Asocierea dintre educaţie şi relaţiile de piaţă reprezintă încă o „blasfemie” în majoritatea ţărilor lumii ale căror sisteme educaţionale sunt dominate de intervenţionismul guvernamental. Susţinătorii extinderii relaţiilor de piaţă în acest domeniu al vieţii omului şi societăţii utilizează, în mod frecvent, două argumente: unul general, de natură juridică, şi altul specific, economic. Primul se referă la dreptul pe care îl au părinţii de a se ocupa de educaţia propriilor copii, respectiv dreptul indivizilor de a-şi alege propria educaţie. Al doilea constă în efectul benefic pe care furnizarea educaţiei prin piaţă îl are în planul îmbunătăţirii serviciilor educaţionale ca urmare a competiţiei între organizaţiile educaţionale dar şi între beneficiarii educaţiei (părinţi şi tineri).
În privinţa educaţiei primitǎ de individ în fazele incipiente ale procesului educativ şi de formare, nu consumatorii serviciilor de educaţie sunt factorii decidenţi ci pǎrinţii sunt aceia care decid în numele copilului lor. Declaraţia Universalǎ a Drepturilor Omului (art. 26) consfinţeşte dreptul părinţilor de a se implica în educaţia copiilor: „oricine are dreptul la educaţie” şi „pǎrinţii au dreptul prioritar sǎ aleagǎ felul educaţiei pe care o va primi copilul lor”[1]. Argumentele care ţin de efectul benefic pe care îl are implicarea pǎrinţilor în alegerea educaţiei copilului lor asupra modului în care copilul percepe şcoala şi asupra motivaţiei acestuia, întregesc pledoariile în favoarea educaţiei fondată pe alegere şi competiţie. În acest context, sunt puţini cei care contrazic faptul cǎ interesul crescut al pǎrinţilor în educaţia copiilor lor este folositor în activitatea şcolarǎ a acestuia, ceea ce subliniazǎ totodatǎ şi rolul important al creşterii posibilitǎţilor de alegere în privinţa educaţiei.
Părinţii au un interes major în educarea copiilor lor, atât în scopul unei cât mai bune integrări a acestora în societate, cât şi pentru împlinirea lor ca oameni. Totodată, părinţii cunosc cel mai bine potenţialul propriilor copii. Pentru ca alegerea să fie cât mai aproape de atingerea scopurilor propuse şi să producă efectele benefice urmărite este necesar ca înşişi părinţii să aibă un anumit nivel de educaţie[2]. De asemenea, nu trebuie omis faptul că există şi părinţi care, indiferent de starea materială sau nivelul de educaţie, nu sunt deloc interesaţi de educaţia copiilor lor şi nici nu au capacitatea sau interesul de a alege corespunzător nevoilor copilului.
Aceste aspecte ar putea fi considerate de natură să creeze dificultăţi, atunci când interesele şi obiectivele copilului intră în conflict cu cele ale părinţilor. În consecinţă, se pune problema în legăturǎ cu nivelul la care ar trebui să acţioneze statul pentru a se asigura că aceşti copii sunt protejaţi de alegerile eronate ale părinţilor sau de lipsa de interes a acestora privind educaţia pe care ei ar trebui să o primească dar şi legat de susţinerea alegerilor părinţilor săraci. Stipularea dreptului la alegerea educaţiei coroborat cu potenţialele riscuri ce pot apărea din pricina ignoranţei părinţilor sau chiar a tinerilor au constituit un argument destul de puternic al intervenţiei statului chemat sǎ impunǎ un anumit nivel de şcolarizare obligatorie prin intermediul legii şi/sau al accesului gratuit la şcolarizare.
Dacă fiecare om trebuie să beneficieze de educaţie ca drept devenit obligaţie pentru guvern, atunci educaţia trebuie să fie gratuită, generalizată şi de ce nu, obligatorie până la o anumită vârstă. Ultima măsură este preventivă, în caz că unii părinţi sau tineri ar decide să nu se folosească de acest „drept”. În aceste coordonate descrise până acum, ar trebui să ne întrebăm în ce măsură dreptul la educaţie este drept. Evident, este profund (ne)drept ca oamenii să fie forţaţi să plătească prin taxe şi impozite un bun care li se cuvine de „drept”. Educaţia nu mai este gratuită în acest caz iar pentru ca (ne)dreptatea să domine, ceea ce era drept devine obligaţie prin legiferare.
Utilizarea coerciţiei în acest sens înseamnă restrângerea posibilităţii de alegere a educaţiei de către persoanele care plătesc taxe şi impozite pentru finanţarea acesteia. O asemenea situaţie contravine prevederilor amintite referitoare la dreptul părinţilor de a alege educaţia de care vor beneficia copiii lor. În felul acesta, prevederile legislative menite, pe de o parte, să certifice dreptul la educaţie iar pe de alta, să asigure coercitiv accesul la educaţie devin contradictorii. În această situaţie se pune problema existenţei unui argument pertinent şi incontestabil al dreptului la educaţie.
Abordarea in extenso a semnificaţiei educaţiei ne permite înţelegerea acesteia din perspectiva unui proces îndelungat, legat indisolubil de existenţa umană. Dificultatea majoră care însoţeşte orice analiză a educaţiei dincolo de implicarea rolului statului provine din confuzia des întâlnită între educaţie şi instruire (educaţia formală, specializată). Aceasta face ca, în mod eronat, dezbaterea să gliseze dinspre adevărata semnificaţie a educaţiei către aspectele de natură pedagogică, didactică pe care educatorii ar trebui să le aibă în vedere pentru săvârşirea actului educaţional. Această eroare este sursa unor concepţii greşite potrivit cărora educaţia se poate desfăşura în condiţii optime doar în cadrul unui sistem uniformizat, rigid, coercitiv, incompatibil cu cadrul de organizare ce ar proveni din manifestarea relaţiilor de piaţă în cadrul educaţiei bazată pe alegere şi iniţiativă privată.
Privită dintr-o perspectivă mai largă, educaţia înseamnă mai mult decât transmiterea unor cunoştinţe, abilităţi, deprinderi. Aşa cum am arătat deja, omul învaţă pe parcursul întregii vieţi atât într-un mod organizat cât şi ca o consecinţă a interacţiunilor cu semenii în cadrul relaţiilor sociale. Interacţiunile sociale se soldează cu informaţii, cunoştinţe, experienţe pe care omul le stochează pentru a le utiliza ulterior în împrejurări similare sau pentru a anticipa anumite comportamente ale semenilor. De vreme ce educaţia este consecinţă a cooperării sociale rezultată în urma implicării voluntare a oamenilor în relaţii de schimb cu semenii, constând fie şi numai în utilizarea limbajului, putem analiza dreptul la educaţie din perspectiva teoriei drepturilor naturale.
Dreptul natural (legea naturală) constă în ansamblul regulilor pe care omul le poate descoperi prin intermediul raţiunii.[3] Din această perspectivă, „legea naturală furnizează un ansamblu obiectiv de norme etice de evaluare a legitimităţii acţiunilor umane în orice moment şi în toate circumstanţele” (Marinescu (coord), 2007:49). Potrivit acestei abordări, principiul aflat la baza formării dreptului de proprietate îşi are rădăcinile în însăşi natura umană. Acesta apare ca o consecinţă firească a faptului că doar omul este în măsură să facă alegeri în legătură cu propria sa persoană în calitate de unic deţinător al voinţei de a-şi utiliza într-un fel sau altul propriul său corp.
Abordările în filozofia dreptului natural îl au ca iniţiator pe John Locke. Acesta are meritul introducerii unei teorii a dreptului fondată pe principiul individualismului metodologic. Potrivit lui Locke (1999:68)„fiecare individ este propriul său stăpân” („self-ownership”) şi „… fiecare om are o proprietate, şi anume asupra persoanei sale. Iar la aceasta nu are nimeni altcineva dreptul în afara sa. Putem spune că munca trupului său şi lucrarea mâinilor sale sunt cu adevărat ale sale. Oricărui lucru, pe care îl scoate din starea în care l-a făcut şi l-a lăsat natura, el îi adaugă munca sa şi, adăugându-i ceva ce este al său, îl face astfel proprietatea sa”.
Abordările din prisma teoriei dreptului natural necesită referiri la conceptele self-ownership şi homesteading (apropriere originară). Spunem că omul este self-owner, pentru că el are în proprietate corpul său în mod natural. Aceasta reprezintă o stare de fapt. Aproprierea originarăeste criteriul obiectiv de dobândire a proprietăţii, deoarece derivă din dreptul inalienabil de proprietate asupra propriei persoane. Fiind proprietarul incontestabil al corpului şi voinţei sale, omul este, implicit, şi proprietarul muncii sale, şi al modificărilor produse asupra obiectelor din natură. Transformarea fizică a acestora constituie evenimentul ce dă naştere proprietăţii, prin „aproprierea” obiectelor din natură de către o persoană.
În acest fel, obiectele devin proprietate şi, deci, mijloacele legitime pe care omul le poate utiliza în atingerea scopurilor sale. Condiţia formării proprietăţii este aceea ca aproprierea să fie „originară”, adică resursele respective să nu fi fost apropriate, în prealabil, de altcineva, care să le confere acestora statutul de „mijloace”, de „bunuri” (Marinescu (coord.), 2007:53).
Obiectele din natură devin proprietate prin faptul că utilizarea lor de către o primă persoană, prin munca mâinilor sale, exclude posibilitatea oricărei alte persoane de a-şi revendica drepturi asupra lor. Într-un asemenea sistem de dobândire a proprietăţii, interacţiunea umană nu este necesară deoarece nu există o altă persoană care să-şi reclame drepturile asupra bunurilor respective.
Cele prezentate până acum sunt utile pentru a contura o teorie a libertăţii inclusiv în ceea ce priveşte alegerea educaţiei. Libertatea decurge în mod necesar din dreptul de proprietate şi nu invers. Odată ce bunurile sunt apropriate de către cineva, modificarea caracteristicilor acestora fără permisiunea proprietarului devine o agresiune. Din această perspectivă, omul este liber atunci când acţionează în limitele impuse de calitatea sa de proprietar, fie şi numai asupra propriului său corp, fără a încălca drepturile de proprietate ale celorlalţi. Prin urmare, teoria libertăţii porneşte de la recunoaşterea faptului că orice acţiune umană se soldează cu utilizarea proprietăţii, cel puţin a proprietăţii asupra propriei voinţe şi asupra propriului corp. Natura umană şi realitatea în care trăim demonstrează, fără putere de tăgadă, faptul că orice acţiune umană se soldează cu o alegere. De aceea, a respecta dreptul şi libertatea unei persoane de a-şi utiliza proprietatea înseamnă, de fapt, a respecta dreptul şi libertatea acelei persoane de a alege cea mai potrivită întrebuinţare a propriului său corp sau a propriilor sale abilităţi, deprinderi, priceperi.
În consecinţă, drepturile omului, deci şi dreptul la educaţie, aşa cum este consfinţit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, sunt drepturi de proprietate, întrucât, aşa cum arată Rothbard (1998:113), „conceptul de Drepturi nu are sens decât ca drepturi de proprietate”. Drepturile omului devin, de altfel, vagi şi contradictorii atunci când nu sunt fondate pe criteriul dreptului de proprietate (Marinescu (coord.), 2007:61). Pornind de la această abordare putem deduce că nu există niciun drept particular la „liberă exprimare”, ci un drept natural general, inalienabil, de proprietate asupra corpului şi propriilor corzi vocale, care este exercitat în condiţii specifice[4].
De asemenea, libertatea presei este, în întregime, consecinţa manifestării dreptului de proprietate. Este vorba de dreptul oricărui om de a folosi cuvinte şi bunuri rare precum hârtia, tiparul, cerneala pentru a imprima acele cuvinte şi a vinde produsul rezultat celor care doresc să-l cumpere. Faptul că unele ziare refuză să publice anumite articole nu echivalează cu violarea libertăţii de exprimare sau a libertăţii presei. Autorii articolelor nu sunt victime ale cenzurii; ei sunt liberi să utilizeze resursele aflate în proprietatea lor pentru a-şi face cunoscute ideile.
Exemplele de mai sus permit înţelegerea faptului pentru care nu vom privi dreptul la educaţie ca pe un drept special care, dacă nu ar fi fost prevăzut în acte oficiale, nu ar fi existat de fapt. Lămurirea acestor aspecte îşi dovedeşte utilitatea prin prisma înţelegerii semnificaţiei educaţiei şi a educării ca drept natural al omului. Educaţia apare, în aceste condiţii, ca manifestare firească a libertăţii şi alegerii individuale. Aşa cum scrie Bastiat (1995), „creând un monopol asupra educaţiei, guvernul se face răspunzător faţă de speranţele părinţilor care au fost astfel privaţi de propria lor libertate; şi dacă aceste speranţe se năruie, a cui vină este?”.
În virtutea celor prezentate până acum, se pune problema modului în care educaţia poate fi furnizată prin intermediul pieţei. Natura umană şi realitatea în care omul trăieşte îl obligă la o confruntare firească şi inegală cu raritatea. Capitalul, munca şi cunoştinţele deopotrivă sunt mijloace limitate pe care omul le poate utiliza în lupta cu zgârcenia lumii în care îşi duce existenţa. Obţinerea mijloacelor pe care le pot utiliza pentru îmbunătăţirea propriei condiţii necesită cooperarea socială prin intermediul căreia oamenii interacţionează în scopul satisfacerii intereselor personale. Din această perspectivă, putem privi societatea ca fiind ansamblul relaţiilor interpersonale de schimb conştiente şi intenţionat orientate către un scop precis delimitat. Interacţiunile dintre oameni constituie probabil cel mai important mod de educare informală. Doar în acest fel putem explica educaţia ca proces ce se desfăşoară pe parcursul întregii vieţi.
Afirmaţia potrivit căreia omul trăieşte în societate capătă sens doar dacă societatea este privită ca o consecinţă a manifestării voinţei indivizilor de a-şi satisface interesele personale în condiţiile cooperării sociale. Privită astfel, educaţia se desfăşoară în societate fiind rezultatul relaţiilor de schimb interpersonal dar este totodată mijlocul prin care cooperarea socială este stimulată. Cu toate acestea, justificarea existenţei unui interes al societăţii în privinţa educaţiei, menit să separe alegerea educaţiei de individ, este imposibilă.
Categoria de scop sau interes poate exista numai în asociere cu acţiunea umană care este eminamente individuală. Doar individul este „interesat” în privinţa educării ca mijloc prin care caută să obţină cunoştinţele, deprinderile, abilităţile sau priceperile necesare îmbunătăţirii traiului în lumea rarităţii. De aceea, nu poate fi vorba de existenţa unui conflict între interesele individuale şi cele ale societăţii[5] în privinţa alegerii educaţiei.
În concluzie, educaţia ca efect al interacţiunilor dintre oameni în cadrul cooperării sociale, nu poate fi decât consecinţa manifestării relaţiilor de piaţă liberă, atâta vreme cât piaţa reprezintă ansamblul schimburilor voluntare de drepturi de proprietate. Interacţionând în cadrul societăţii, oamenii se educă, deprind valorile morale ale mediului social în care trăiesc. Cel mai bun exemplu în acest caz este educaţia informală primită în cadrul familiilor sau comunităţilor religioase. Dorinţa indivizilor de a continua propria educaţie sau a propriilor copii într-un mediu educaţional conform cu valorile morale, dorinţele şi aşteptările proprii este pe deplin compatibilă cu libertatea de alegere fondată pe argumentele legii naturale. Cooperarea socială constând în schimbul de drepturi de proprietate între educator şi beneficiarii serviciilor educaţionale înseamnă, de fapt, translatarea relaţiilor de piaţă într-un domeniu considerat, în mod tradiţional şi eronat, în afara comportamentelor bazate pe alegere şi schimb voluntar.
Textul de faţă este extras din cartea Educaţie şi libertate. Repere instituţionale ale dezvoltării, publicată la Editura ASE, Bucureşti, 2011.
[1] Acest ultim aspect este însă mai puţin important pentru susţinătorii ideilor intervenţioniste. Deşi au acest drept, părinţii ignoranţi nu se pot măsura cu educatorii profesionişti în privinţa stabilirii priorităţilor educaţionale pentru copiii lor.
[2] Din acest punct de vedere apar douǎ situaţii. Prima, reţine cazul pǎrinţilor sǎraci şi puţin educaţi care nu sunt interesaţi de educaţia copiilor lor şi nu au nici competenţa de a decide şi alege pentru ei, posibilitǎţile de alegere fiind foarte limitate atât cantitativ cât şi calitativ. A doua situaţie relevǎ cazul pǎrinţilor care deşi nu au o situaţie materialǎ deosebitǎ sunt deseori gata sǎ facǎ sacrificii importante pentru a asigura o educaţie copiilor lor.
[3] Omul descoperă legea naturală graţie raţiunii şi în conformitate cu „tendinţele profunde ale naturii umane [care sunt] absolute, imuabile şi universal valide în toate timpurile şi în toate locurile” (Rothbard, 1995:19).
[4] Libertatea de exprimare este totuşi condiţionată de respectarea dreptului de proprietate asupra spaţiului în care se produce: proprietatea (locativă) a unei persoane nu poate fi încălcată de către cineva dornic să îşi exprime părerile pentru simplul motiv că deţine dreptul la liberă exprimare. Însă, pe de altă parte, orice efort de a interzice cuiva să vorbească ce doreşte în casa sa reprezintă, în mod evident, o încălcare a drepturilor de proprietate ale persoanei respective.
[5]Potrivit abordărilor holiste, societatea apare drept o entitate care îşi urmăreşte propriile ţeluri, distincte de cele ale membrilor săi. În acest caz, este luată în considerare posibilitatea apariţiei unui conflict între obiectivele societăţii şi cele ale membrilor săi. Tocmai de aceea, concepţia holistă asupra societăţii consideră că dezvoltarea continuă a societăţii nu poate avea loc decât în condiţii de control al egoismului indivizilor, care să fie astfel siliţi să-şi sacrifice scopurile lor egoiste în beneficiul societăţii (Marinescu (coord.), 2007:15).
Marius-Cristian Pană
sursa: ecol.ro
Adauga comentariu