C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Psihosociologul Septimiu Chelcea: ”Gatekeeping- controlul informațiilor mass-media”

Teoria numită metaforic „Paza la intrare” (Gatekeeping) a fost prefigurată încă din primele decenii ale secolului trecut, a fost extinsă considerabil în numeroase cercetări de teren în a doua jumătate a secolului al XX-lea și a fost revizuită recent, în acord cu noile media.



Repere

Pentru prima dată, termenul de „gate keeper” a fost folosit de către psihosociologul germano-american Kurt Lewin, un clasic al psihologiei sociale pe plan mondial, într-un studiu despre rolul „cercetării-acțiune” în schimbarea obiceiurilor alimentare. Canalele sociale – arată Kurt Lewin (1947, p. 145) – sunt prevăzute cu „porți” (gate), păzite de „portari” (keepers), de persoane sau grupuri care au puterea să oprească sau să permită comunicarea. Cel care a introdus însă tema de cercetare academică a controlului informației în mass-media este David M. White, profesor de jurnalism la Boston University. Studiul său „The ‘gate keeper’: A case study in the selection of news” a marcat cariera de succes a acestei teorii. David M. White, contactând un redactor cu o experiență de 25 de ani în jurnalism, i-a cerut acestuia să-i permită să analizeze copiile materialelor pe care respectivul editor a refuzat să le publice pe parcursul unei  săptămâni. Din discuțiile cu „Mr. Gate” – cum l-a numit pe editor – profesorul de jurnalism a constatat că nouă din zece articole de presă au fost refuzate spre publicare pe criterii foarte subiective, bazate pe experiența, atitudinile și așteptările editorului.

Se apreciază că studiul lui Johan Galtung și Mari H. Ruge (1965) a contribuit esențial la explicarea efectului gatekeeping, în contextul știrilor internaționale (Joye et al., 2016, p. 5). Studiul celor doi cercetători norvegieni de la Institutt for Fredsforskning (Institutul de Cercetare pentru Pace din Oslo) și-a propus să identifice factorii care transformă evenimente în „știri cu valoare”, analizând modul cum sunt inserate în patru cotidiene din Norvegia știrile referitoare la criza din Congo (declanșată de atacarea la 5 iulie 1960 a europenilor de către armata nou daclaratei Repubici Congo independente), criza din Cuba (6 iulie 1960, când SUA a suspendat importul de zahăr din Cuba) și criza din Cipru (martie-aprilie 1964, când s-a trasat „Linia verde”, care împarte Nicosia în două zone: greacă și turcă). Studiul este, fără îndoială, valoros, important pentru dezvoltarea teoriei despre controlul știrilor din presa scrisă a timpului (paza la intrarea știrilor la tipar), dar Johan Galtung și Mari H. Ruge nu au utilizat nici măcar o singură dată termenul de „gatekeeping”. În plus, studiul lor se raportează la o perioadă din evoluția tehnologiilor de comunicare în care „sfera jurnaliștilor” era clar separată de „sfera consumatorilor” de mass-media. În prezent, cele două sfere se întrepătrund.

Revizuirea teoriei 

Schimbările din media, digitalizarea și internetul, nu au dus la „concedierea paznicilor”, la abandonarea teoriei „clasice” despre modul cum sunt selectate și prezentate știrile (gatekeeping). Teoria a fost ajustată și terminologia schimbată: se vorbește acum despre „reguli de control”, despre „poarta vizionării” (gatewatching), „paza intrării în rețea” (network gatekeeping), „paza la intrarea secundară” (secondary gatekeeping), „paza la audiență” (audience gatekeeping).

Katja Friedich, Till Keyling și Hans-Bernd Brosius, profesori de comunicare  la Ludwig-Maximilians-Universität din München (Facultatea de Științe sociale), apreciază că astăzi, în era digitală, „Cercetarea gatekeeping se concentrează asupra modului în care evenimentele și problemele din societățile cu media moderne sunt cunoscute, ce informații sunt considerate relevante și, în consecință, sunt publicate de noile media, din ce perspectivă aleg jurnaliștii să prezinte evenimentele și ce aspecte îi determină pe jurnaliști să dea sau nu pubicității un set de informații” (Friedich et al., 2016, p. 59).

Teoria „Paza la intrare” se fondează pe asumpția că orice material prezentat pentru publicare în mass-media trece printr-un proces de filtrare, de acceptare sau de respingere, de ajustare, de încadrare – într-un cuvânt, textul și imaginile sunt controlate de către editori sau de către șefii lor. Doris A. Graber (2009) consideră că atunci când decid să publice o știre, editorii se orientează după următoarele criterii:

1) Impactul puternic. Povestile locale au un impact asupra publicului mai familiarizat decât a celui nefamiliarizat. Pentru a atrage atentia, jurnalistii amplifică știrile și le prezintă ca situații care s-ar putea întîmpla oricui. Transformă crize internaționale care apar rar în scenarii cotidiene, personalizând poveștile și disipându-le semnificația principală.

2) Violența, conflictul, dezastrul, scandalul. Subiecte precum violent, conflict, dezastru, scandal reprezintă al doilea criteriu. Ziarele ce conțin violențe se vând mai mult decât cele care conțin mai putină.

3) Familiaritatea. Știrile atrag mai multă atenție dacă au teme ce privesc publicul sau dacă includ situații familiare privitoare la o audiență mai numeroasă. Ziariștii transformă eventimente internaționale sau crize în știri cu care publicul se poate relaționa. Oamenii au tendința de a reține multă informație despre celebrități și sunt interesați de viața intimă a altora. Pun accentul pe trasături sau atribute ale altora și se pot relaționa în multe feluri. Știrile despre o celebritate sau moartea unui președinte rezonează la un nivel mai adânc, permițând ca unele evenimente să fie memorate un timp mai îndelungat.

4) Proximitatea. Oamenii preferă știri locale, din proximitate. Sunt mai atenți la știrile locale decât la cele internaționale sau naționale. Media locală funcționează pentru că aproximativ 75% din știrile lor sunt locale.

5) Noutatea. Știrile ar trebui să fie interesante, în sensul că nu sunt evenimente cotidiene repetitive sau evenimente care nu fac normal parte din viața oamenilor. Situații precum uraganele sau deschiderea de magazine atrag atenția multora.

Cu îndreptățire, ne putem întreba dacă aceste cinci criterii operează și în mass-media din România. Răspunsul este pozitiv și exemplele de selectare a știrilor pentru emisiunile radio și TV, ca și pentru includerea lor în ziarele pe suport de hârtie sau online sunt la tot pasul. Selecția știrilor practicată de editori, controlul informațiilor care ajung la public se fac pe baza mai multor citerii, pe care Katja Friedich, Till Keyling și Hans-Bernd Brosius (2016, p. 60) le-au grupat în trei categorii: 1) Factori de nivel macro, care țin de sistemul media (legislație, libertatea presei), de cultură, în special de cultura politică din diferite țări, și de societate, de valorile dominante la un moment dat); 2) Factori de nivel meso (imaginea pe care o au editorii despre ce interesează audiența, constrângeri comerciale, rutina jurnaliștilor, restricțiile spațiului tipografic și timpilor de emisie, accesibilitatea surselor); 3) Factori de nivel micro (caracteristicile psiho-morale ale jurnaliștilor, preferința editorilor pentru anumite evenimente, poziția jurnaliștilor în ierarhia organizațională). Cercetările empirice din S.U.A. și din alte state vest-europene au relevat că în procesul complex de selectare și prezentare a informațiilor și imaginilor în mass-media factorii de nivel meso au cea mai mare influență (Friedich et al., 2016, p. 61). Se întâmplă așa pretutindeni în lume? Rămâne de demonstrat prin cercetări de teren în țările din Asia, Africa și America Latină. Cred, totuși, că nu greșim dacă apreciem că în selecția știrilor de către editori sunt erori sistematice, că în acceptarea spre publicare a știrilor intervin în combinație factori organizaționali mass-media, norme jurnalistice, atitudinile editorilor și interesul publicului.  

Selecția sondajelor de opinie publică

În cazul preluării în mass-media din România a rezultatelor din sondajele de opinie publică funcționează unele dintre criteriile care conferă valoare de știre și filtrează fluxul știrilor – așa cum au fost identificate de Johan Galtung și Mari H. Ruge (1965). Cu referire la situația din România, am în vedere următoarele criterii:

1) Prestigiul institutelor de sondare a opiniei publice. În România, sunt câteva astfel de institute care au dobândit notorietate și credibilitate prin profesionalismul lor. Publicarea rezultatelor din sondajele efectuate de institute obscure, ce apar în preajma alegerilor electorale și apoi dispar la fel de rapid cum au apărut, poate indica o tendință de manipulare.

2) Importanța problemei sociale care a generat curentele de opinie puse în evidență prin sondaj. Este de așteptat ca rezultatele sondajelor pe problemele grave ale țării (sărăcia, corupția, inegalitățile sociale, îmbătrânirea populației, migrația) să fie preluate în presă mai degrabă decât cele pe probleme care afectează doar unele segmente ale populației (de exemplu, unde își vor petrece bugetarii concediul). Când apar în mass-media date din sondaje pe probleme puțin semnificative, putem să ne punem întrebarea dacă nu cumva este vorba de o încercare de manipulare, de o „perdea de fum”.

3) Claritatea curentelor de opinie puse în evidență de sondaje face ca datele să fie preluate în mass-media. Dacă într-un sondaj distribuția răspunsurilor la întrebările în legătură cu problemele sociale autentice aproximează curbe în J, bimodale și polimodale, curbe în W, este foarte probabil ca datele să devină știre și să intre în fluxul mass-media. Dacă sunt preluate date care aproximează o distribuție normală standard a răspunsurilor (curba lui Gauss), avem temei să ne îndoim de buna-credință și/sau de competența gatekeeper-ilor.

4) Proximitatea, apropierea dintre datele sondajelor de opinie publică și importanța pe care o acordă oamenii problemelor puse în discuție. Șansele preluării rezultatelor din sondajele de opinie sporesc cu cât acestea sunt mai apropiate de ceea ce oamenii apreciază că este important pentru ei.

5) Consonanța: mai curând sunt preluate în mass-media rezultatele sondajelor care sunt conforme cu așteptările și stereotipurile cetățenilor decât rezultatele unui sondaj care le contrazic.

6) Imprevizibilitatea rezultatelor din sondajele de opinie publică sporesc probabilitatea de a atrage atenția gatekeeper-ilor și, în consecință, acceptarea publicării lor.

7) Continuitatea datelor influențează decizia de a fi preluate în presă: efectuarea sondajelor pe aceleași probleme sociale, cu o anumită periodicitate, mărește șansa de a fi incluse în fluxul mass-media. Rezultatele barometrelor de opinie publică (efectuate anual, de două sau de patru ori pe an) vor fi preferate sondajelor de opinie publică ad hoc.

8) Concordanța intervine în preluarea de către mass-media a datelor din sondajele de opinie publică. Dacă rezultatele sondajelor se încadrează firesc în ansamblul comunicării, atunci foarte probabil că vor fi incluse în emisiunile TV sau în edițiile ziarelor.

9) Valorile socioculturale ale societății și/sau ale gatekeeper-ilor influențează decizia de includere în mass-media a rezultatelor obținute în sondarea opiniei publice.

Toate aceste criterii, care pot fi ordonate în diferite moduri, ne explică de ce unele sondaje de opinie publică se bucură de atenție din partea mass-media și altele nu, de ce unele cotidiene naționale preiau rezultatele sondajelor și altele nu, de ce se acordă spațiu tipografic și timpi de emisie radio-TV mai mare sau mai redus sondajelor devenite știri. În general, se poate spune că mass-media din România preia selectiv, pe baza unor criterii subiective, datele din sondajele de opinie publică, reformulează nejustificat întrebările, comentează partizan unele variante de răspuns, ocultând alte variante, schimbă uneori sensul datelor și le încadrează diferit, dând preferință aspectelor negative. Într-un cuvânt, nu de puține ori sondajele de opinie publică devin dintr-un tip de cercetare sociologică un instrument de manipulare politică.

Bibliografie

Friedich, Katja, Keyling, Till, Brosius, Hans-Bernd (2016). „Gatekeeping revisited”, în G. Vowe, P. Henn (eds.). The Evolution Political Communication in the Online World. Theoretical Approaches and Research Designs (pp. 59-72). New York, Routledge.

Galtung, Johan , Ruge, Mary H. (1965). „The structure of foreign news”, Journal of Peace Research, 2, 1, pp. 64–90.

Graber, Doris A. (2009). Mass Media and American Politics. Washington, DC, Print.

Joye, Stijn, Heinrich, Ansgard, Wöhlert, Romy (2016). „50 years of Galtung and Ruge: Reflections on their model of news values and its relevance for the study of journalism and communication today”, Communication and Media, 11, 36, pp. 5–28.

Lewin, Kurt (1947). „Frontiers in group dynamics: II. Channels of group life; Social planning and action research”, Human Relations, 1, 2, pp. 143–153.

White, David M. (1950). „The ‘gate keeper’: A case study in the selection of news”. Journalism Quarterly. 17, 4, pp.  383–391.

___________________________________________

NOTA REDACȚIEI: Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”, de Septimiu Chelcea, în curs de apariție la Alexandria Publishing House.

Septimiu Chelcea (n. 1940) este professor emeritus (Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti). În 1974 a obținut titlul ştiinţific de doctor în filozofie, specialitatea sociologie. A fost distins cu Premiul „P. S. Aurelian” al Academiei R. S. România (1980). În 2004, a primit Premiul OPERA OMNIA pentru întreaga activitate de cercetare științifică, acordat de Consiliul Național al Cercetăriii Științifice din Învățământul Superior. A publicat numeroase articole, studii şi monografii, dintre care Chestionarul în investigaţia sociologică (1975), Experimentul în psihosociologie (1982), Personalitate şi societate în tranziţie (1994), Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat,un articol ştiinţific în domeniul ştiinţelor socioumane (2000, ediţia a IV-a, revăzută şi adăugită, 2007), Un secol de cercetări psihosociologice. 1897-1997 (2002), Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative (2001, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, 2007), Opinia publică: gândesc masele despre ce şi cum vor elitele? (2002), Enciclopedie de psihosociologie (coord., 2003), Comunicarea nonverbală în spaţiul public (coord., 2004), Comunicarea nonverbală: gesturile şi postura (în colab., 2005), Psihosociologie: Teorie şi aplicaţii (coord., 2006, ediția a III-a, revăzută și adăugită, 2010), Ruşinea şi vinovăţia în spaţiul public. Pentru o sociologie a emoţiilor (coord., 2008), Opinia publică. Strategii de persuasiune şi manipulare (2006), Psihosociologia publicităţii. Despre reclamele vizuale (2012), Fricile sociale ale românilor (coord., 2015), Psihosociologie aplicată. Publicitatea (2016), Așa a fost? Așa îmi aduc aminte. 1945-2015 (2016, ediția a II-a, revăzută și adăugită, 2017). În 2017 semnează prefața la ediția a II-a a cărții Propagandade Edward L. Bernays, moment la care începe colaborarea cu editura suceveană Alexandria Publishing House, unde a publicat în 2018 volumul de eseuri Elogiu plictiselii. Eseuri psihosociologice și în iunie 2019 volumul De gustibus. Eseuri psihosociologice, iar în curs de apariție la aceeași editură este cartea „Opinia publică. Persuasiune și manipulare”.

 

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss