Analize și opinii Cultură și Familie Extern

Rolul creștinului în Vajnica Lume Nouă

Prezentare la workshop-ul CNCSIS, “Religie si politică in lumea contemporana”, Colegiul Noua Europă, București, 17 -18 septembrie 2008

Doamnelor și domnilor,

Întrucât am doar 15 minute la dispoziţie voi ataca direct problematică enunțată în titlul prezentării mele.

Când analizez rolul ce-i revine creștinului, mă gândesc la două aspecte. Primul aspect se referă la rolul pe care ar vrea să i-l atribuie Vajnica Lume Nouă – un rol impus de o instanță străină de tot ceea ce înseamnă creștinism. Cel de-al doilea aspect privește rolul asumat de credinciosul creștin pentru a răspunde provocărilor și presiunilor la care este supus în Noua Ordine Mondială.

Dar mai intai sa incerc sa definesc, foarte succint, ce înseamnă Vajnica Lume Nouă sau Noua Ordine Mondială. Privită din punct de vedere politic, este o ordine planetară utopică în care statele și granițele naționale nu mai contează. Națiunile lumii sunt obligate să-și supună suveranitatea unor organisme suprastatale. Instrumentele ideologice și economice prin care Vajnica Lume Nouă este transpusă în realitate le putem grupa sub numele generic de tehnoglobalism. Tehnoglobalismul consideră că activitățile financiare și industriale, revoluția tehnologică contemporană trebuie să fie orientate spre transpunerea în viață a proiectului unei singure societăți globale. Vajnica Lume Nouă nu este doar o ordine economică sau politică, ea încearcă să înglobeze toate aspectele realului, toate dimensiunile vieții. Obiectivul ei final este să construiască o sferă totală definită în chip de NOU ABSOLUT. In fond, tehnoglobalizarea nu-i altceva decât un sistem de asimilare, omogenizare și integrare a ALTERITĂȚII VII.

Vajnica Lume Nouă nu distruge viața, o transformă doar într-un “habitat” aseptizat. În grădina zoologică a globalizării, leul nu mai este închis în cușcă. Este menținut în chip de animal viu-împăiat într-o savană artificială.

Acest sistem totalitar – totalitar întrucât se vrea absolut – îi cere omului doar să se adapteze la noul mediul și să adere la ideologiile tehnologlobalismului. Adaptarea la mediu se cere atât individului de pe stradă cât și oricărei alte instituții care vrea să funcționeze în Noua Ordine Mondială.

Si creștinismul este constrâns să se adapteze. “Globalizat” trebuie sa devina un habitat religios al timpurilor postmoderne, o realitate fără contradicții, o utopie realizată la nivelul spectacolului – spectacol în sensul lui Guy Debord.

Acest creștinism globalizat este menit să producă un creștin politic corect. Pe lângă ecumenismul obligatoriu, creștinul politic corect este pătruns de o spiritualitate de tip gnostic. Într-o astfel de spiritualitate , sufletul etern acționează asupra trupului, fără ca puritatea sa să se contamineze în vreun fel saul altul. Un fel de inginerie religioasă în care “transcendența spiritului” rămâne intactă. În locul tensiunii creatoare dintre spirit și materie, caracteristică religiei creștine, puterea spiritului (intelect și voință) domină în mod absolut materia circumscrisă. Tradus în plan politic, spiritualismul gnostic se referă la impunerea de proiecte și modele globale “superioare” asupra realităților lui aici si acum considerate ontologic deficiente. “Noul creștinism”, atât de drag globalismului, își trădează vocația sa intelectualistă și instrumentală. Nu este departe de rațiunea tehnicistă și utilitară a vremurilor postmoderne.

În Vajnica Lume Nouă, acest creștinism de orientare panteist-gnostică este menit să anihileze omul concret și să-l înlocuiască cu o fantoșă maleabilă supusă experimentelor de tot felul. Prin intermediul habitatului crestin, fantoșa maleabilă, pe care am denumit-o sclavul fericit, urmează să se integreze “fără durere” în sistemul tehnoglobalist. Creștinismul devine astfel o tehnică de adaptare la sistem în genul psihoterapiilor și politicilor consolaționiste ale “grijii”, cum ar fi multiculturalismul și “umanitarismul” drepturilor omului.

Adaptarea creștinismului la cerințele Vajnicei Lumi Noi are consecințe devastatoare. În cursul ultimilor cincizeci de ani, civilizația occidentală, construită pe pilonii trinitarismului creștin s-a transformat într-o societate globală care a încetat să mai fie garantul valorilor iudeo-creștine. In Europa Occidentală descreștinarea și păgânizarea sunt deja procese aproape împlinite. De pildă, doar 15% din italieni se duc duminica la slujbă, iar în Cehia procentul este doar de 3%

Nu este vorba de o secularizare sau despiritualizare a societăților occidentale postindustriale. Dimpotrivă. În Occident, asistăm în prezent la o explozie a mișcărilor religioase. Practic Vajnica Lume Nouă își crează propria sa “transcendență”. Nu este de mirare că multe dintre noile neo, cvasi si pseudo religii, au primit statut de ONG-uri pe lângă ONU. Vajnica Lume Nouă încearcă să-și legitimeze astfel nu numai componentele economice (tehnoglobalismul), culturale (multiculturalismul, neoconservatorismul, apărarea drepturilor omului) legislative (Tribunalele internaționale) ci și pe cele religioase.

În Vajnica Lume Nouă, creștinismul devine o religie a Omului. Nu mai este o religie revelată ce se trăieşte aici şi acum prin întruparea lui Hristos. Ies din circulaţie Viaţa, taina întrupării Logosului, sabia ce separă şi tot ce ţine de dimensiunea verticală. În schimb, se globalizează creştinismul de platou adaptat timpurilor, “parcursul spiritual şi moral”, religia pietistă, iubitoare de Umanitate şi drepturile omului.

Este evident că Sfânta Treime este incompatibilă cu modul de operare în flux a Vajnicei Lumi Noi. Tehnoglobalismul funcționează ca un flux de informații, imagini, simboluri, produce o lume imaterială și “descărnată”. Transformată într-un information system, realitatea Vajnicei Lumi Noi iese de sub incidența materiei, energiei și a limbajului încarnat – limbajul cultural, situat al civilizației iudeo-creștine.

“Dezîntruparea”, imaterialitatea, simulacrul, decontextualizarea, uniformizarea sunt departe de spiritul și litera creștinismului. Personalismul creștin propune persoana, locul de întâlnire dintre concret și universal, materie și spirit, “eu” și celălalt. Vajnica Lume Nouă are însă nevoie de un om abstract și interșanjabil, permanent branșat, un “nod” într-o rețea colectivă.

În Vajnica Lume Nouă păcatul suprem este Întruparea Logosului, și prin extensie orice întrupare. Logosul nu s-a încarnat pentru a spiritualiza materia în manieră new- agistă, nici pentru a impune materiei informe o ordine “rațională”. Lucrarea lui Hristos se adresează unor oameni în carne și oase, liberi să accepte sau să respingă mesajul și faptele Lui. Luând trup și față omenească, Fiul lui Dumnezeu a reabilitat existența concretă, ceea ce este un scandal pentru globaliști.

În viziunea tehnoglobalistă, lumea concretă de “aici” și “acum” este o lume iremediabil “rea”. Tradus în limbaj politic: “rea” este lumea diferenței reale, a ifoselor naționale, a tradițiilor, a determinațiilor locale și istorice. Tărâmul “rău” este locuit de oamenii de rând. Ei trebuie disciplinați ca nu cumva să se auto-distrugă în confruntări tribale, periclitând internaționalismul cultural și religios, abstracțiunea planetară numită “umanitate”.

Care să fie însă lumea “bună”, cea la care creștinul ar trebui să se adapteze? În Vajnica Lume Nouă, “bună” este considerată lumea abstracțiunilor iluzionist egalitare și a utopiilor economice globalizante. “Bun” este atopicul, atonalul, the world wide web, heruvimul integrărilor. Omul amnezic planetar, nicidecum omul în carne și oase. “Bun” este virtualul, digitalul, creditul bancar și ideologicul umanitarist. Și tot “bune”: tolerantismul, relativizarea valorilor, instituționalizarea mediocrității în numele lozincii “fiecare are dreptul la opinia sa”. “Bună” este privirea multiculturală aruncată asupra lumii de jos din sfera elitelor iluminate. Realitatea cu particularitățile ei geografice și istorice a devenit nu numai politic incorectă, ci de-a dreptul obscenă.

Cei care cred că fundamentalismul religios, creștin sau islamic, se opune în vreun fel Vajnicei Lumi Noi se înşeală amarnic. Fundamentaliştii, ecumeniştii şi globaliştii merg mână în mână. Promovează cu toţii ideea unei religii deteritorializate, epurată de particularităţi culturale şi naţionale. Talibanii s-au năpustit cu furie împotriva obiceiurilor populare afgane, de la muzica tradiţională până la luptele de cocoşi; în mod similar, “noua ortodoxie” românească, născută la Londra şi Paris, ar vrea să scape de popii colivari, babele superstiţioase şi parastase. Tariq Ramadan este de părere că Islamul poate fi practicat într-o formă mai “pură” în Occident decât în ţările musulmane, în care religia a fost pervertită de naţionalism şi ipocrizie. În viziunea fundamentalistă, religia pură poate fi practicată doar în sistem de reţea, în comunităţi voluntare constituite în afara practicii sociale, pe bază de valori şi dogme religioase neîntinate. Ingineriei culturale, practicate de globaliştii seculari, i se răspunde astfel cu o inginerie religioasă. Omul reconstruit economic şi darwinist se intersecte cu cel remodelat de fundamentalişti în termenii “religiei adevărate.” Persoana reală, în carne și oase este astfel înlocuită de omul abstract, transformată într-un simplu “instrument”, un “mijloc” – o bombă umană, un instrument propagandistic, etc.

Credința în Hristos nu-i lasă însă pe creștini să cadă în amăgire, să se adapteze “veacului acesta”. Creștinii cred că revelarea lui Dumnezeu în Iisus Hristos, doar ea nu poate fi încorporată în “noul absolut” întrucât “Împărăția mea nu e din lumea aceasta”. Doar Adevărul întrupat nu-l asimilează mașina de produs amăgiri a Vajnicei Lumi Noi.

Rolul creștinului nu este doar să înțeleagă mecanismele de iluzionare. El trebuie să distrugă în primul rând zidul de minciuni construit pentru a ascunde realitatea (la temelia “zidului de minciuni” stau miturile elitelor globale, mituri privitoare la progresul tehnologic, fuziunea planetară – “one world, one accord” – și aglutinarea omenirii sub faldurile “umanismului”.) Și tot creștinului îi revine rolul să se opună ingineriilor care vor să-l transforme într-o abstracțiune – un “europeean”, “un cetațean al lumii”, sau un simplu “consumator”.

Înlăturând iluziile și opunându-se ingineriilor de tot felul, creștinul va rămâne “sarea pământului”. Precum sarea, creștinul are rolul să conserve. Dar ce-ar trebui oare să conserve? Va păstra vie spiritualitatea care nu a pierdut contactul cu viața concretă; va conserva o ordine socială construită după firea și dimensiunile omului. Creștinul va avea grijă să conserve instituțiile care nu obstrucționează Adevărul. Tehnoglobalismul l-a plasat pe om într-un habitat economic și spiritual în care cu greu poate să mai audă Cuvântul încarnat, și cu atât mai puțin poate să-L înțeleagă. În habitatul religios, construit de globaliști, creștinii sunt încurajați să reacționeze ca porcii, să calce pe mărgăritarele divine nesocotind îndemnul lui Iisus Hristos (“Să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare.”) Iată de ce trebuie conservate acele situații și instituții – din păcate din ce în ce mai puține – care îi ajută pe oameni să-și păstreze modul de viață creștinesc.

În același timp, creștinul are rolul să devină prin lucrarea Sfântuui Duh “lumina lumii”, “o cetate așezată pe un munte”. Cu alte cuvinte, creștinul trebuie să “crească” într-o persoană-eveniment, întrupată în istorie dar orientată eshatologic. În chip de eveniment, creștinul este o mărturie vie a Încarnării Logosului, Marele Eveniment din care derivă toate celelalte. Dacă sarea conservă, evenimentul modifică, este o intervenție personală, radicală care poate schimba cursul unei vieți sau al istoriei însăși. Vajnica Lume Nouă încearcă să elimine Evenimentul din trupul creștinismului și din viața de zi cu zi a omului întrucât ar vrea ca omul să rămână o ființă non- evenimențială. Pasiv, incapabil de acțiuni personale, omul nu s-ar mai preocupa să caute și să lărgească the crack in the wall, fisura din zidul societății globale.

Elitele știu prea bine că Întruparea Logosului, ca “lumină a lumii” , poate să ofere direcție și înțeles în sfera politică și socială. Ele se tem că Evenimentul le-ar reda oamenilor “o speranță care nu este o simplă iluzie” (Ellul). Nu-i de mirare că Adevărul întrupat și persoanele-eveniment sunt cu greu tolerate în Vajnica Lume Nouă.

În fine, creștinul adevărat trebuie să fie ca o oaie în mijlocul lupilor. Noua Ordine Mondială este un tărâm în care oile nu mai vor să fie oi, ci vor cu toate să devină lupi, să domine și să sfârtece. Azi a fi o oaie în mijlocul lupilor înseamnă să fii trup și suflet cu neamul tău și cu Biserica lui Hristos, așa cum Moise și Ieremia au fost una cu poporul lor, așa cum Iisus s-a identificat cu mulțimile concrete, cu “oile fără păstor” . O astfel de atitudine – blasfematoare din punct de vedere globalist – implică un sacrificiu pe care doar creștinii adevărați mai sunt dispuși să-l facă.

Autor: Ovidiu Hurduzeu

sursa: independent.academia.edu

Despre autor

contribuitor

comentariu

Adauga un comentariu

  • Dar cea mai mare „dreptate” s-a produs ieri. Prin ordonanță de urgență ICR-ul va fi trecut din subordinea președintelui în aceea a Senatului. N-a fost niciodată așa – nici sub Iliescu, nici sub Constantinescu. Da, dar acum se face dreptate: nu-l pot demite direct pe Patapievici, omul care a polarizat ura Antenelor. Ține conducerea ICR-ul de președintele pe care încă nu l-au demis? Cum să mai aibă răbdare „băieții” înțepați de strechea puterii, fie și cîteva luni, pînă la expirarea mandatului conducerii actuale? Statul de drept e doar o ficțiune pe care, de exemplu, d-l Șova o poate demasca. Că doar de asta a făcut dreptul! Mai ales că nația ofensată de Patapievici cere sînge! Disponibilii la scaunul de director al ICR se îmbrîncesc la ușa USL. Că ICR și-a făcut pe deplin datoria, nu contează. Că avut un buget constant diminuat în ultimii ani, că a fost nepartizan și eficient, e neglijabil. Pînă și adversarii cît de cît echilibrați ai lui Horia Roman Patapievici au recunoscut că ICR a fost o instituție model, că e greu de găsit printre instituțiile publice românești una care să fi obținut și succesele, și statutul internațional excepțional al Institutului. Nu interesează, căci, vorba aceea, „noi suntem români”. Nu contează nimic, nici măcar cele 325 de titluri de carte traduse cu sprijinul ICR, la inițiativa editurilor internaționale. ”Acest act normativ”, a decretat Mircea Diaconu, ministrul culturii care e sub urmărire penală, vorbind despre ordonanță, ”va duce la o coerență în lumea culturală.” Adică coerență între cine și cine? Pariez că între plagiatorii promovați de guvern și cei care vor fi promovați de neo-ICR de acum înainte. Și cu asta basta: Roma locuta, causa finita.