“Bancherocraţia” europeană

Declaraţiile recente ale Christinei Lagarde confirmă suspiciunile care planează asupra sectorului bancar european. Şefa FMI recunoaşte că băncile europene sunt expuse unor riscuri majore şi că există o stringentă nevoie de recapitalizare urgentă a acestora. Evident, Christine Lagarde ofe­ră soluţia identificării unor posibile surse de finanţare în cadrul pieţelor de capital, dar este clar pentru toată lumea că, până la urmă, se va apela din nou la jefuirea contribuabilului european pentru a salva băncile falimentare.

“Soluţia cea mai eficientă este o recapitalizare bancară obli­gatorie, recapitalizare făcută prin căutarea unor resurse private la început, dar cu utilizarea banilor publici în caz de necesitate”, declară directoarea FMI. Este păcat că nimeni din elita politică europeană nu întreabă populaţia despre oportunitatea utilizării banilor publici pentru a-i salva pe bancheri de consecinţele propriilor decizii proaste. De ce în anii de glorie ai sistemului bancar european nimeni dintre manageri sau acţionari ai Société Générale sau Commerzbank nu s-a oferit să livreze la bugetul de stat o parte din profituri? De ce ar trebui contribuabilul să pună umărul la acoperirea pierderilor bancherilor care au descoperit conceptul de “solidaritate” abia atunci când au avut nevoie de ajutorul statului?

Sectorul financiar-bancar a reuşit să creeze o veritabilă “bancherocraţie”. În ultimele două decenii, “bancherocraţia” a căpătat o formă deosebit de perversă, fiind o rezultantă a unei relaţii simbiotice între politicieni şi bancheri. Pentru a-şi finanţa utopiile socialiste sau capitaliste, politicienii aveau nevoie de foarte mulţi bani, iar veniturile nu ar fi acoperit necesarul de fonduri nici în condiţiile unui regim fiscal extrem de dur. În aceste condiţii, bancherii au venit în ajutorul politicienilor, oferindu-le posibilitatea să-şi finanţeze proiectele utopice prin intermediul îndatorării statelor. Datoriile publice creşteau, politicienii aveau posibilitatea să creeze programe sociale, care de fapt erau nişte mite electorale care se dădeau în regim continuu şi generalizat. Iluzia prosperităţii generalizate şi a unei societăţi perfect armonioase era susţinută prin abilitatea băncilor de a finanţa îndatorarea statelor. În acest fel, întregul edificiu social a devenit dependent de o schemă a îndatorării perpetue, susţinută de Rezerva Federală a SUA şi de Banca Centrală Europeană care au oferit băncilor private posibilitatea de a se împrumuta aproape gratuit. Atât dreapta cât şi stânga politică sunt de vină pentru crearea acestei situaţii nefireşti. Din nefericire, unica diferenţă dintre stânga şi dreapta ţine de tipul preferat al pomenilor electorale, pomeni inevitabil finanţate prin îndatorarea contribuabilului. În fond, mecanismul democraţiei de tip vestic poate fi descris prin următorul algoritm: politicienii cumpără voturile publicului, oferindu-le pomeni electorale finanţate prin credite pe care electoratul va trebui să le ramburseze, iar bancherii obţin profit consistent din finanţarea pomenilor.
Atât politicienii de dreapta cât şi cei de stânga sunt incapabili să lichideze dependenţa statului de sistemul financiar-bancar şi să recunoască faptul că “prosperitatea” ultimelor decenii nu a fost decât o iluzie generată prin transferul capacităţii de consum din viitor în prezent prin intermediul creditării. Cel mai elocvent exemplu este dat chiar de liderii FMI. Christine Lagarde este un politician de dreapta, Dominique Strauss-Kahn este un politician de stânga, dar ambii militează pentru susţinerea băncilor din banii publici şi niciunul dintre ei nu militează pentru naţionalizarea băncilor care au avut nevoie de injecţii de capital din partea statului. În contextul crizei financiare, atât dreapta cât şi stânga politică promovează aceeaşi ideologie discriminatorie: socialism şi sprijin necondiţionat din partea statului pentru cei bogaţi, capitalism sălbatic şi darwinism social pentru cei săraci. Astăzi, atât dreapta cât şi stânga încă nu au conştientizat faptul că ideologiile lor au dat faliment, dar falimentul este o realitate obiectivă independentă de percepţia politicienilor sau “intelighenţiei” de stânga sau de dreapta. Dacă un pacient are cancer în stare avansată, el va muri indiferent dacă ştie sau nu ştie diagnosticul corect. La fel se întâmplă în cazul clasei politice din SUA, Europa şi, implicit, România. Devastarea economică care va fi adusă de noul val al crizei va conduce la o inevitabilă ascensiune a ideologiilor care vor pune accentul pe lichidarea “bancherocraţiei”. Pentru sistemul financiar-bancar, succesul unor asemenea ideologii va însemna un uriaş pas înapoi, iar pentru progresul omenirii succesul unor asemenea ideologii va însemna un mare pas înainte.

sursA: cronicaromana.com