C O N T R A P R O P A G A N D Ă

ROMÂNIA MARE: VEACUL NOSTRU DE SINGURĂTATE

Pentru aniversarea unui veac de Românie Mare, cred că esențial ar fi ca în conștiința populației această perioadă să fie privită în CONTINUITATEA EI. Mi-e teamă însă că, cel puțin pentru o parte a României, pe care eu am am îndrăznit să o consider vulnerabilă – tineri și adolescenți, unii dintre ei educați și vârâți între niște jaloane dacă nu strâmbe, cel puțin discutabile, după 1989 – lucrul nu va fi posibil.



Ceea ce mă enervează cel mai mult în ultima vreme este insinuarea că istoria României s-a „oprit” în perioada dintre sfârșitul celui de-al doilea război mondial și decembrie 1989, că a fost o istorie ratată, deci inutilă, ceva nedemn, cu care ar trebui să ne rușinăm și pentru care ar fi normal să facem, neîncetat , penitență . Dar nu toți au eșuat, desigur, căci vor fi existând și excepții notabile, reprezentate de intelectualii cu burse prin Germania fix în perioada socialistă, dar cu disidențe convenabile prin sertarele din România…să fie, pentru mai târziu!

E de la sine înțeles că dacă istoria ar fi stat, clipocind, în loc, n-am mai avea nici centenar de sărbătorit…

Un fel de… jurnalist-ospătar, că altfel nu știu cum să-l încadrez, Laurențiu Ciocăzanu – îl știți…-, rămas pentru o vreme fără de „coledzi” , și-a găsit la un moment dat un cuib călduț, și se-ngresuia între Pleși și Liiceni, la REVISTA 22, din piscul căreia ne zicea așa: „… 6 martie 1945. 6 martie 2017. Zilele trecute am contabilizat deja 72 de ani de «școală» comunistă și neocomunistă (ultimii 27 de ani). Aproape trei sferturi dintr-un secol de viață trăit în mare parte sub «sedative» de esență bolșevică…” Înțelegeți, cetățeni? Așadar, ce să aniversăm, dacă 72 de ani au fost pierduți, sterili, inconsistenți?

Cei născuți după ´89 sau cei care erau copii pe atunci pot fi lesne îndoctrinați cu povești cu „ciuma roșie” și mai nou, cu „iadul roșu” întins pe 72 de ani … sunt povești simple, liniare, declarative, axiomatice , deci, nu necesită explicații . Cei care le vând însă, își falsifică astfel până și bruma de amintiri frumoase aduse de dincolo de falia căscată în decembrie 1989.

Am citit, în 2107, în CONTRIBUTORS, un text al lui Liviu Papadima , mândrie a Facultății de litere, Prorector al Universității București, cu un CV care ar băga sub masă orice muritor de rând. Textul se numește PASTILA FUSIBILĂ . Am fost neplăcut surprinsă de stilul „lipsit de stil” aș spune, al autorului. De amintirile lui terifiante din iarna lui 1984. De politizarea excesivă și îngroșată a scriiturii. De tristețea tinereții lui, care a văzut și a reținut această scenă:

„Înăuntru, peisajul cunoscut al încăperilor din instituțiile publice: vrafuri de terfeloage grămădite peste tot, fișeturi metalice scorojite, câteva scaune cu tapiseria roasă, un birou grosolan în spatele căruia era un alt bărbat. În mijloc, pe podea, o imensă baltă de apă și noroi, de la zăpada de pe încălțările celor care pășiseră în încăpere. Îmi scutur cât pot de bine bocancii și intru. Îi spun bărbatului ce mai povestisem o dată. Se uită la mine și-mi zice: «Așteptați vă rog o secundă. »Apoi se ridică din scaun și o ia spre ușă, o deschide și, spre groaza mea, îl aud urlând înspre curtea interioară: «Cine i-a dat drumul tovarășului aicea?» Reapare omul care mă condusese, îmi face un semn, îl urmez către ieșire. În apropierea porții, ridică din umeri…..Avea însă și el ordinele lui și, cel mai probabil, i-a fost frică. Tuturor ne era frică. Poate n-am știut eu cum să procedez, poate omul se temea că erau puse microfoane în cameră, poate chiar erau.”

Tristețe pe care o împinge până în anul 2017, legând iarna lui 1984 de # REZIST , de parcă timpul ar fi rămas înțepenit în loc.

Toți acești intelectuali „puri”, neatinși de infamul comunism , disidenți și cu ample literaturi de sertar, de fapt au trăit, s-au educat, s-au bucurat, au sperat, au iubit, și-au întemeiat familii și și-au mobilat, cât de frumos s-au priceput, apartamente sau case, înainte de 1989. Dar nimic n-a rămas din toată această „avuție” intimă. A rămas ura, frustrarea, neplăcerea, conducta prin care nu vine gazul, pana de curent, coada la carne, tramvaiul întârziat, adică umbra nimicului…

Din aceeași perioadă despre care ei povestesc o mie de lucruri urâte eu pot povesti o mie de lucruri frumoase. De aceea cred că viețile noastre, puse la uscat, la Judecata de Apoi, pe aceeași sârmă, vor avea, cu siguranță , transparențe și greutăți diferite .

Autor: Luminița Arhire

Sursa: Luminița Arhire Facebook

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss