Să fii falit, dar să dictezi regulile jocului: acesta este paradoxul zilelor noastre! Desigur, doar atunci când se referă la state şi la sectorul financiar. Pe măsură ce criza financiară înaintează desluşim şi de ce bolovanul datoriilor care a declanşat-o a putut ajunge la asemenea dimensiuni: pentru că instituţiile de credit şi debitorii privilegiaţi au ştiut dintotdeauna că vor fi excluşi de la răspunderea meritată în faţa pieţei.
Şocul din Cipru ne spune că autorităţile (naţionale sau europene), dimpreună cu un sector financiar insolvabil, pot dispune, după reguli stabilite abuziv, de bani care nu au fost niciodată ai lor. Ceea ce ar fi trebuit să fie un faliment al sistemului bancar, s-a transformat într-o construcţie financiară ciudată în care laolaltă instituţii financiare ca şi moarte şi un stat neavenit în relaţia dintre creditori şi debitori caută o rezoluţie care să menţină întrucâtva status-quo-ul.
Când falimentul ar trebui să meargă pe căile bătătorite ale capitalismului, înlocuind în mod legitim actorii în scenă, statul este chemat – ca şi în 2008 – să menţină la frâiele economiei şi în fruntea eşafodajului societăţii aceleaşi entităţi pierzătoare, dimpreună cu personalul lor corupt şi practicile lor păguboase.
Opiniei publice internaţionale i se prezintă ca taxare (sau confiscare) a statului din depozite, ceea ce deja a fost pierdut de bănci. În realitate, ceea ce s-a întâmplat în Cipru a fost un faliment sistemic în zona bancară, o incapacitate de onorare a obligaţiilor de plată către creditori (în mare parte deponenţi) de către bănci insolvabile.
Statul a operat mai degrabă ca un salvator al băncilor – entităţi de drept privat – atunci când acestea ar fi trebuit să fie lăsate singure la judecata pieţei. Oricât de dureroasă era realitatea aflată la masa credală (deponenţii oricum ar fi pierdut bani), măcar dispariţia entităţilor pierzătoare şi validarea ca faliţi a incompetenţilor (sau hoţilor) care le-au condus, ar fi pus lucrurile în ordinea lor firească. “Soluţiile” de răspuns căutate în toţi aceşti cinci ani de criză converg, însă, într-o sigură direcţie: păstrarea în scenă a aceloraşi actori, a aceloraşi practici şi rostogolirea agonizantă a unui bolovan al datoriilor care nu pot fi plătite niciodată.
Criza cipriotă, cu bănci ţinute închise cu zilele, cu “confiscări” de depozite în numele statului, ne pune în faţă o realitate: băncile pot beneficia, atunci când ajung în pragul prăbuşirii, de posibilitatea suspendării unilaterale a plăţilor, fără a fi declarate falite. Este privilegiul acordat de stat, acolo unde oamenii obişnuiţi sau firmele din alte domenii de activitate nici nu ar visa la o asemenea clemenţă.
Este o realitate pe care o aflăm acum, dar pe care bancherii au ştiut-o dintotdeauna. Tocmai de aceea au şi operat cu nivelul acesta de risc. Filosofia a fost să bage pe gât statelor, firmelor şi populaţiei cât de mult credit posibil. Câştigurile din asemenea inflaţie se contabilizau în desaga sectorului financiar. Pe de altă parte, băncile ştiau că vor beneficia de protecţie – asigurată de stat – în faţa creditorilor lor atunci când crivăţul crizei va sufla cu putere.
Chiar dacă impasul din Cipru şi ameninţarea asupra depozitelor populaţiei este ceva nou pentru lumea occidentală după zeci de ani, privilegiul suspendării plăţilor de către bănci a fost o practică binecunoscută din istorie. Etapele de fugă ale deponenţilor cu banii din bănci au fost frecvente, o reflectare a fragilităţii inerente sistemului rezervelor fracţionare cu care operează băncile moderne. În oglindă, cazurile de suspendare legală a plăţilor (control al capitalului, vacanţe bancare, rambursarea unor bani tipăriţi de banca centrală) au reprezentat de multe ori alternativa băncilor la o capitulare necondiţionată – marcată de faliment – în faţa deponenţilor.
Operarea în sistemul rezervelor fracţionare şi cu bancă centrală presupune că sistemul bancar are chiar în principiile sale de funcţionare premisa – dacă nu legal stabilită, cel puţin presupusă – că băncile vor fi excluse de la rigoarea crizei capitaliste prin suspendarea unilaterală a plăţilor. Acesta este şi motivul pentru care Jorg Guido Hulsmann, profesor la Universitatea din Angers, Franţa, consacră un capitol special în lucrarea sa, “Etica producţiei de bani”, acestui fenomen al suspendării legale a plăţilor.
Abdicarea băncilor dintr-un sistem legal de la obligaţiile de plată a apărut dintru începuturi, chiar din zorii epocii băncilor centrale. Primul astfel de episod datează încă din 1696. Hulsmann aminteşte că Banca Angliei, ajunsă în situaţie de faliment la doar doi ani de la înfiinţare, a supravieţuit doar ca urmare a mâinii întinse de Guvern. Coroana Britanică, care ajutase la crearea ei, a rămas principalul client şi-i acorda privilegii suplimentare precum suspendarea plăţilor sau protecţie legală în faţa concurenţei din partea altor bănci.
Când băncile pot emite bancnote având curs legal, lucrurile sunt încă şi mai complicate întrucât numărul clienţilor aflaţi sub incidenţa suspendărilor de plată este mai mare. Indiferent dacă banca ajunge în situaţia de faliment ca urmare a unor fraude, a insolvenţei sau a proastei gestiuni a lichidităţii, închiderea ei este legitimă din perspectiva legilor capitalismului, scrie Hulsmann. El insistă şi asupra aspectului absurd că banca ce îşi suspendă plăţile susţine principiul legal potrivit căruia propriii ei debitori ar trebui să îşi respecte obligaţiile contractuale. Peste toate, este statul cel care consfinţeşte această stare de lucruri. “Guvernul nu mai aplică legea în ceea ce priveşte promisiunile făcute de băncile privilegiate propriilor creditori, dar o face în cazul plăţilor pe care trebuie să le facă debitorii către banca în cauză”, mai spune profesorul german.
Dincolo de orice învăţăminte, criza cipriotă ne spune că principiul suspendării legale a plăţilor din partea băncilor pare a fi implicit sistemului, iar statele “democratice” sunt dispuse să vină în ajutorul instituţiilor de credit aruncând în aer legislaţia privind înţelegerile contractuale. Este cel dintâi privilegiu de care se bucură băncile virtual falimentare…
Autor: Adrian Panaite
sursa: curierulnational.ro
Ha ha, bai amaratule si tu abia acu` ti-ai dat seama? Ce virsta ai? Iesi pe usa afara si intreaba la intamplare 100 de persoane: “Ce inseamna sistem bancar FRACTIONAR?” Ha ha, acu intelegi de ce ma hlizesc ca vaca in targ? Chestia asta cu bancile este la fel ca chestia aia cu luatul acadelei de la gura copilului. Ha ha fac pariu ca astia nici acu` nu sau prins despre ce vorbeam…