De cînd au început creșterile de salarii bugetare, angajații privaților par să fi dezvoltat iritații de piețăroaică transpirată în draci fiindcă vecina de tarabă încasează mai gros. Orice cocalar îi place să fie banu lui mai mult ca banu la fraieri. Fraierii e fraieri dacă n-are banu gros. Deloc întîmplător majoritatea strivitoare a telespectatorilor exclusivi de Discovery o frig direct pă manele după trei șaturi de tărie.
Pînă mai ieri, slujbașului obișnuit al ultracompetentului privat i se indusese mai mult sau mai puțin subtil condiția superiorității de clasă/statut, în comparație cu amploaiatul fomist al celui mai prost administrator, statul. Minciuna conținută în acest parșiv, dar eficient modul de manipulare managerială era întîi de toate de ordin financiar, căci la noi privatul plătește suficient de prost, cel mult mediocru, mult sub media continentală, în conditiile în care sumedenie de prețuri sînt aliniate sau mai mari decît cele din Occident. Dar halucinația e halucinație. Nu ține cont decît de savoarea propriilor bășini. Iar savoarea dădea plăcuta amețeală a superiorității bengoase.
Și vin niște nenorociți la putere și afli dintr-o dată că se apropie de tine, eventual te egalează, poate că te și depășește un amărît de profesor, un bandit de medic, un jandarm (criminal, desigur), un funcționar… Toți, niște putori incompetente. Practic, niște asistați care trăiesc pe spatele nostru, al superiorilor. Cum așa ceva? CUM??? Capra vecinului dă semne de viață? Pfoaaa! La arme, situaieni! La Rivuluție!!! Jos nenorociții! Îi vom reinstala la cîrmă pe cei care promit sau credem noi că promit că vor restabili savoarea aia care ne califica la vacanțe estivale de minim 3 stele (sporit), de unde să postăm fotografii făloase pentru sărăcanii care-și permit să meargă cu berea-n pungă de la Lidl cel mult la ștrand, cînd n-o ling semicaldă la umbra pomului chel de la poalele blocului nostru.
Prin ’92, poate ’94, un taxigiu îmi explica sincer ofticat de ce îi urăște el “pe ăștia” și de ce era mai bine sub Ceaușescu: “Pe vremea ailaltă eram domn. Stam pe același nivel cu doctoru, cu avocatu… Umblam la costum. Mă saluta respectuos profesori universitari. Acu, nici florăreasa care o duc nu zice bună ziua cînd urcă unde stai mata. Și nu e în principal chestie de bani, domle. E chestia de mîndria mea ca și om, m-ai înțeles?
Atunci am înțeles parțial. Ulterior, am înțeles că, de fapt, toți suntem dăcât niște taxigii foarte ofticabili, dacă e.
Autor: Sorin Faur
Sursa: Sorin Faur Facebook
Adauga comentariu