C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Politica se face cu inima caldă și mintea rece

Situația din Orientul Mijlociu și statele direct sau indirect implicate în “viesparul medio-oriental”, după asasinarea generalului iranian Qassem Soleimani, un adversar dur și necruțător, dar tocmai prin aceasta un valabil partener de negocieri, face tristețea mai grea decât îngrijorarea.



Îngrijorarea este tactică: cine, când, unde va mai fi omorât în aplicarea legii talionului?

Tristețea este strategică: aceste evenimente se produc exact pe când se încerca amorsarea unor negocieri între SUA și Iran, ele afectând posibilitatea ajungerii la un rezultat consensual rezonabil. (Cei care nu știu trebuie să afle că negocierile cu rezultate viabile și durabile se poartă cu adversarii iar nu cu prietenii, respectiv cu adversarii fermi iar nu cu cei ezitanți.)

Cineva cu inima rece a avut acum interesul să încălzească mințile. Și vreau să cred că nu Președintele Trump a fost acela. Mi-e teamă că el ar putea fi una din principalele victime. Cu siguranță strategia sa de dezangajare militară din Orientul Mijlociu este. Chiar dacă escaladarea războinică a conflictului cu Iranul poate să îi faciliteze obținerea unui nou mandat.

Desigur, se poate argumenta că națiuni precum cea iraniană nu cunosc decât limbajul forței și că asasinarea lui Soleimani (nu discut aici aspectele de drept internațional, forța dreptului lăsând deja de decenii locul dreptului forței) s-a dorit a fi tocmai un impuls dat ayatolahilor ca să vină la masa unor negocieri serioase. Asemenea jocuri sunt, însă, totdeauna riscante întrucât dozajul corect este greu de realizat.

Atenție la “legea eficienței regresive a presiunii excesive”, despre care am scris mai demult. Adesea, o presiune devenită prea mare mărește rezistența celui asupra căruia se exercită, în loc să îl facă mai conciliant.

PS După intervenția militară concepută de tripleta George Bush Jr, Dick Cheney, Donald Rumsfeld, în Irak, și înlăturarea regimului lui Saadam Hussein, chipurile de dragul securității, dar și al petrolului, însă, în orice caz, nu de dragul democrației și libertății, i-am avertizat pe partenerii noștri strategici (într-o discuție cu secretarul adjunct al apărării, dl Wolfowitz, și nu numai) asupra faptului că dacă nu îi vor recupera pe sunniții irakieni, tocmai învinși, și nu îi vor face din inamici aliați în administrarea puterii locale / naționale, vor compromite echilibrul de putere la Golful Persic în favoarea Iranului și vor face pârtie șiiților până la Marea Mediterană. Am avut impresia că i-am convins, chiar dacă și surprins. Se pare însă că era deja prea târziu. Târziu mai ales pentru unii care, având psihologie americană de mare putere, nu pot înțelege de fel psihologia orientală.

PPS Europarlamentarul Traian Băsescu-Petrov ne învață că, în situația actuală, nu are nici un rost să ne încredem în Franța (cu care în trecut inițiase un parteneriat strategic) și în Bruxelles / UE (de la care primește azi salariul), trebuind să ne înțelegem cu SUA asupra formulei noastre de securitate, în contextul arhitecturii de securitate est-europene. Cum s-ar zice, omul revine mereu la prima dragoste pentru „marele licurici”. Fără îndoială, securitatea României depinde (și) de parteneriatul nostru strategic cu SUA. Aceasta chiar în gradul cel mai înalt. Potrivit amintitului parteneriat, astfel cum l-am conturat cu partea americană în toamna anului 1997, părțile se angajau să se informeze, consulte și concerteze în legătură cu demersurile lor geostrategice. Mă întreb dacă guvernul român a fost cel puțin informat, dacă nu chiar consultat, în legătură cu acțiunea privind eliminarea generalului Soleimani? Dl ministru de externe, Bogdan Aurescu, ar trebui să lămurească acest aspect.

Autor: Adrian Severin

Sursa: Adrian Severin Facebook

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss