C O N T R A P R O P A G A N D Ă

A treia mare criză

Recesiunile sunt comune, depresiile însă, rare. Din câte îmi aduc eu aminte, au fost doar două perioade în istoria economiei descrise la scară largă ca „depresiuni” la vremea respectivă: anii de deflaţie şi instabilitate care au urmat după Panica din 1873 şi anii de şomaj în masă de după criza financiară din 1929-1931.

Nici prima criză mondială din secolul al XIX-lea şi nici Marea Depresiune din secolul al XX-lea nu au fost ere de declin nonstop. Din contră, ambele au inclus perioade în care economia a crescut. Dar aceste episoade de ameliorare nu au fost niciodată suficiente pentru a anula daunele cauzate de crizele iniţiale, deci au fost urmate de recăderi.

Acum ne aflăm, mă tem, în stadiile incipiente ale unei terţe depresiuni. Probabil că va arăta mai mult ca prima criză decât ca Marea Depresiune, care a fost mult mai severă. Dar costurile – pentru economia mondială şi, mai presus de toate, pentru milioanele de vieţi ruinate de lipsa locurilor de muncă – vor fi, fără discuţii, imense.

Această a treia depresiune va fi, în principal, un eşec al politicii. În jurul lumii guvernele sunt obsedate de inflaţie, când adevărata ameninţare o reprezintă deflaţia, şi de necesitatea de a strânge cureaua, când problema reală este cheltuirea inadecvată.

În 2008 şi 2009 se părea că am fi învăţat din istorie. Faţă de predecesorii lor, care au crescut ratele dobânzilor când au fost confruntaţi cu criza financiară, liderii actuali ai Rezervei Federale din SUA şi ai Băncii Centrale Europene din UE le-au redus şi au încercat să sprijine pieţele de credit. Spre deosebire de guvernele din trecut, care au încercat să balanseze bugetul în faţa unei economii prăbuşite, guvernele de astăzi au permis deficitelor să crească. Şi politicile mai bune au ajutat lumea să evite colapsul total; se poate spune că recesiunea adusă de criza financiară s-a încheiat vara trecută.

Dar viitorii istorici ne vor spune că nu atunci a fost finalul celei de-a treia depresiuni, la fel cum redresarea în afaceri care a început în 1933 nu a fost sfârşitul Marii Depresiuni. La urma urmei, rata şomajului – în special, şomajul de lungă durată – rămâne la un nivel considerat catastrofal şi nu dă nici un semn de scădere rapidă. Atât Statele Unite, cât şi Europa sunt pe urmele capcanelor deflaţioniste japoneze.

În faţa acestui tablou sumbru, te-ai fi aşteptat ca factorii de decizie politică să realizeze că încă nu au făcut suficient pentru a promova recuperarea. Dar nu: pe parcursul ultimelor luni s-a înregistrat o renaştere uimitoare a împrumuturilor cu garanţie imobiliară şi a ortodoxiei de buget echilibrat.

În ceea ce priveşte retorica, renaşterea religiilor vechi este mai evidentă în Europa, unde autorităţile par să se inspire din discursurile colectate ale lui Herbert Hoover, până la includerea presupunerii că mărirea impozitelor şi reducerea cheltuielilor ar extinde, de fapt, economia, îmbunătăţind încrederea din mediul de afaceri. Totuşi, America nu se descurcă cu mult mai bine. Cei de la Rezerva Federală par să fie conştienţi de riscurile deflaţioniste, dar nu şi de ceea ce ar trebui făcut cu privire la aceste riscuri. Administraţia Obama înţelege pericolele austerităţii fiscale premature, dar pentru că republicanii şi democraţii conservatori din Congres nu vor autoriza ajutoare adiţionale pentru guvernele de stat, austeritatea va veni oricum, în forma tăierilor de buget la nivel de stat şi local.

De unde vine greşeala din politică? Extremiştii invocă adesea problemele cu care se confruntă Grecia şi alte naţiuni din Europa, pentru a-şi justifica acţiunile. Şi este adevărat că investitorii în obligaţiuni au depins de guvernele cu deficite refractare. Dar nu există nici o dovadă cum că austeritatea fiscală pe termen scurt linişteşte investitorii. Din contră: Grecia a fost de acord să înăsprească austeritatea şi a aflat că riscul se împrăştie chiar mai mult; Irlanda a impus reduceri drastice în cheltuielile publice şi a ajuns să fie privită ca având un risc mai mare decât Spania, ţară mult mai reticentă în a accepta medicamentul extremiştilor.

Este ca şi cum pieţele financiare înţeleg ceea ce factorii de decizie politică se pare că nu înţeleg: deşi responsabilitatea fiscală pe termen lung este importantă, reducerea aspră a cheltuielilor în mijlocul unei depresiuni, lucru care adânceşte depresiunea şi deschide calea pentru deflaţie, este, de fapt, contraproductivă.

Deci nu cred că este, de fapt, vorba de Grecia sau chiar despre o apreciere realistă a compromisurilor dintre deficit şi locuri de muncă. Este vorba, în schimb, despre victoria unei ortodoxii care are puţin de-a face cu analiza raţională, al cărei principal atribut este că impunerea suferinţei unor oameni este felul în care îţi manifeşti capacitatea de conducere în vremuri grele.

Şi cine va plăti preţul acestui triumf al ortodoxiei? Zeci de milioane de şomeri. Mulţi dintre ei vor rămâne ani buni fără locuri de muncă, iar alţii, pur şi simplu, nu vor mai munci niciodată.

PAUL KRUGMAN
Articolul a apărut în ediţia din 27 iunie 2010 a cotidianului american The New York Times
sursa: romanialibera.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss