C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (II)

Share Button

În Turcia, ideologia lui Mustafa Kemal, viitorul „Ataturk”, convine de asemenea britanicilor: dezvoltând „mitul hitit” al său, dorind să „europenizeze” Turcia, ea renunță ipso facto la orice revendicare asupra teritoriilor arabe care au petrol. Turcia kemalistă este o Turcie fără nicio independență energetică, condamnată să nu fie mai mult decât o jucărie în mâinile imperialismului anglo-saxon.



O cercetare atentă a evenimentelor din epocă confirmă această viziune: într-adevăr, când pozițiile lui Ataturk și ale lui Inönü nu erau încă clar definite, britanicii se tem de orice eventual reviriment turc și înarmează Grecia care invadează Ionia și-și trimite regimentele în direcția centrului Anatoliei. Imediat ce turcii declară că vor urma mai degrabă „geopolitica hitită” a lui Mustafa Kemal, că renunță pentru totdeauna la orice pretenție asupra teritoriilor arabe pe care le dominaseră înainte, Londra (și Washingtonul) lasă din mână Grecia, căci o prezență elenică și ortodoxă în apropierea strâmtorilor și pe malurile Mării Negre ar fi putut, în cazul schimbării datelor din Rusia, să creeze un spațiu pan-ortodox, înglobând Marea Neagră și bazinul oriental al Mediteranei.

Londra, fidelă politicii sale bine stabilită după Pitt, nu dorea cu niciun preț acest lucru. Această idee pan-ortodoxă rămâne subiacentă, mai ales cu principiul naționalist grec al Enosis (realipirea Ciprului la patria mamă Grecia), cu investițiile discrete ale firmelor private rusești în Cipru (mai ales în domeniul imobiliarelor), cu furnizarea de rachete rusești forțelor grecești din insulă, cu schița unei solidarități greco-sârbești, greco-armenești, greco-siriene, greco-iraniene etc., la vremea atacului NATO asupra Serbiei, în așa măsură încât în SUA a fost evocată, cu o anumită îngrijorare, posibila emergență a unei „axe” Atena-Erevan-Teheran. Dacă ne amintim toate aceste fapte, putem să conchidem că noua Turcie kemalistă are ca funcție, începând din anii ʼ20 ai secolului XX, să închidă strâmtorile, să țină Rusia departe de bazinul oriental al Mediteranei, să-i țină pe greci la respect, să ruineze ideea de Enosis în Cipru (cu complicitatea evidentă a englezilor), să elimine orice idee de solidaritate între turci și arabi, încât niciun spațiu strategic să nu se poată constitui între strâmtori și Golful Persic.

Ideea „Marelui Orient Mijlociu”

Cât privește ideea panturaniană, care se dezvoltă în perioada interbelică în multe cercuri naționaliste turcești, ea este ținută în rezervă pentru a fi instrumentalizată contra Rusiei, dacă va fi nevoie. La prăbușirea Uniunii Sovietice, această ideologie a servit la crearea de canale de televiziune într-o limbă turcă unificată pentru nevoile cauzei, ce vehicula viziunea americană, născută în oficinele lui Brzezinski, a unui „Mare Orient-Mijlociu”, înglobând toate republicile musulmane și turcofone din fosta URSS. Alt aspect concret și practic al ideologiei panturaniene: orice resortisant turcofon din fosta URSS și din Sinkiang-ul chinez primește automat naționalitatea turcă. Dacă Turcia devine membră a Uniunii Europene, nu sunt numai cele 70 de milioane de cetățeni turci ai Republicii Turcia care vor primi liber acces pe teritoriile țărilor noastre, ci și cei cam 100 de milioane de turcofoni din Asia Centrală. Panturanismul vizează înecarea Europei sub valurile demografice ale Marii Turcofonii și astfel răzbunarea înfrângerii lui Attila la Câmpiile Catalaunice, a avarilor în secolul VII, a ungurilor la Lechfeld în 955, a otomanilor în fața Vienei în 1529 și 1683. Memoria panturaniană este o memorie lungă, pentru care evenimentele vechi de câteva secole își păstrează întreaga semnificație, sunt mereu actuale. În fața ideologiei post-creștine a tabulei rasa, a amneziei revendicată ca alegere, care handicapează Europa, aceasta este o forță și un atu considerabil. Prin artificiul acordării naționalității turce turcofonilor din Asia, Ankara înțelege să stabilească colonii turcești până în Britania și Irlanda, dincolo de câmpiile din Champagne, unde Attila s-a lovit de legiunile romane și de armatele germanice, pentru a se întoarce, bătut, spre Ungaria. Trebuie să reflectăm la aceste lucruri, căci noțiunea de timp, la orientali, nu este cea a unei durate segmentate, unde fiecare segment trecut este considerat definitiv mort, ci a unei durate eterne, unde fiecare eveniment din trecut este mereu considerat ca viu, ca necesitând un răspuns adecvat, adaptat la noile date. Această viziune vie a timpului scurs, în Orient, ne arată clar în ce slăbiciune structurală permanentă a aruncat Europa ideologia Luminilor, ideologia amneziei voluntare și revendicate.

Să recapitulăm acum evenimentele acestor ultimi cinci ani, ținând cont de lecțiile istoriei, pe care am evocat-o:

Cucerirea Balcanilor europeni

Bosnia, vă amintiți cu toții, a fost obiectul unei mari solicitudini din partea intelectualilor branșați la Tout Paris, care nu sunt decât niște bieți propagandiși în solda Washingtonului și care primesc ordine de la Brzezinski. De ce am avut parte de acest delir permanent în favoarea unei Bosnii musulmane, relicvă a prezenței otomane în Balcani? O simplă privire pe o hartă fizică a regiunii ne va face să înțelegem. Bosnia face parte din Alpii Dinarici. Ea este o regiune foarte înaltă, ușor de apărat dacă te stabilești acolo, și care permite amenințarea coastei adriatice și a văii Savei, ai cărei mulți afluenți coboară din înălțimile dinarice ale Bosniei, cum ar fi Vrbas, Bosna (care a dat numele regiunii), Drina și Una. Aceste date geografice și hidrografice permit înțelegerea faptului că puterea care deține Bosnia deține automat ansamblul Peninsulei Balcanice, cel puțin a fațadei sale occidentale, dependentă de Adriatica. Imediat ce Bosnia a căzut în mâna otomanilor în secolul XV, aceștia s-au instalat solid în regiune. Au trebuit 400 de ani pentru a-i scoate de aici! Când otomanii au abandonat Bosnia Austro-Ungariei în 1878 și apoi, mai formal, în 1908, am asistat la un veritabil joc de domino, piesele care rămăseseră în Balcani din Imperiul Otoman căzând unele după altele, încât înainte de Primul Război Mondial turcii nu mai erau prezenți decât în Tracia, la câțiva zeci de kilometri de Istanbul, amenințați de bulgari.

Când intelighentsia pariziană lucrează la apariția unei „dorsale islamice”

Intelectualii noștri mediatizați (și vag telegenici) vor instrumentaliza un mixt de: 1) filo-islamism, căci delirul multiculturalist obligă, 2) ideologie a drepturilor omului (suntem sub regimul lui Clinton, democrat, deci se utilizează această ideologie mai mult decât alta; cu Bush junior, sunt justificate cuceririle și expedițiile punitive printr-un discurs imperial, fără înflorituri eudemoniste, așa cum vedem la autori cum ar fi Kagan sau Kaplan), 3) neo-otomanism, pentru a justifica anticipativ instalarea unor formidabile baze americane în regiune, în plin centrul acestei Bosnii, a cărei importanță strategică rămâne primordială.

Iată la ce au servit discursurile în același timp lacrimogene și vindicative a clicii pariziene a unor Glucksmann, Lévy sau Finkilekraut: la instalarea pe colinele înalte dinarice ale Bosniei, apoi în Kosovo, a infanteriștilor, tancurilor, bombardierelor și rachetelor americane, îndreptate spre Italia, Austria, Germania, Ungaria, Mediterana orientală etc. Pentru geopolitologii sârbi, este vorba despre consolidarea unei „dorsale islamice” aliată cu Statele Unite și apropiată teritorial de Turcia, care la rândul ei este totalmente înfeudată Washingtonului și privată, după Ataturk, de orice independență energetică (1). Naționalismul și militarismul kemalist, gălăgios și cu accente machiste, nu servește decât la camuflarea unei stări de neputință politică lamentabilă, asemănătoare celei a unei femei întreținute…

În contextul dominației de către americani a peninsulei pe care o formează Balcanii europeni, Bosnia și Kosovo constituie un teritoriu stategic central, situat pe locurile cele mai înalte ale Alpilor Dinarici, în vreme ce Serbia constituie un punct strategic pe Dunăre, principala arteră fluvială a Europei, așa cum am avut de multe ori ocazia să explic. Serbia medievală s-a stins după moartea marelui rege Dușan în 1355 și după înfrângerea succesorilor săi la Adrianopole (Edirne) pe râul Maritza în Tracia în 1371, fiindcă ea a pierdut teritoriile meridionale cu cea mai mare înălțime. Dar Belgradul, în câmpia Dunării, nu cade decât în 1439, oferindu-le otomanilor un loc foarte important pe Dunăre. Doi ani mai târziu, în 1441, ei au putut vasaliza Valahia și au putut controla astfel întreg Sud-Est-ul european la sud de Dunăre. Asaltul contra Constantinopolului nu se va face decât după aceste operațiuni. Vom reveni la acest lucru. Va trebui să așteptăm până în 1718, pentru ca soldați din regiunea noastră, din Houx, să reia Belgradul în numele Sfântului Imperiu și sub ordinele prințului Eugeniu de Savoia. Cucerirea Belgradului, după 277 ani de ocupație otomană, marchează începutul sfârșitului pentru Sublima Poartă în Sud-Est-ul Europei: niciodată otomanii nu au mai constituit o amenințare serioasă pentru Europa, chiar în alianță cu Franța sau Anglia. Pentru istoria mică, generalizarea culturii cartofului în Europa de nord a permis ridicarea unor armate permanente, fără să fie necesare rezerve de grâu, ceea ce Franța și Imperiul Otoman aveau din belșug. Această „putere cerealieră” a constituit sprijinul puterii lor militare. Odată cu generalizarea culturii cartofului, Prusia, Austria, Polonia-Lituania și Rusia pot să alinieze trupe numeric mai importante decât Imperiul Otoman și hinterlandul său islamic.

Constantinopolul nu se cucerește pornind din Anatolia

Lecția cea mai importantă pe care se cuvine s-o tragem din lectura noastră a istoriei balcanice și a frontului euro-otoman, este că Peninsula Balcanică a constituit mereu o trambulină indispensabilă pentru cucerirea Asiei Mici, a Orientului Mijlociu, a Persiei, a Asiei Centrale și a Egiptului. Filip Macedoneanul și Alexandru cel Mare au inaugurat această strategie în antichitate. Când au securizat în contul lor periferia balcanică a Macedoniei lor de origine, au putut domina Grecia și porturile acesteia, apoi să se lanseze în direcția Indus-ului. Trebuie deci să stăpânești mai întâi Balcanii pentru a putea controla teritoriile care, în epocă, au fost supuse de Alexandru cel Mare. Geopolitologul sârb Sașa Papovici ne reamintește că selgiucizii, primii turci care au pătruns în profunzimea Asiei Mici, actuala Anatolie, nu au putut niciodată să cucerească Constantinopolul. Într-adevăr, selgiucizii au eșuat în fața Bizanțului. Papovici concluzionează că nu se poate cuceri Constantinopolul decât pornind din Balcani, „drumul anatolian” dovedindu-se prea dificil. Otomanii vor aplica această strategie pe care am putea s-o calificăm drept „macedoniană”.

Strategia „macedoniană” sau „alexandrină” a otomanilor va consta în a prelua și ocupa bazele balcanice înainte de a lua Bizanțul, care va cădea ca un fruct copt în coșul lor. După înfrângerea sârbilor la Edirne (Adrianopole) în 1371, otomanii au avansat în direcția inimii dinarice a masivului muntos balcanic și i-au bătut pe sârbi în celebra bătălie de la Câmpul Mierlei în 1389. Serbia medievală, vatră de cultură inegalabilă, este rasă de pe hartă. Doar dominația completă a Balcanilor a permis otomanilor să domine în întregime Orientul Mijlociu și Egiptul (deja hitiții și hicsoșii urmaseră aceeași cale în antichitatea cea mai veche). În aceeași logică „alexandrină”, otomanii s-au opus persanilor în condiții geografice și strategice similare celor care au prezidat lunga luptă dintre romani și parți (un studiu paralel al bătăliilor dintre romani și parți, apoi între otomani și perși, pentru stăpânirea Caucazului și a Mesopotamiei, ar putea să fie foarte instructivă).

În fața acestei duble înfrângeri sârbești din secolul XIV, în 1371 și 1389, numai câțiva europeni au fost conștienți de miză: Jean de Vienne, cavaler din regiunea Franche-Comté în serviciul Franței, amiral al flotei în Canalul Mânecii – care nu va fi ascultat când a cerut distrugerea cuiburilor de pirați englezi din acest canal – va predica o cruciadă, dar degeaba. Ordinul Lânii de Aur, fondat de Ducele de Bourgogne, în 1430, apoi faimosul „Jurământ al Fazanului” al lui Filip cel Bun în 1454, imediat după căderea Constantinopolului, constituie răspunsuri burgunde (deci ale noastre) față de acest pericol. În fine, două cruciade ungurești se vor ridica pentru a îndepărta pericolul, dar în zadar.

(Va urma)

Autor: Robert Steuckers

Traducere: Cristi Pantelimon

Sursa: Estica News

Facebook Comments
Share Button

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss