C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Manipularea LIBOR

Descoperirea că ratele dobânzii LIBOR ar putea fi manipulate de către unele instituții financiare din Marea Britanie şi, prin ele, potenţial, de către Banca Angliei (n.a. banca centrală a Marii Britanii) a reprezentat un şoc pentru întreaga industrie financiară globală. Aşa cum meridianul 0 trece prin Greenwich şi toată lumea îşi potriveşte ceasul după această oră, aşa şi industria financiară globală se raporta la acest indicator calculat în City-ul londonez. Toate canalele mass-media financiare, dar şi autorităţile de reglementare financiară şi instituţiile bancare din toată lumea încearcă să digere această ştire neaşteptată, să afle cauzele fenomenului şi posibilele scenarii de a face faţă acestui nou tip de provocare. Paginile revistei „Economistul” au prezentat deja numeroase puncte de vedere extrem de interesante cu privire la acest, să îi spunem plastic, scandal.

Trebuie subliniat încă din start că scandalul LIBOR nu este o poveste de budoar ieşită la suprafaţă. Nu este un scandal determinat de un comportament atipic, extraordinar sau de vreo inovaţie malefică. Cum este, de exemplu, scandalul directorului angajat într-un love affair cu o subordonată sau cel al şefului de sucursală de bancă, care a furat banii deponenţilor pentru a-i juca la Casino. Este un scandal anunţat, determinat de premisele fundamentale instituţionale pe care se bazează sistemul bancar britanic şi, la rândul său, global. Altfel spus, este un scandal care era cel mai probabil să apară, iar singura necunoscută era doar momentul apariţiei lui.

Surprinderea cu privire la acest scandal nu poate fi determinată decât de o ignoranţă greu explicabilă a unei lecţii simple de economie. Este o diferenţă ca de la cer la pământ între un preţ de piaţă şi o cotaţie cerută (sau oferită). Preţul de piaţă reprezintă preţul mediu al tranzacţiilor efective care au avut loc pe o piaţă. Altfel spus, preţul mediu se calculează ex post în funcţie de volumul de tranzacţii reale care au avut loc pe piaţa în cauză. Preţurile de piaţă sunt imaginea sintetică a rarităţii relative a bunurilor. Un întreprinzător privat care le ignoră este în neinspirata situaţie a unui orb care încearcă să traverseze o autostradă.

LIBOR nu se încadrează, însă, în această categorie a preţului de piaţă. LIBOR reprezintă, în termeni simpli, o medie a unor cotaţii (nu preţuri efective) la care un grup de bănci de pe piaţa londoneză raportează în fiecare dimineaţă către Asociaţia bancherilor britanici că ar fi dispus să efectueze tranzacţii de credit până în jurul orei prânzului (în paginile numerelor anterioare ale revistei găsiţi detalierea acestei descrieri). Aceste cotaţii sunt, însă, doar preţuri la care băncile arată că sunt dispuse să tranzacţioneze pe viitor, însă, în anumite termene şi condiţii. Cotaţiile se ajustează în funcţie de interesul celorlalţi participanţi la piaţă şi nu reprezintă o ofertă de a tranzacţiona nelimitat. În plus, cotaţiile fiind raportate către o asociaţie care nu-şi asumă niciodată rolul de contraparte, acestea pot fi oricât de artificiale, căci nimeni nu se supără. Este exact cum raportau, în perioada socialistă, directorii de CAP-uri cu privire la producţia la hectar. Este, deci, o mare eroare de a băga în aceeaşi oală LIBOR şi, de exemplu, preţul petrolului de pe piaţa londoneză. Din acest punct de vedere, utilizarea neatentă a termenului de „cotaţie” (ba preţ de piaţă, ba cotaţie propriu-zisă) este generatoare de erori.

Dar de unde atracţia LIBOR pentru pieţele financiare internaţionale? De ce industria financiară globală se raporta atât de mult la acest indicator? Aici se pot avansa mai multe consideraţii, dar cred că cea mai importantă este aceea că sistemele naţionale financiar-bancare de peste tot din lume, bazate pe rolul discreţionar şi foarte frecvent arbitrar al băncilor centrale în a stabili ratele dobânzilor de pe piaţă (exact ca o agenţie de planificare în socialism, care fixează preţurile la orice) a dus peste tot în lume la aceeaşi imposibilitate a calculului economic de către participanţii de pe piaţă. În perioada socialistă, întreprinderile socialiste angajate pe pieţele externe, dar chiar şi agenţiile centrale de planificare trăgeau cu ochiul la preţurile de pe pieţele capitaliste pentru a-şi face o idee despre raritatea relativă a bunurilor economice pe plan global. Paradoxal, până astăzi, aceşti participanţi de pe pieţele financiare – deopotrivă creditori şi debitori – căutau un asemenea indicator obiectiv, calculat independent şi relevant pentru întreaga piaţă globală. Eroarea lor – sau, să admitem, asumarea calculată a riscului – a fost de a se baza pe LIBOR. În lipsa unui preţ de piaţă în sectorul financiar-bancar global, acesta părea a fi cât de cât un paliativ nedureros.

Că simplele lecţii de economie nu au paliative, aici este o altă discuţie. Afundaţi în modele cantitative impresionante de evaluare a activelor financiare, în construirea de instrumente financiare tot mai complexe şi tehnici tot mai elaborate de gestiune a riscului, finanţiştii uită aceste simple lecţii de economie (dacă doriţi să vă convingeţi singuri, întrebaţi aceşti profesionişti care sunt cauzele inflaţiei într-o economie. Răspunsurile pot fi baza scenariului unui nou sitcom de succes). În faţa faptului că, aproape în totalitatea lor, aceşti specialişti sunt orientaţi exclusiv către analiză cantitativă, teoria economică îşi permite din când în când o mică corecţie. Când economistului de la catedră i se solicită respectuos părerea. Să fim înţeleşi: nimeni nu pune la îndoială IQ-ul vreunui profesionist din industria financiar-bancară, dar celor mai mulţi li se poate reproşa ignorarea neprofitabilelor şi plictisitoarelor lungi lecţii de adevărată teorie economică.

În plus, mai există o dimensiune interesantă a acestui scandal. Cea a poveştilor personale ale celor implicaţi. Saga manipulării LIBOR ca şi cvasitotalitatea scandalurilor din sectorul financiar-bancar global sunt vândute de către mass-media şi autorităţile publice ca dovezi ale lăcomiei şi perfidiei bancherilor, fie ei londonezi sau nu. De această dată, a fost cazul domnului Bob Diamond, CEO al respectabilei Barclays. Putea fi al oricui altcuiva.

Paradoxul este că, practic, în ciuda aparenţelor, Barclays nu a câştigat din această manipulare nimic în mod direct şi imediat sau de manieră care să-i schimbe radical contul de profit şi pierderi. Manipularea LIBOR a fost consecinţa unui nou tip de intervenţionism public în sectorul financiar, şi anume unul informal. Nebazat pe reguli cunoscute şi ordine explicite şi transparente, acesta poate fi mai dramatic şi mai nociv decât cel clasic. Funcţionează doar pe bază de telefoane sau mailuri. În mod concret, reprezentanţi ai Băncii Angliei au contactat pur şi simplu managementul băncii în cauză şi l-au întrebat de ce cotaţiile Barclays (care intrau la calculul LIBOR) erau aşa de mari? Bineînţeles, când şefului i se pare că ceva este mic, îl faci mai mare. Sau când ceva este mare, îl faci mai mic (altfel spus, situaţia în sine sugerează asimetria de putere de negociere dintre un reprezentant al băncii centrale şi un CEO al unei bănci private). Astfel, Barclays, chiar fără să i se spună în mod explicit ce să facă cu cotaţiile sale, a luat iniţiativa de a reduce aceste cotaţii. Această reducere se potrivea oarecum şi propriului interes al băncii de a lăsa impresia că riscul său proprietar este mai redus decât în realitate, deci că banca este mai solidă. Câştigurile proprii ale băncii sunt discutabile în măsura în care, în ciuda reducerii artificiale a LIBOR, orice contraparte a Barclays avea libertatea de a accepta sau nu cotaţiile efective ale băncii în tranzacţiile directe. Dacă o asemenea contraparte avea impresia unor cotaţii prea reduse ale Barclays, putea merge în altă parte să caute un profil risc/câştig mai apropiat de realitate. Prin urmare, motivaţia principală a Barclays nu a fost profitul, ci doar „supunerea” la noul tip de intervenţionism al băncii centrale.

Dar care să fie motivaţia reprezentanţilor Băncii Angliei de a se implica într-o astfel de acţiune? În câteva cuvinte simple, orice bancă centrală (incluzând-o pe cea de pe Tamisa) va prefera, mai ales în perioadă de criză, ca levierul monetar – respectiv expansiunea monetară dată de reducerea dobânzilor, cuplată cu infuzia de lichiditate – să funcţioneze cât mai eficient. Prin urmare, aceşti reprezentanţi au pus presiune pe instituţiile bancare pentru a reduce dobânzile, chiar şi pentru modificări minore. Iată, până la urmă, principalul motor al acestui scandal. Că niciodată reprezentanţii Băncii Angliei nu vor fi acuzaţi de fraudă aşa cum sunt, de exemplu, acuzaţi cei din firmele private care modifică rezultatele financiar contabile, este evident.

Lecţiile ce se pot trage din scandalul manipulării LIBOR ar putea fi spuse pe înţelesul tuturor astfel:

1. Să nu te crezi milionar dacă îţi stabileşti singur un preţ de vânzare a Trabantului ruginit din curte, moştenit de la bunicul, de peste 1 milion de euro. Evident, în ciuda „cotaţiei” în cauză, eşti în continuare la fel de bogat. Sau, mai bine zis, la fel de sărac;

2. Dacă te sună şeful şi îţi spune că nu curge apa la robinet, nu încerca să repari tu instalaţia dacă nu e treaba ta. S-ar putea să pici de fraier când apa nu va curge data viitoare, iar şeful oricum nu va cădea de vină în faţa propriilor lui şefi.

Scandalul LIBOR este, în acelaşi timp, o lovitură majoră dată reputaţiei pieţei financiare londoneze. Există pericolul ca Marea Britanie să devină o piaţă financiară ca oricare alta. Ceea ce, sinceri să fim, nu va fi o dramă majoră pentru nimeni, nici măcar pentru britanici.

Articolul a fost publicat iniţial în revista Economistul nr. 31-32 (81-82)/2012, 27 august-9 septembrie, sub titlul: Manipularea LIBOR sau un nou episod din saga “the return of the blackboard economist”.
sursa: ecol.ro

Related Posts

One Response “Manipularea LIBOR”

  1. neimportant says:

    Majoritatea economistilor, in special a celor din sectorul financiar-bancar in realitate habar n-au cum se stabilesc si de catre cine “cotatiile” la care isi stabilesc dobanzile si respectiv, raporteaza cursul de schimb valutar. Ascuns in spatele unor formule greoaie, niciodata pe de-antregul matematice, adevatul despre “cine face jocurile” este cunoscut doar catorva, absolut intamplator foarte bine platiti ca sa-si tina gura sau care, direct sau indirect, participa la luarea unor decizii privind aceste cotatii. Realitatea este ca, sistemul economic actual nu are nimic stiintific in ceea ce priveste functionarea lui, puterea sa derivand din ignoranta si credulitatea actorilor sai.Am tot citit articole scrise de “specialisti” si inca ma mira cum este posibil ca nici unul din acesti indivizi sa nu puna sub semnul intrebarii bazele si fundamentele filosofico-etice ale sistemului, ca sa nu mai vorbim de eficienta sa in gestinarea resurselor planetare pe termen mediu si lung. Concluzia mea: in realitate, acesti “specialisti” fie ca se afla la catedra, fie ca sunt reprezentanti ai actorilor economici sau simpli oameni “care-si dau cu parerea”, sunt toti, fara exceptie, simplo propagandisti ai “valorii banului”.
    Sa deschideti ochii bine!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss