C O N T R A P R O P A G A N D Ă

România contra Open Society sau de ce Soros nu-i nicăieri, fiind pretutindeni

Una din cele mai aprinse dezbateri peri-maidaneze ale zilelor trecute a fost în jurul întrebării: dacă „stă” sau „nu stă” G. Soros (cu nebuloasa lui de fundații) în spatele maidanului.

download

Răspunsul meu ar fi că, cel mai probabil, individul G. Soros și echipa lui managerială nu au avut inițiativa mișcărilor stradale din România începutului anului 2017. Însă, dacă, prin „a sta în spate”, înțelegem „a face, pe plan sociologic și cultural o asemenea mișcare nu doar posibilă, ci chiar previzibilă și, pe termen mediu, inevitabilă”, atunci responsabilitatea nebuloasei Soros este clară, și ar justifica cele mai riguroase măsuri anti-subversive (de altfel, deja implementate… în SUA).

De ce le este multora atât de greu să înțeleagă această responsabilitate structurală? În primul rând, pentru că naționalismul românesc actual, așa cum se exprimă și se structurează el în mediul virtual, în pofida asumării declarative a valorilor ierarhice definite de tradiție, este de fapt o mișcare la fel de democratică (în cel mai prost sens al cuvântului) precum maidanul, dominat numeric de semidocți creduli și guralivi. Ei au creat despre galaxia Soros o mitologie malefico-comică care constituie, de fapt, cel mai bun camuflaj pentru acțiunile reale ale respectivei galaxii. Ca să înțelegem ce înseamnă de fapt proiectul de Open Society, este, deci, necesar să începem cu exercițiul nepopular al autocriticii, distrugând miturile legate de Soros.

În mare, miturile respective sunt legate de o greșeală des întâlnită a naționalismelor infantile: excepționalismul victimar. Este absolut greșită ideea conform căreia G. Soros sau organizațiile lui ar avea o antipatie specială, sau proiecte extraordinar de viclene în privința României, pe care ar dori, de pildă, s-o distrugă prin calea regionalizării. Încarnare finală a proiectului filozofic liberal, proiectul Open Society este un individualism fanatic și se opune drastic oricărei identități colective, fie ea civică („suveranistă„) sau etnică, națională sau regională, rasială sau lingvistică. În cazul ungurimii, chiar putem spune că ura șoroșiștilor pentru naționalismul maghiar (un naționalism structurat și politic eficient, atât în Ungaria cât și în Transilvania) depășește ura lor pentru naționalismul român (slab și cu tendințe recurente de folclorizare). Iar antipatia lor discretă dar reală pentru aspectele tradiționale/patriarhale ale culturii țiganilor neasimilați (considerate tranzitorii – de aici discreția respingerii lor) este cel puțin la fel de marcată ca în cazul aspectelor similare (de fapt, mai slabe în media întregii societăți) ale culturii românești. Soros este prietenul occidentului și dușmanul Europei, pe care încearcă s-o îngroape sub valuri migratorii și s-o demoralizeze printr-un Kulturkampf feminist/libertar inspirat din iluminismul radical. Prin urmare, nu vede nici un obstacol în structura administrativ unitară a statului român, în cadrul căreia și-a desfășurat nestingherit activitățile anti-europene din ultimii 26 de ani. Mitul destrămării a fost alimentat de moștenitorii Securității, care în anii 90 și-au justificat reapariția instituțională prin evenimentele înscenate la Târgu-Mureș, înainte să găsească în „parteneriatul euro-atlantic„ din anii 2000, cu rusofobia aferentă, un nou pretext de desfășurare strategică. Iar maidanul actual, plin de „români verzi„ „anti-comuniști„ conlucrând armonios cu elitele ONGiste și USRiste din galaxia Soros, arată clar că nu există divergențe esențiale între ambele abordări, statul unitar român fiind spațiul în care ambele rețele, în decursul ultimilor 26 de ani, și-au dus la bun sfârșit planurile de subjugare a societății românești (apolitică/economică/polițienească-judecătorească în cazul serviciilor, psihologică/culturală în cazul galaxiei Soros), mai mulți lideri din activismul șoroșist fiind, totodată, agenți acoperiți.

Rămași, în marea lor majoritate, blocați în iluzia dihotomiei stânga/dreapta, intelectualii români sunt condiționați mintal să nu vadă evidenta convergență dintre agenda „anti-totalitară„ a intelectualității neo-conservatoare portocalii (Tismăneanu, Patapievici) și agenda neoliberală a stângii societale de import (mișcarea bine numită „stângistă„ – nefiind deloc socialistă) care s-a cristalizat publicistic în jurul revistei Critic Atac, plină de foști bursieri ai Central Europe University). Dincolo de mici certuri de suprafață (ca cea legată de importanța islamului în criza migratorie), ambele tabere se unesc în fobia lor iluministă împotriva oricărei forme de identitate și de organizare socială colectivă. Doar că, în timp ce „anti-comuniștii„ se întrec în lauda asumată a capitalismului, „stângiștii„ anti-autoritari îl critică aparent, dizolvând însă ideea de socialism (încă clar definită în etapa marxistă primitivă ca proprietatea socială a mijloacelor de producție sociale) într-o magmă conceptuală troțkistă special concepută ca să devieze imboldul revoluționar, orientând energia lui subversivă împotriva „machismului„, „rasismului„, „homofobiei„ și alte trăsături antropologice deloc caracteristice clasei capitaliste, și din „corectarea„ cărora se presupune (printr-o clară alunecare a analizei înspre orizonturi magice) că ar decurge o umanizare spontană a societății capitaliste. În concluzie, disputa lor, pur ideatică, se rezumă la un dezacord în privința motivelor pentru care intelectualul iluminist ar fi îndreptățit în ura sa față de popor: pentru unii, poporul (atunci adeseori rebotezat „pulime„ sau „mahala„) e detestabil în calitatea sa de masă de „leneși„, „asistați„ și alți „ignoranți„, în timp ce ceilalți îl detestă „doar„ pentru că merge la liturghie, consideră paradele gay ca o indecentă tulburare a ordinii publice și dă dovadă de puțin interes pentru arta (post)modernă subvenționată de clasa capitalistă globală prin fundațiile ei de profil. Transpuși în contextul maidanului, unii încearcă răsturnarea ordinii democratice pentru că măririle salariale ordonate de guvernele PSD „vor provoca inflație„ și „dăunează competitivității„, instigând fățiș la o reorientare cenzitară, sau chiar dictatorială, a structurii democratice, în timp ce ceilalți, ușor jenați de proximitatea unui fascism neascuns, se refugiază în formalismul juridic drag multor generații de reformiști ipocriți și pledează pentru „o stânga modernizată„ (care, judecând după precedentele americane, britanice și franceze din anii 1980-2010, are însă toate șansele să fie o stânga neoliberală, a austerității socio-economice). De remarcat, la acest capitol, mult-îndrăgita temă a „baroniilor locale„, în care, revenind cumva la sursele jacobine ale liberalismului european, ambele retorici anti-populare devin de-a dreptul inextricabile: baroniile locale nu pot fi decât foarte rele, fiind și baronii (adică structuri ierarhice, creatoare de aversiune viscerală la toți poenarii și rogozanii din lumea euro-atlantică, dar totodată și pre-moderne, deci ne-meritocratice, neperformante), și locale (deci la fel de nocive în perspectiva neo-ceaușiștilor adepți ai imperiului dac unitar și în perspectiva liberalilor „no border„, pentru care orice graniță e de rău, fluiditatea piețelor fiind în esență identică cu ordinea providențială dorită de dumnezeul lor mecanic/abstract).

Iată bazele din care trebuie pornit dacă vrem să înțelegem cum Kulturkampf-ul șoroșist este intim responsabil de realitatea (deși nu neapărat de declanșarea incidentală) a maidanului în curs de desfășurare, și anume nu în calitate de „conspirație anti-românească„ pusă la cale de forțe obscure, alogene etc. (deși elitele coloniale, mai ales din lumea germană, sunt, evident, puternic implicate), ci prin aplicarea pe termen lung, publică și deloc duplicitară a conceptului de Open Society, care este esențial incompatibilă cu existența statelor, statul minimal fiind consecința logică a neutralității axiologice liberale. Iată de ce aceleași forțe și sectoare sociale (tineri dezrădăcinați prin emigrație sau în incubatorul local al multinaționalelor, mișcări feministe, LGBT, anti-rasiste etc., lumpen-intelectualitatea centrelor „artistice„ subvenționate și… burghezia bancară) care, prin anii 2010-12, au încercat fără succes destabilizarea statului maghiar „de dreapta„ al lui V. Orbán încearcă acum să răstoarne statul român „de stânga„ al lui L. Dragnea. Cum au arătat foarte clar, după episodul Orbán, confruntările politice din anul trecut în Regatul Unit și în SUA (și cum va arăta probabil aproape la fel de clar bătălia electorală începută în Franța), războiul civil european (desigur extins la ținuturi transatlantice) al vremurilor noastre nu mai opune stânga și dreapta (noțiuni depășite și demonetizate, care nu mai pot fi folosite decât în scopuri manipulatorii), ci neo- contra paleo-, adică liberalism („de stânga„ și „de dreapta„) contra populism, libertari-liberali contra „red tories„, ideologiile omului nou („de stânga„ și „de dreapta„) contra realismul social, iluminism („de stânga„ și „de dreapta„) contra creștinism, Occident contra Europa.

De capacitatea elitelor patriotice românești de a înțelege sau nu acest schimb de paradigmă, dincolo de „anticomunismul„ folcloric al „românilor verzi„ și de „antifascismul„ pur declarativ al „stângii nepartinice„ (ca să menționăm cele două forme principale ale autismului politic în România de azi), va depinde într-o largă măsură supraviețuirea (nu în primul rând formal/teritorială, după modelul ucrainean, ci, mai esențial, structurală, adică de conținut) a statului român, precum și locul pe care poate spera să-l ocupe, după stabilizarea eșichierului, în Europa de mâine. Deocamdată, perspectivele sunt sumbre.

Autor: Modeste Schwartz

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss