C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Visegrad Post: ”Interviu-șoc cu Viktor Orbán- începuturile consolidării unei axe Budapesta-Cluj-București?”

Din interviul dat acum două săptămâni de către Viktor Orbán unui mic jurnal provincial al minorității maghiare din Transilvania (Bihari Napló, adică „Cotidianul Bihorean„), și publicat săptămâna trecută de Visegrad Post în franceză și în engleză (traducerea engleză oficială poate fi citită aici), cititorii cei mai puțin familiarizați cu problematica central-europeană vor fi reținut probabil, mai ales, oferta de asistență în materie de control al frontierelor făcută de către primul ministru ungar autorităților române.



Această declarație merită desigur toată atenția noastră, deoarece, ignorând presiuni fenomenale din partea sectoarelor UE cele mai aprige în apărarea gândirii unice anti-identitare (ignorând, în special, sentința anti-Ungaria dată recent de Tribunalul constituțional al Uniunii, și realegerea – fără triumf, dar confortabilă – a Angelei Merkel în fruntea Germaniei), interviul confirmă încă o dată că Ungaria lui Viktor Orbán nu are nici o intenție de a-și schimba atitudinea (cum prevesteau unii analiști suveranişti francezi, atenți la contradicția între politica anti-imigrație a Ungariei și fidelitatea sa față de structurile euro-atlantice).

Ar fi, totuși, îndrăzneț să afirmăm – precum face opoziția liberală ungară, în special prin vocea fostului prim ministru F. Gyurcsány – că Orbán ar opta în mod deliberat pentru ruptura de UE. Pare mult mai rezonabil să considerăm că guvernul ungar continuă – în ciuda, de asemenea, a alegerii lui Emmanuel Macron în Franța – să aștepte o trezire la realitate a Statelor Europei de Vest. Este adevărat, totuși, că, prin vocea foarte carismaticului său lider, poporul ungar anunță Bruxelles și Berlin că fidelitatea sa nu este necondiționată, și că, deși este dispus la multe concesii, compoziția etnică a țării nu este negociabilă.

Pentru observatorii cei mai avizați, totuși, lecțiile principale ale acestui dens și lung interviu sunt în altă parte. Să ne amintim că interviul a fost acordat unui ziar al minorității maghiare din România (prezentă în principal în Transilvania, fostă provincie a Austro-Ungariei, în care maghiarii sunt mai mult de un milion – constituind astfel cea mai mare minoritate națională din UE); această minoritate (ca, de altfel, cea mai mare parte a etnicilor români din aceeași regiune) nu este foarte preocupată de criza migranţilor (România rămâne o țară de emigrare, privată prin brain drain de o cincime din populația sa după căderea comunismului și în care puțini migranţi vor să-și asume riscul de a rămâne, ajutoarele sociale fiind aproape inexistente, iar salariile, și mai mici decât în Ungaria – în condițiile în care prețul produselor de primă necesitate este practic același).

În această minoritate maghiară, majoritatea populației (și în special sectoarele sociale care votează masiv pentru FIDESZ de când acesta – așa cum amintește de altfel Orbán în interviu – a facilitat pentru ei obținerea pașaportului ungar) trăiește în mediul rural și în orașe mici, cel mai adesea omogene din punct de vedere etnic (mulți unguri, puțini sau câțiva români și ţigani – în special în Ținutul Secuiesc); problemele care domină viața lor cotidiană sunt înainte de toate de natură economică (cu excepția marilor orașe, lipsa de locuri de muncă, mai ales în sectoarele primar și secundar), țin de infrastructură (precaritatea rețelelor rutiere și de aprovizionare, în special cu apă și gaz) sau eventual de educație (care – oare din întâmplare? – este singurul aspect din problemele tipic minoritare asupra căruia V. Orbán stăruie în interviu, evocând în special ….. învățământul tehnic în maghiară).

În schimb, maghiarii care locuiesc în orașele mari sunt de două feluri: pe de o parte, angajații multinaționalelor, recrutați dintr-o faună liberalo-libertară care, în general, conform viziunii sale cosmopolite despre lume, a întors de mult spatele, nu numai partidului FIDESZ dar chiar și partidelor etnicilor maghiari din România; pe de altă parte (mai sus în piramida vârstelor) „gulere albe„, inserați într-o economie birocratică tipică pentru lumea a treia, în care Statul și colectivitățile locale furnizează cele mai multe locuri de muncă; acești birocrați sunt în general legați prin raporturi clientelare de Uniunea Democratică a Maghiarilor din România (UDMR, principalul partid al minorității maghiare), dar consideră adesea că FIDESZ este „prea radical„, și au tendința de a fi liberali și pro-occidentali din punct de vedere cultural, deși, pentru acapararea manei publice, se află în concurență cu colegii lor români, ceea ce îi face să fie mai sensibili la orice discurs despre autonomie care – chiar dacă are puține șanse să ducă la schimbări reale și/sau la îmbunătățiri sensibile ale condiției maghiarilor din România – constituie mereu, cel puțin, un instrument de negociere cu „sponsorul„ bucureștean.  Această parte a populației minoritare a urmărit, deci, cum era de așteptat, cu multă atenție evenimentele crizei catalane (evenimente care au reactivat, de partea română, fobia aproape nevrotică a „iredentismului maghiar„). Totuși, la inevitabila întrebare a jurnalistului transilvănean (foarte reprezentativ pentru categoria socială mai sus descrisă), Viktor Orbán dă un răspuns ca un duș rece:

„Guvernul maghiar nu dorește să reacționeze față de evenimentele din Catalonia, pe care le consideră o problemă internă a Spaniei.„

O exprimare foarte clară. Decât să sacrifice, în speranța – poate iluzorie, de altfel – de a adăuga, cu prețul unei retorici iredentiste fără conținut real, unul sau două procente la rezultatele electorale (oricum astronomice) ale FIDESZ la alegătorii maghiari domiciliați în România, V. Orbán se comportă ca un șef de stat responsabil (maghiarii constituind astăzi mai puțin de 20% din populația transilvăneană, ideea unei „reveniri la Ungaria„ este destul de fantezistă), un șef de stat care este, poate, și conștient de faptul că rețelele care sunt la originea celei mai intense agitații autonomiste în Transilvania (precum trustul mediatic „Transilvania„, proprietate a oligarhului clujean A. Pászkány, etnic maghiar dar care depinde de interese financiare germane) mizează pe regionalismul românilor din Transilvania, și sunt teleghidate de cercurile occidentale (în special cele germane) în general ostile regimului FIDESZ.

Dimpotrivă, V. Orbán consacră o bună parte a interviului confirmării faptului că a stabilit niște contacte personale cordiale cu Liviu Dragnea, șeful Partidului Social Democrat (PSD) actualmente la putere la București (cu ocazia unei conversații telefonice despre care am mai vorbit), și – contrar insinuărilor jurnalistului – a aprofundat raporturile de prietenie care îl leagă de H. Kelemen, tânărul și talentatul președinte al UDMR care, deși ales succesor de către președintele-fondator B. Markó, are asupra acestuia din urmă avantajul de a nu fi manifestat niciodată ostilitate față de FIDESZ, și profită de aceasta pentru a reorienta acest partid amorf din punct de vedere ideologic, încă blocat acum puțin timp pe niște poziții de centru-stânga eurofile, moștenite din anii 1990, către o doctrină de integrare regională compatibilă cu filozofia proiectului Visegrad.

Orbán, foarte probabil, a înțeles că în orașele din Transilvania, minoritarii urbani (identici, din punct de vedere cultural, cu etnicii români din mediul urban), partizani ai „lustrației„ anti-UDMR și anti-PSD sunt de asemenea, în cea mai mare parte, susținători ai mișcărilor anti-FIDESZ în acțiune în Ungaria (printre liberalii de stânga, dar mai noi – în mod mai surprinzător – și în rândurile partidului Jobbik, care pare a fi ales calea euro-colaboraționismului fascist după modelul extremei drepte din Ucraina): „tineri„ (mai mult sau mai puţin tineri) încadraţi de către „societatea civilă„ a lui George Soros, angajați ai multinaționalelor anglofone (care adesea au renunțat deja la votul etnic pentru a susține noul partid USR – un fel de tentativă românească a mișcării En Marche, teoretic multietnică, în realitate românofonă). Şi în consecință, în mod paradoxal, dușmanii transilvăneni cei mai înverșunați ai puterii „neo-comuniste„ cu nuanțe „naționaliste„ de la București, sunt, deopotrivă, cel mai adesea dușmani de moarte ai proiectului național ungar susținut (în mod, de acum înainte, exclusiv – după trădarea partidului Jobbik) de către FIDESZ. În orice caz, discursul rostit recent la Cluj de către unul dintre locotenenții lui Orbán, L. Kövér, pare să susțină în mod clar o astfel de afirmație.

Viktor Orbán a obținut deja de la Liviu Dragnea promisiunea unei soluții satisfăcătoare în ceea ce privește liceul catolic din Târgu-Mureș (problemă creată din nimic de o decizie judecătorească care ar putea fi explicată prin influența notorie a serviciilor secrete române – ele însele cunoscute ca dirijate din Occident – asupra instituțiilor judiciare din România).

Confirmând public, în presa minorității maghiare, realitatea și conținutul conversației lor telefonice, V. Orbán recunoaște și recompensează din punct de vedere politic riscul pe care și l-a asumat partenerul său român mergând contra curentului propagandei maghiarofobe, deși această propagandă are complici și într-un segment al propriului său partid (simpatizanții lui V. Ponta, apropiați notorii ai serviciilor secrete). Ca și în Serbia, V. Orbán arată vecinilor că Ungaria este un partener de negocieri fiabil și realist, iar dușmanilor ei, că nu va mai fi tot atât de simplu ca în trecut să fie pusă în situația de a acționa împotriva intereselor sale pe termen lung prin șantajare cu „ostatici„ maghiari din minoritățile aflate în țările vecine.

În cazul României, neutralizarea vechilor mecanisme occidentale de Realpolitik (în special de sorginte germană) depinde de neutralizarea „radicalilor liberi„ iredentiști din interiorul minorității maghiare – sarcină pe care FIDESZ, în mod evident, o poate delega UDMR-ului, care, renunțând la vechiul său rol de măr al discordiei între Budapesta și București, de acum înainte, sub conducerea înțeleaptă a lui H. Kelemen, lasă impresia că vrea să se transforme într-o punte între suveranismul maghiar pe cale de consolidare și începuturile timide și dificile ale unei conduceri naționale emancipate la București.

Expus în Ungaria atacurilor fățiș demagogice ale unui Jobbik cândva pro-rus, dar „convertit„ recent de către occidentali, V. Orbán, asumându-și public acest debut de alianță geo-politică și trans-partizană cu acest partid „social-democrat„ (deși susținut de electoratul român de la sate, conservator din punct de vedere cultural), cu „intermedierea„ unui UDMR afiliat, ca și FIDESZ, la PPE (deși caracterizat în trecut de o conduită mai liberal-eurofilă), demonstrează că și el este capabil să facă o Realpolitik eficace. Acest „ecumenism„ politic suveranist se extinde de altfel la problemele religioase: spre marea disperare a elitelor urbane maghiare din Transilvania (șovine, în ciuda liberalismului lor societal, și în general anticlericale, sau cel puțin fățiș ostile ortodoxiei), după ce (în cursul unei vizite private mult comentate de către naționaliștii români maghiarofobi) a inaugurat o biserică calvinistă la Cluj, chiar în seara inaugurării unei clădiri a Universității Creștine din Partium la Oradea (și aceasta dominată de Biserica Reformată Maghiară din Transilvania), el își exprimă deschis încrederea în Biserica Ortodoxă Română, conștient de faptul că aceasta din urmă, alături de un PSD amorf din punct de vedere ideologic și șantajat de serviciile secrete, constituie principalul obstacol instituțional în fața intrigilor globaliste în România.

Pe deplin conștienți de riscurile de tensiuni interetnice pe care le implică seria de comemorări, prevăzută pentru 2018, a evenimentelor din 1918 (a căror amintire este păstrată de istoriografia românească oficială ca momentul „reunificării„ provinciilor românești intra- și extra- carpatice – iar de către istoriografia oficială maghiară ca „dezastrul de la Trianon„), „bărbații alfa„ de la Budapesta, București și Cluj (dacă fixăm în mod convențional la Cluj centrul puterii difuze a UDMR asupra minorității maghiare din România), toți trei aleși cu majorități electorale foarte confortabile – adică: V. Orbán, L. Dragnea și H. Kelemen – au hotărât în mod vizibil să construiască o axă social-patriotică și „moderat eurosceptică„ (ca să folosim caracterizarea ideologică atribuită partidului FIDESZ de către Wikipedia), în ciuda provocărilor elementelor șovine dirijate de puterile occidentale. Și dincolo de interesele comune ale Ungariei și României în Ucraina (referitor la abuzurile anti-minoritare ale juntei pro-NATO din Kiev), este evident interesul colectiv al României în edificarea acestei axe – care, prin vocea lui V. Orbán, îi promite explicit un sprijin total în demersurile sale de integrare regională (sabotate în prezent de către State membre occidentale, de exemplu Țările de jos).

Va fi oare suficient acest interes pentru a impune un minim de disciplină geo-strategică clasei politice românești, care este – în mod notoriu – dominată de interese personale (uneori chiar de tip mafiot) și puternic influențată de instrumentele soft power-ului occidental (și în special german)? Iată, probabil, principala necunoscută pe termen scurt a acestei noi ecuații central-europene.

Autor: Modeste Schwartz

Traducere: Chira Neagu

Sursa: Visegrad Post

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss