Analize și opinii

Pseudodisidenţa anticeauşistă şi deliciile postcomunismului

Când, pe 30 decembrie 1989, Gabriel Liiceanu lansa fulminantul „Apel către lichele” – pe care una dintre vocile cele mai sonore ale proaspăt constituitului GDS îl va decreta că este „un document electrizant ca mesaj și formidabil ca scriitură” – puțini erau cei care știau prea multe lucruri despre autor. Dar, pe fondul emoției colective, al zvonurilor în cascadă și al sângeroaselor confruntări din zilele ce au urmat procesului și împușcării soților Ceaușescu, când uriașul val de frustrări, de nemulțumiri și dezamăgiri acumulate de‑a lungul vremii, care au culminat cu năruirea oricăror speranțe după ce românii au văzut că nici după achitarea integrală a datoriei externe nu s‑a schimbat nimic în bine în viața lor, a fost perfect explicabil impactul pe care un asemenea mesaj, radical și tăios, l‑a avut la timpul său.

De fapt, numele lui Gabriel Liiceanu nu era chiar al unui necunoscut. Dimpotrivă, pentru un anumit segment de public – mă refer la cei din domeniul filosofiei și în lumea beletriștilor – Gabriel Liiceanu dobândise o anumită notorietate, având și admiratori, și contestatari.

Fiecare dintre aceștia, la rândul lor, punând pe masă argumentele și dovezile de rigoare. Astfel, cei, să le zic așa, din tabăra „pro‑Gabriel Liiceanu” îl recomandau ca fiind autorul unui original și controversat „Jurnal de la Păltiniș” (1983), din care marele public afla câte ceva din experiența spirituală, unică în felul ei, pe care autorul cărții, dimpreună cu alți câțiva privilegiați ai sorții o trăiau alături de Constantin Noica, mentorul lor. Experiență ale cărei lecții vor fi reluate și aprofundate într‑un alt volum intitulat „Epistolar’’, apărut în 1987, prezentat și îngrijit fiind tot de către Gabriel Liiceanu. Iar dacă la toate acestea adăugăm și faptul că Gabriel Liiceanu era cel care, împreună cu Thomas Kleininger, iscălise prefața și notele la ediția în limba română a unei cărți a lui Martin Heidegger, „Repere pe drumul gândirii’’, atunci susținătorii săi au un valoros punct câștigat, știut fiind că filosoful german fusese anatemizat de către Georg Lukacs într‑o carte, ea însăși extrem de contestată, care se numește „Distrugerea rațiunii”, al cărei subtitlu spune totul: „Drumul iraționalismului german de la Schelling la Hitler”.

Numai că de aici mai departe încep să apară și câteva semne de întrebare, întemeiate cred eu, atâta vreme cât textele lui Heidegger au apărut – tocmai! – la Editura Politică a CC al PCR și, încă, în 1988, adică în perioada în care opacitatea și izolarea regimului monopartid atingeau cele mai aberante culmi. Este foarte adevărat, la acea dată, director al Editurii Politice era Dumitru Ghișe, un redutabil intelectual clujean, spirit deschis dialogului și confruntării, dar asta nu era un motiv suficient pentru a determina înscrierea în planul editorial al instituției partidului‑unic a unei cărți iscălite de cel care era larg recunoscut ca un susținător declarat al ideologiei hitleriste. Chiar dacă, ulterior, autorul lui „Sein und Zeit” și‑a nuanțat pozițiile.

Pe cale de consecință, era nevoie ca ideea editării, sub această egidă, a cărții să vină de la un om de încredere pentru diriguitorii ideologici ai partidului și/sau să fie susținută puternic la un asemenea nivel de decizie. Prin urmare, Gabriel Liiceanu trebuia să întrunească cel puțin câteva dintre aceste înalte exigențe moral‑politice care să îl facă apt de a se bucura de încredere tovărășească. De unde și o altă întrebare care vine într‑o directă succesiune cu prima: cine a fost acel „cadru de nădejde”, de la Editura Politică sau din altă parte, care a girat pentru el? Să fie, oare, unul dintre șefii de la acea vreme ai Editurii Politice, mai precis exact cel pe care, atunci când a preluat‑o – în condiții asupra cărora voi reveni ceva mai departe – tocmai Gabriel Liiceanu l‑a mai considerat „apt combatant”? Pentru ca, mai târziu, să îl facă unul dintre personajele principale din cartea sa „Dragul meu turnător”? Întrebare la care nu cred că este prea greu de aflat răspunsul corect, dar numai în condițiile în care vom cerceta arhivele (de‑acum) fostei Edituri Politice. Iar pentru asta, fiind absolut necesar să știm și noi unde și, mai ales, dacă există ele la ora actuală…

Acestea fiind spuse și scrise, este cazul, acum, să mergem ceva mai departe cu rememorările și să ajungem la acele împrejurări în care numele lui Gabriel Liiceanu a intrat, pentru prima oară, cu adevărat în atenția opiniei publice. Mă refer la dialogul dintre Ileana Mărculescu (șefa secției filosofie la revista „Lupta de clasă”, organul ideologic al CC al PCR) și Gabriel Liiceanu (cercetător la Institutul de filosofie al Academiei), dialog pe o temă extrem de sensibilă, i‑aș spune mai degrabă incendiară: specificul filosofiei. Poate, pentru mai tinerii cititori ai acestor însemnări, subiectul nu are nimic deosebit, dar dacă mergem pe firul lucrurilor, este bine să ne reamintim că, pe atunci, filosofia era considerată, potrivit funestului „Dicționar de filosofie” apărut în 1945, sub coordonarea lui Boris Ponomoriov, unul dintre doctrinarii PCUS, alături de Mihail Suslov, ca fiind „știința celor mai generale legi ale naturii, societății și gândirii’’. Aici era, de fapt, cheia problemei, pentru că, în dialogul apărut în anul 1967, în revista „Contemporanul” (seria George Ivașcu), ideea esențială pe care o avansau și o susțineau, curajos și bine argumentat, cei doi, era aceea că filosofia este, pur și simplu, filosofie! Ceea ce, după cum era de așteptat, a stârnit furioase controverse și admonestări dintre care una, datorată unui vechi cadru de nădejde al partidului, Petre Lucaciu, avea acest titlu mai mult decât semnificativ: „Da, filozofia marxistă este o știință!”

Sincer să fiu, am și un argument, să îi spunem „de natură personală”, să invoc acest moment, de vreme ce, student fiind la facultatea de filosofie a Universității București, la sfatul unui distins universitar, om de o frumoasă alcătuire morală și sufletească și beneficiind de înțelegerea și de ajutorul lui N.Tertulian, am publicat în prestigioasa revistă „Viața Românească” o recenzie favorabilă despre dialogul sus-pomenit. Ar mai fi și alte motive, tot de natură personală, mai corect spus, de natură familiară, pentru care, dacă ar fi cazul, aș putea duce discuția mai departe, dar, deocamdată, o opresc aici. Nu înainte însă de a menționa faptul că, în anul 1965, după ce am intrat la facultatea de filosofie, una dintre primele vizite „în lumea bună” am făcut‑o, la îndemnul mamei mele, la Institutul de filosofie al Academiei, care se afla în casa lui Nicolae Iorga (sau măcar așa aflasem eu) de pe bulevardul Ilie Pintilie, astăzi Iancu de Hunedoara, pentru a‑l întâlni pe vărul Gabi. Evident, pe Gabriel Liiceanu, cu care mă înrudeam, mai îndepărtat, ce‑i drept, dinspre partea mamei.

Cinstit să fiu, acesta m‑a primit fără rezerve, prezentându‑mă și colegilor săi, printre care Vasile Dem Zamfirescu, dar în special șefului său, Henri Wald. Țin chiar minte o nostimă pățanie când tinerii săi colaboratori i‑au cerut scuze profesorului că nu au venit la serviciu cu cravată, la care Henri Wald, recunoscut pentru savoarea calambururilor sale, le‑a răspuns: „Vă iert că nu ați venit cu cravată, fiindcă nici eu nu am venit… cu cravașă!”

Acesta a fost începutul, dar mai departe, deși la apariția recenziei din „Viața Românească” vărul Gabi (cum îi spuneam eu, pe atunci) mi‑a mulțumit foarte civilizat, drumurile noastre s‑au intersectat tot mai rar. Ce‑i drept, surveniseră și anumite împrejurări, în mod cu totul deosebit o foarte tulbure poveste în legătură cu paternitatea unor idei și pasaje din cartea sa despre „Tragic”, după care, se pare, autorul a plecat (sau a trebuit să plece?!) de la Institutul de filosofie. Din aceste motive, ca și din multe altele asupra cărora nu aș vrea să discut acum, am rămas surprins, câtuși de puțin plăcut surprins!, să iau cunoștință de acel fulminant „Apel către lichele”, prin care Gabriel Liiceanu se poziționa ca acuzator public, de pe pozițiile unui inocent absolut.

Printre altele, m‑am întrebat cum de poate incrimina, la grămadă, numindu‑i lichele chiar și pe cei care îi dădeau totuși viză de plecare în RFG, și asta taman în anii ’80, atunci când regimul lui Ceaușescu limitase draconic plecările în Vest? Și când, eu sau alți colegi din redacția „Scânteii tineretului”, aveam nevoie de nu știu câte vize și aprobări, dar nu numai de la CC al UTC sau, mai departe, de la secțiile CC al PCR, ci direct de la „Cooperativa ochiul și timpanul”. Un indiciu edificator pentru mine fiind și o caustică însemnare scrisă de redutabilul gazetar Vartan Arachelian, apărută, prin iuie 1982, în revista „Flacăra” sub titlul „Hagialâc la Heidelberg’’.

Anii care au urmat mi-au ridicat și mie, dar cu siguranță că nu numai mie, alte semne de întrebare în ceea ce privește comportarea personajului public și a intelectualului Gabriel Liiceanu. Bunăoară chiar asupra „Jurnalului de la Păltiniș”, în care unii lectori, mai atenți la nuanțe și la subînțelesuri, sesizau faptul că nu discipolul se pronunță asupra lui Constantin Noica – asupra Magistrului! – ci pur și simplu un epigon vanitos și resentimentar. Sentiment pe care și eu l‑am avut, și constat că nu am fost singurul.

Un singur lucru aș mai avea de adăugat la acest bilanț de etapă, adică până la momentul în care Gabriel Liiceanu a lansat nimicitorul său „Apel către lichele”, mai precis la 30 decembrie 1989, și anume că, din informațiile care sunt disponibile în spațiul public, inclusiv sau mai ales după Revoluție, nu rezultă, în niciun fel, faptul că domnia sa ar fi fost un persecutat al regimului răsturnat. Dimpotrivă, domnia sa a voiajat în Occident, a publicat – chiar și în străinătate –, a lucrat în cercetarea științifică. Am totuși o întrebare: dacă era și este un om de conștiință (și nu doar de știință), de ce nu a refuzat, Gabriel Liiceanu, aceste să le spun oportunități, nu chiar privilegii, pe care i le oferea regimul „lichelelor”? Se poate numi așa ceva „pact cu diavolul”? Eu zic că DA! Asta ca să nu mai discutăm despre faptul că nu avem cunoștință despre măcar o declarație publică prin care Gabriel Liiceanu să se dezică de regimul lui Ceaușescu. Declarație făcută, pe undeva, prin anii ’80, dar nu fix după 22 decembrie 1989. Oare gestul atât de semnificativ și de încărcat de înțelesuri morale cu totul deosebite al unui Paul Goma nu i‑a dat niciodată de gândit? Sau, mai degrabă, a preferat (im)postura mielului blând care suge la două oi?…

Semnele de întrebare se înmulțesc, iar îndoielile asupra legitimității morale a lui Gabriel Liiceanu de a da lecții de viață și, mai ales, de a osândi păcate reale sau imaginare ale contemporanilor săi cresc dacă examinăm ceva mai atent comportarea din ultimul sfert de veac și ceva. Unul dintre motivele acestei îndoieli asupra căderii sale de a se erija în cenzor de bune moravuri fiind acela că din start, adică din momentul în care s‑a angajat în formula GDS, el a comis o minciună, fie ea și una prin omisiune. Fiindcă nu poți să susții că, prin această opțiune, ai dorit să contracarezi „tentativele de regrupare a nomenclaturii în FSN”, pe cale să se realizeze prin Ion Iliescu, Petre Roman sau Silviu Brucan, atâta vreme cât la constituirea GDS‑ului a existat și asentimentul, fie și tacit, al lui Ion Iliescu și Petre Roman. Și chiar dacă, cel de‑al treilea personaj, Silviu Brucan, l‑a avut ca invitat de onoare pe George Soros.

În ordinea crescătoare a evenimentelor, ar mai fi încă multe de lămurit în ceea ce privește modul în care fosta Editură Politică, adică patrimoniul său financiar, administrativ și personalul, au trecut la Editura Humanitas. De regulă, se afirmă, mai ales de către Gabriel Liiceanu, că asta s‑a oficializat la 1 februarie 1990, când nou-înființata editură a trecut în subordinea Ministerului Culturii, al cărui titular era Andrei Pleșu. Numai că, și aici intervine minciuna prin omisiune, nu Editura Politică era transformată în Editura Humanitas, ci Editura Nicolae Bălcescu, pe care, imediat după momentul de răscruce din 22 decembrie 1989, salariații fostei edituri a CC al PCR au decis să o întemeieze.

Ultimul subiect, acut, dar și edificator, în ceea ce privește evoluția personajului public Gabriel Liiceanu pe care l‑aș mai aduce în discuție privește direct îndreptățirea sa morală de a eticheta, de a blama și de a da directive fie și societății civile. Mă refer, în mod expres, la cele două declarații pe care el, Gabriel Liiceanu, le‑a făcut la numai doi ani distanță, despre același personaj, adică despre Traian Băsescu. Pentru că iată ce spunea el pe 9 mai 2014, atunci când era decorat de către (încă)președintele României, Traian Băsescu: „Ați fost la înălțimea unei bune părți a intelectualității din țara noastră”. Motivarea fiind aceasta: „Timp de zece ani cât ați fost, sunteți, președintele României, nu ați făcut decât să ne așezați pe drumul pe care noi, cei care credem că e binele în chip matur al României, trebuie să ne așezăm. Și pentru asta vă mulțumesc!”

Pentru ca, la 1 octombrie 2016, Gabriel Liiceanu să declare, tot în mod public, despre Traian Băsescu: „Cred că a venit acum momentul să ies din tăcerea stupefiată în care m‑a aruncat de la o vreme metamorfoza celui care a urcat glorios și a coborât indecent scara puterii și căruia zece ani i‑am acordat încrederea mea. Ar fi incorect față de mine însumi să nu o fac și, cred, într‑un anume sens, și față de el”. De unde, întrebarea de elementar bun simț: nu era, mai corect și mai cinstit față de cei care te‑au creditat, moral, să le explici de unde provine această spectaculoasă schimbare de atitudine?

Deși, dacă mă gândesc mai bine, avem și răspunsul: în pofida tuturor aparențelor, Gabriel Liiceanu nu este decât un Hopa Mitică al atât de originalei noastre democrații. Ce‑i drept, unul mai cu ștaif și mai cu pretenții, dar, până la urmă, tot un Hopa Mitică!

Sursa: punctulcritic.ro