte din bunăstarea lor. Această haiducie a statului asistenţial bine apărată de cei care o practică nu este cu nimic mai prejos de cel mai ordinar furt.
  2. Cei care acum au 2 saci / familie vor primi 1 sac de la cei care au 3 saci / familie. Cei cu 3 saci vor deveni “săraci” şi cei cu 2 saci vor deveni “bogaţi”. În acest caz, IMEDIAT va trebui realizată o operaţiune de sens contrar care poate să fie rulată la infinit (un sac plimbat permanent între cei cu 2 saci şi cei cu 3 saci). Statul asistenţial înseamnă HAOS total în economie prin această redistribuire de bunăstare procedată absolut arbitrar. Argumentul socialiştilor ar fi că niciodată statul nu ne va lua atât de mult din bunăstarea noastră pentru protecţia socială. Complet greşit dacă stăm să ne uităm la cât ne costă cu adevărat factura statului social (80% din veniturile noastre lunare se duc pe taxe şi impozite către stat din care sunt plătite toate serviciile sociale şi costurile cu administrarea, controlul şi apărarea sistemului). Sideraţi şi vrăjiţi complet de imaginea idilică a statului care ne oferă protecţie, nu mai avem ochi pentru a vedea această factură a unora care mimează protecţia socială.
  3. În momentul în care se pune la punct un astfel de sistem de asistenţă socială vor trebui create structuri ale comunităţii (statului) care să meargă la cei cu mai mult de 2 saci /  familie, să ia cu japca aceşti saci, să îi depoziteze şi apoi să îi distribuie “echitabil” în baza regulilor. Tot aceste structuri vor trebui să rezolve eventuale litigii şi certuri generate de redistribuţie. Aceste structuri nu vor lucra pe gratis şi vor lua din sacii atât a celor asistaţi cât şi a celor care plătesc pentru asistenţa socială. Deoarece cei care lucrează pentru aceste structuri nu au nici un interes direct la nivel de asistaţi şi contribuabili vor deveni foarte rapid coruptibili şi vor încerca să expandeze cât mai mult “serviciile de asistenţă socială” pentru a câştiga cât mai mulţi saci din poziţia de administratori ai sistemului. Această corupţie (sau prezumţia existentă) va alimenta birocraţia sistemului prin introducerea de noi nivele de control (cei care distribuie sacii trebuie controlaţi, apoi cei care controlează trebuie şi el la rândul lor controlaţi ş.a.m.d.). Se ajunge foarte rapid la un sistem sufocant pentru cei care sunt “bogaţi” şi care au puterea şi înzestrarea necesară pentru a fi “bogaţi” (creativitate mai multă, energie şi determinare mai mare pentru a performa).
  4. În momentul în care cel asistat va primi gratuit, fără un efort prea mare şi prin forţă un sac de familie va observa cât de uşor poate face acest lucru şi va refuza pe viitor orice oportunitate de a produce prin eforturile sale un sac în plus. Asistaţii sociali vor refuza în masă prosperitatea pe care le-o oferă piaţa liberă şi vor căuta să fugă de responsabilitate şi de efort. Vor deveni apărători înverşunaţi ai unui sistem nedrept pentru cei de la care se iau cu japca aceşti saci şi nu se vor da înapoi de la a minţi, înşela şi propovădui virtuţiile sistemului public de asistenţă şi protecţie socială.
  5. Asistenţa socială devine foarte profitabilă pentru unii (administratorii sistemului, asistaţii) şi foarte costisitoare pentru alţii creând stimulentele necesare ca unii (cei de la care se ia) să sară în barca altora (cei care administrează sau primesc aceste ajutoare). Cu fiecare nou serviciu de asistenţă socială şi fiecare cost suplimentar introdus, o parte din economia reală devine amorfă şi lipsită de viaţă. Economia va fi incapabilă să mai susţină cu resursele sale limitate fanteziile celor din spatele statului social. În loc să redistribuie bunăstare (aşa cum lasă să se înţeleagă), statul asistenţial distribuie sărăcie şi uniformizează veniturile pe criterii care nu au nici o legătură cu performanţa, competitivitatea sau valoarea. Statul asistenţial inversează nedrept valorile în societate, premiind pe cei care nu merită şi falimentând pe cei care încă mai au curajul să rişte.

Criza actuală, pornită iniţial dintr-o criză financiară, a generat o prăbuşire în lanţ a pieţelor, o abţinere de la consum, o reducere a producţiei şi, implicit, o reducere a încasării de taxe şi impozite de către toate aceste state care continuă să creadă în virtuţiile asistenţei sociale. În loc să facă un pas înapoi, statele asistenţiale au preferat să menţină protecţia socială la acelaşi nivel (şi cu aceleaşi rezultate îndoielnice), acumulând datorii, deficite publice imense. Încetul cu încetul, criza financiară a devenit o criză a datoriilor unor state care s-au întins mult peste posibilităţile lor. Pentru toate acestea vor plăti mai puţin cei care ne mint şi care continuă să creadă că protecţia socială are vreun viitor. Nota de plată va fi decontată tot către cei care acum sunt “solidari social” cu forţa dar şi de către asistaţii sociali pe care statul pretinde că i-a salvat de la sărăcie. Pentru această notă de plată statul a primit un ajutor nesperat prin naţionalizarea mijlocului de schimb şi înlocuirea sa cu unul lipsit de valoare şi de sens economic (banii fiduciari actuali). Conştienţi că pot produce cantităţi infinite de bani, guvernanţii moderni au trecut la protecţie socială pe scară largă care în final va duce tot spre sărăcie datorită inflaţiei şi haosului monetar creat. Rezultatul acţiunii “statului protector” este cât se poate de clar: o lume mai tristă, mai nesigură, mai săracă şi mai plină de minciună. O lume în care tot timpul unii câştigă şi alţii pierd pe nedrept. O lume divizată între îmbogăţiţii prin forţa legii şi puterea statului şi una tot mai sărăcită şi tot mai lipsită de motivaţia de a acţiona pentru a se salva. O lume în care socialiştii, etatiştii, intervenţioniştii de tot felul nu mai prididesc să înfiereze pe “ticăloşii” care încă se mai încăpăţânează să mai producă ceva dar de care nu se sfiesc să se agaţe ciorchine pentru a ieşi la liman.

Despre autor

contribuitor

Adauga comentariu

Adauga un comentariu