C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Lucian Sârbu: „Despre alternative și ignoranță”

De când un tânăr impertinent – după standardele vremii – pe nume Eugen Ionescu a mitraliat toată elita literară a vremii într-un volum al cărui titlu, Nu, nu prevestea nimic bun pentru destinul său, mica noastră cultură de periferie parcă a stat mereu sub semnul opoziției dintre o elită cu un discurs infatuat, dominant și omniprezent și o mică opoziție dispusă să o atace donquijotește, la baionetă.



Câteodată, donquijotismul a obținut victorii de parcurs. În anii 1950 au fost posibili un Labiș, un Preda sau un Barbu; în 1968 o întreagă generație literară a reușit „destinderea”. Totuși, în ansamblu, anii 1950 au fost anii romanelor teziste și anii 1970-1980, ai literaturii național-comuniste. Cât despre filozofie și, în sens mai larg, științele sociale, știm prea bine că după 1948 acestea au fost complet aservite puterii, ajungând, la un moment dat, să fie criticate chiar de către Ceaușescu (cu prilejul „tezelor” din 1971) pentru că nu se implicau suficient în educația și viața clasei muncitoare. Autorii care sprijineau discursul oficial, al puterii, erau singurii care aveau acces la funcții de conducere, inclusiv în instituțiile de cultură și de educație. Ceilalți rămâneau blocați în funcții mărunte și în diverse forme de marginalizare.

Nici anii de după 1989 nu au fost altfel. Cocoțați pe spinarea unui anticomunism de paradă care nu mai prezenta nici cel mai mic risc, ajunși la mierea din borcanele puterii (Editura Politică, burse, funcții publice, sponsorizări, multiple scutiri de taxe și impozite…), asumându-și un discurs comod pro-capitalist și pro-occidental, anumiți intelectuali publici, pe care îi știm cu toții, dar al căror nume nu merită pomenit, și-au construit o fortăreață aparte, la adăpostul banului public, dintre ale cărei creneluri își permit să mitralieze impunisabil pe oricine nu e de acord cu dogmatica de rit nou. Pentru a intra în „fortăreața culturală” și a te bucura de ceea ce beneficiază cei din interior – în primul rând, acces la resursele publice într-o țară în care bugetul Ministerului Culturii începe în fiecare an, invariabil, cu 0,…%  – un tânăr intelectual e obligat să se prezinte la poarta citadelei cu căciula în mână, jurând credință fierbinte crezului pro-capitalist și pro-occidental al celor dinăuntru. Altă cale de acces nu există.

Și totuși, atacuri la baionetă împotriva fortăreței au existat. Și nu puține! O primă tentativă de asalt împotriva grupului de intelectuali înhămați cu hotărâre la lucrativa căruță a capitalismului post-1989 (grupați, în general, în jurul Editurii Humanitas, GDS-ului și Alianței Civice) a fost făcută la scurtă vreme după 1990 de fosta grupare protocronistă de la revista Luceafărul de dinainte de 1990, adică de către Eugen Barbu, Vadim Tudor și Mihai Ungheanu. Tentativa acestora era lipsită de credibilitate, în primul rând, deoarece respectivii făcuseră parte dintre „favorizații” vechiului regim. Barbu, după cum se știe, a murit destul de repede după 1990 (în 1993), neapucând să mai joace un rol deosebit în viața culturală post-revoluționară. Vadim Tudor s-a limitat la imprecații și înjurături care nu merită luate în considerare. În schimb, Mihai Ungheanu a elaborat un întreg eșafodaj teoretic, pornind de la ideea că multe dintre personajele-cheie ale grupului (Ana Blandiana și Romulus Rusan, Nicolae Manolescu ș.a.) fuseseră apropiate înainte de 1989 de Gheorghe „Gogu” Rădulescu. Acest Gogu Rădulescu era un fost ilegalist din anii 1930 și membru în CPEX al PCR. În decembrie 1989, apăruse la televizor alături de Ceaușescu în fatidica seară de 20 decembrie 1989. În particular, îi plăcea să cultive și să ajute oamenii de litere, dar nu pe orișicare, ci numai pe aceia care primeau premii literare europene, care erau remarcați de Europa Liberă, care nu făceau o artă naționalistă, îngustă. Se pare că protocroniștii îi displăceau în modul cel mai sincer, la fel cum și el le displăcea lor. Mai multe amănunte despre acest personaj din nomenclatura comunistă se găsesc prin cărțile de istorie memorialistică ale lui Vl. Tismăneanu. Cert este că Ungheanu era de părere că Gogu Rădulescu și intelectualii „protejați de aripa sa” înainte de 1989 reprezentau un grup care se împotrivise întotdeauna intereselor naționale din perspectiva unor interese străine, alogene, cu rădăcini în „desantul” kominternist din 1944:

„Istoria Uniunii Scriitorilor este, în primul rând, istoria luptei fără scrupule a unei grupări kominterniste (activiști și literați) pentru păstrarea monopolului de tip comunist în literatura română, fie de monopol ideologic, fie de control al pârghiilor vieții literare sau al mijloacelor financiare.” [1]

După știința mea, atacurilor lui Ungheanu nu li s-a răspuns niciodată, de către nimeni. Ele au circulat ca niște lucruri „de la sine știute” prin diverse cercuri de tip peremist care, oricum, erau convinse și fără Ungheanu că unul ca Nicolae Manolescu e „trădător de țară”. Pentru restul lumii ele sunau cu totul și cu totul absurd, având în vedere că, după 1990, cei atacați se metamorfozaseră în niște anticomuniști de o ferocitate rară, în timp ce atacatorii lor erau ușor de atacat și aneantizat ca fiind „comuniști” care fuseseră dați afară de la porția banilor și influenței publice. De altfel, timpul le-a rezolvat pe toate, nemulțumiții de care e vorba aici ajungând, cum bine se știe, să fie, în cele din urmă, recuperați politic în diverse împrejurări nebuloase. După 1992, când Editura Humanitas era scutită de impozite, Vadim Tudor devenea senator și M. Ungheanu ajunsese, la un moment dat, secretar de stat la cultură…[2]

A doua încercare de „asalt”, numită impropriu așa, pentru că, de fapt, nu avea drept scop pătrunderea în interiorul fortăreței, ci doar punerea la punct a unor lucruri și adevăruri mai puțin comode, a avut loc în partea a doua a anilor 1990 și l-a avut în centrul ei pe Paul Goma, scriitorul nostru disident exilat la Paris care, începând cu 1997, și-a publicat jurnalul personal în România. Înainte și după Goma mai fuseseră și alți scriitori și critici literari consacrați, respectabili, care se manifestaseră ireverențios față de „(dumne)zeii culturii noastre” de după 1990 (mă gândesc, în primul rând, la un Gr. Grigurcu). Dar niciunul nu a făcut ceea ce a făcut Goma. Primul Jurnal al lui Goma a fost o adevărată lovitură în moalele capului pentru mulți dintre „împricinați”, deoarece Goma, pe de o parte, avea autoritatea morală să-i critice și, pe de altă parte, îi devoala în toată splendoarea lor de idoli de carton care pe timpul comunismului nu mișcaseră un pas în front, deși acum se înfruptau din plin din roadele postcomunismului. Jurnalul lui Goma era plin de relatări spumoase, fără perdea, despre „faptele de vitejie” ale celor care după 1990 se băteau cu pumnul anticomunist în piept. Cutare artist celebru se ascunsese într-un dulap de frică să nu fie văzut în tovărășia cuiva proscris; cutare filozof transpirase din abundență când i se propusese să rămână pe pământul RFG cu masă, casă și slujbă, și tot așa. Amintirile lui Goma era spumoase. În particular, Goma se lua cu aciditate de un concept drag epocii, „rezistența prin cultură”, concept pe care intelectualii de atunci îl inventaseră după 1990 ca să-și justifice oportunismul, lașitatea și, în unele cazuri, chiar colaboraționismul. La vremea respectivă, jurnalul lui Goma a produs o senzație temperată cu mare iuțeală deoarece, după ce câțiva dintre cei în cauză au încercat să se disculpe pe ici, pe colo, manifestându-și mai ales mâhnirea față de irascibilitatea și insensibilitatea lui Goma, s-a adoptat tacit tactica „tăcerii”. Adică… nimic despre inamic! Dacă primul volum s-a bucurat de o lansare somptuoasă și de prezența TVR, următoarele volume ale lui Goma au fost editate într-un anonimat din ce în ce mai apăsător: nu au mai apărut recenzii, nu li s-au mai făcut lansări cu public pe la târgurile de carte, numele lui Goma a devenit indezirabil și, în cele din urmă, s-a ajuns în situația în care, dacă nu colindai librăriile, habar n-aveai că „a mai scos Goma un jurnal”. Cel alungat prima oară din țară de Ceaușescu în anii 1970 avea să fie „alungat” a doua oară de către confrații săi, simbolic, dintre ei, fix pentru același motive: fiindcă îndrăznise să spună adevărul verde-n față. De data asta nu în fața lui Ceaușescu, ci a lor.

O a treia încercare de demitizare a acestei facțiuni culturale dominante a venit din partea sociologului Sorin Adam Matei care a publicat pe la începutul anilor 2000 o carte de răscruce, Boierii minții: intelectualii români între grupurile de prestigiu și piața liberă a ideilor. Sorin Adam Matei era relativ necunoscut publicului de aici, deoarece toată activitatea lui profesională se desfășurase până atunci peste ocean, la Universitatea Purdue din SUA. Pe scurt, ideea autorului era că România, în loc să se modernizeze, a luat-o pe un drum aparte, numai în aparență modern, de fapt paramodern, în care elemente cu certitudine moderne se amestecă, grosolan, cu elemente tradiționale, fără ca din acest mariaj impropriu să se nască vreo contradicție, așa cum ar fi normal. Iar ca reprezentanți ai acestei tendințe el îi vedea chiar pe intelectualii „prestigioși” ai nației care, pe de o parte, ocupau poziții care într-o lume normală se ocupă doar ca urmare a unui concurs de idei (poziții universitare sau poziții mediatice, de pildă), dar, pe de altă parte, erau angrenați în fel de fel de jocuri de culise și grupuri de prestigiu care traficau notorietatea și pozițiile sociale departe de regulile, rigorile și deschiderea vreunei competiții academice. Vinovată de acest fapt era chiar „paramodernitatea” de care suferea societatea noastră și care făcea posibil ca niște intelectuali cu foarte vagi merite academice să treacă drept geniali și pricepuți în tot și în toate, de la aria lor oficială de competență până la politică, sociologie, economie etc. Ideea avea să fie reluată cu o și mai mare forță câțiva ani mai târziu în „Idolii forului”, o lucrare colectivă, dar girată tot de Sorin Adam Matei, care ataca frontal lipsa de operă academică serioasă a unor intelectuali români „bine văzuți” precum Gabriel Liiceanu sau Andrei Pleșu.

Merită spus că aproape în paralel cu demersul lui Sorin Adam Matei au apărut, la aceeași editură (de fapt în aceeași colecție!) și în aceeași perioadă și Retori, simulacre, imposturi de Ciprian Șiulea, care conținea, printre altele, un eseu critic la adresa lui H.R. Patapievici, și Noii precupeți de Adrian Gavrilescu, o critică aplicată a establishmentului universitar. Având în vedere că au apărut toate trei într-o perioadă scurtă de timp, la aceeași editură și în aceeași colecție, n-ar fi exclus ca, de fapt, toate să fi făcut parte la vremea respectivă din același atac. Nu putem ști.

Întrucât între timp piața culturală se mai liberalizase și apăruseră câteva publicații culturale independente (în primul rând, Observator Cultural, apoi o serie de reviste electronice – precursoare ale publicațiilor electronice de azi, plus că autorii începuseră să-și facă bloguri) aceste contestări nu au mai putut fi ignorate prin tăcere. Au apărut câteva replici în Dilema semnate chiar de patriarhii principalului grup de prestigiu din cultura noastră, Andrei Pleșu, G. Liiceanu și H.R. Patapievici. Replica lor a privit, în special, teoria lui Sorin Adam Matei (SAM), care era un tip inedit din acest punct de vedere. Lucra la o universitate din SUA, se putea lăuda cu producții științifice, deci era „cineva”. Șiulea și Gavrilescu fiind niște neica nimeni, lor nu-mi aduc aminte să se fi obosit să le răspundă cineva, deși cartea lui Gavrilescu s-a dovedit a fi „profetică”, pentru că prefigurase cu câțiva ani buni discuția despre „familiile universitare” care avea să apară mai apăsat (și să dispară repejor) abia pe timpul ministeriatului lui Daniel Funeriu. După ce domnul SAM a primit execuția de rigoare, și peste dânsul s-a așternut tăcerea de rigoare (până în 2010, când a apărut Idolii forului, prilej cu care a mai primit câteva porții de chelfăneală, și apoi s-a tăcut iar). Ciprian Șiulea este, și azi, activ în spațiul public, dar nu în prim-plan, în timp ce despre Adrian Gavrilescu nu știu să mai fi auzit cineva, ceva. Era și greu: Noii precupeți nu a fost, la vremea respectivă, doar o carte-bombă, ci o adevărată centură cu explozibil! Prin scrierea ei, autorul nu putea decât să se auto-detoneze, devenind complet indezirabil în lumea plină de finesse a universității românești.

Cum trecerea timpului afectează, invariabil, toate lucrurile, era imposibil ca o nouă perioadă să nu aducă noi asediatori ai fortăreței fericiților. În 2008, apare, tocmai la o editură din Republica Moldova, o carte, Iluzia anticomunismului, care punea în discuție concluziile și metodologia Raportului Tismăneanu prin care comunismul fusese „condamnat”, în mod oficial, la nivel politic. Pline de curaj, editurile din țară refuzaseră, rând pe rând, publicarea acestei cărți. La raportul respectiv, sub bagheta maestrului Tismăneanu, contribuiseră numeroși autori „de bine”, oameni ai fortăreței, cu care nu avea sens să te pui rău doar ca să le dai satisfacție unor tineri (pe atunci) impertinenți precum Vasile Ernu, Costi Rogozanu, Ovidiu Țichindeleanu sau deja cunoscutul Ciprian Șiulea. Scria Alex. Cistelecan în textul său:

Raportul… se încadrează, deliberat, în aceeași linie de continuitate care unește nazismul și comunismul, împărtășind cu ele viziunea realmente kafkiană a suprapunerii fără rest dintre viață, lege și adevăr. […] Raportul… condamnă comunismul, dar nu reușește să iasă din paradigma acestuia, continuând să creadă în existența unui adevăr unic ce reclamă protecția puterii politice…[3]

Implicit, toți autorii lucrării erau acuzați de ceea ce ei înșiși acuzau că se făcuse vinovată fantoma comunismului. Mai rău, la scurtă vreme după aceea, nucleul tinerilor care au coordonat antologia, în loc să-și pună cuvenita cenușă în cap, a recidivat, organizând prima publicație de orientare social-critică din România – e vorba de Critic Atac! „Nu-ți permit, domnule, să te-naintezi la un așa afront!” își vor zis, asemenea Ziței lui Nenea Iancu, apărătorii fortăreței. Drept pentru care și azi, la zece ani de la acea apariție editorială și după consacrarea în spațiul cultural românesc a autorilor antologiei, unul a ajuns cârciumar la București, altul mai trăncănește din când în când la o televiziune aflată într-o perpetuă insolvență, unul traduce cărți etc. Spre deosebire de parcursul profesional al autorilor Raportului… care, în toți acești ani, s-au dedulcit la posturi bine plătite în administrația publică sau în diplomație, chiar și după ce, în 2012, guvernul de dreapta a fost dat jos.

În sfârșit, ultimul efort notabil îndreptat împotriva fortăreței l-a avut ca autor pe Alexandru Racu care în excelenta sa lucrare intitulată Apostolatul antisocial (Editura Tact, 2017) a avut nefericita inspirație de a ataca la baionetă unul dintre discursurile majore ale establishmentului nostru cultural de după 1989: alianța dintre ortodoxism și capitalism. Punctual și pe alocuri, această absurditate fusese comentată critic și de alții (de pildă, de Sorin Adam Matei, în Idei de schimb), dar nimeni nu se obosise să ofere o critică aplicată și irefutabilă a unei asocieri complet aberante, pe care apărătorii fortăreței o practică de aproape 30 de ani cu o flexibilitate a mușchilor minții demnă de mișcările Nadiei Comăneci. Luându-i în vizor pe autori precum H. R. Patapievici, Th. Baconski sau mai tânărul (dar deloc ocolitul de privilegii publice) Mihai Neamțu, Al. Racu demonstra, cu acribie, că între spiritul creștinismului ortodox și neoliberalismul privilegiat de acești indivizi e o prăpastie care nu poate fi traversată cu una, cu două. De fapt, Al. Racu punea în discuție însăși una dintre filiațiile principale ale discursului anticomunist de după 1989, știut fiind că mulți dintre intelectualii noștri interbelici fuseseră atrași în epocă de legionarism. Iar epigonii lor de după 1989 trebuiau să împace simpatiile ortodoxiste ale maeștrilor cu constrângerile de ordin ideologic ale capitalismului contemporan neoliberal pe care trebuie să-l slujească cu râvnă pentru a continua să mai acceseze privilegii și fonduri publice. Student eminent, cu doctoratul muncit și obținut pe merite proprii în Canada, Al. Racu nu a fost ajutat prea mult în carieră de apariția cărții sale. Probabil, dacă ar fi scris o operă encomiastică la adresa „împricinaților”, altfel ar fi stat lucrurile. Băiatul are cap, nu și… „orientare”…

Ce ne demonstrează scurta istorie de mai sus a încercărilor de a dărâma frontal fortăreața edificată de alianța dintre discursul intelectualilor publici și Putere? Nimic altceva decât că alianța respectivă e impenetrabilă în fața asalturilor frontale. Din punct de vedere logic, orice afirmație este o negație și orice negație, o afirmație. În totalitarismele clasice, atunci când Puterea își combătea adversarii punându-i la zid, Puterea le recunoștea acestora, involuntar, afirmația și dreptul de a afirma. Nu le recunoștea neapărat adevărul afirmației, ci afirmația în sine. Adversarii erau persoane recunoscute, aveau demnitate.

În zilele noastre, Puterea, prin apărătorii discursului dominant, hegemonic, pur și simplu, nu face nimic cu aceia care o critică. Se mulțumește să îi ignore. Îl ignoră pe un Al. Racu, care e un „nimeni”, așa cum îl ignoră și pe un Sorin Adam Matei, care e ditamai profesorul universitar. Ignorându-i, le dă de înțeles că ei sunt „nimeni”. Neurmând discursul oficial, asumându-și, cu bună știință, un discurs rebel, ei nu (mai) există. Sunt nimeni. Cărțile lor nu sunt puse „la index” oficial, ca pe timpul naziștilor. În schimb sunt, pur și simplu, ignorate masiv: nu sunt receptate, nu sunt recenzate și mai ales nu li se dă replică (decât, în cel mai fericit caz, prin niște interpuși foarte mărunți). Cu „nimeni” nu merită să stai de vorbă.

Din punct de vedere logic, ceea ce fac apărătorii discursului dominant e genial: ei nu își neagă adversarul, precum regimurile totalitare, afirmând, involuntar, prin negația lor dreptul la existență al discursului opus. Pur și simplu, îl ignoră. Discursul celuilalt nu contează. E „nimic”. E tăcere.

În aceste condiții, strategia atacului frontal e futilă. Viața intelectuală ar trebui să se hrănească din polemici și schimburi de idei, așa cum a făcut-o cândva și la noi (teoria „formelor fără fond” vs. sincronism, sămănătorism vs. poporanism ș.a.). Dar acum nu mai e cazul, fiindcă toți „oamenii de bine” s-au încolonat, disciplinați, în spatele discursului pro-capitalism, pro-NATO, pro-UE.

Ce-i de făcut atunci când adversarul te ignoră și fortăreața lui e impenetrabilă?

De câțiva ani încoace, Emanuel Copilaș ne propune, după cum el însuși se exprimă, să fim subversivi. Pe lângă lucrările care l-au ajutat să-și urmeze parcursul academic, Emanuel Copilaș s-a dovedit a fi un neobosit editor de considerații „inactuale” (după expresia lui Nietzsche) și recenzent. A editat împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață și, singur, Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului (ambele apărute în 2017). Prima lucrare a apărut într-o perioadă în care liberalii noștri, sub conducerea lui Ludovic Orban, au alunecat puternic spre un conservatorism agresiv de tip Donald Trump (marcat de cooptarea unui personaj precum Mihai Neamțu, ridicarea la rang de autoritate vocală a unui adept al neoliberalismului auster precum Florin Câțu, precum și de eliminarea din partid a senatorului Daniel Zamfir, „inamicul public nr. 1 al băncilor”). A doua este o colecție excelentă de eseuri pe tema tranziției postcomuniste, autorii fiind, în general, critici la adresa capitalismului de pe Dâmbovița.

În 2017 a publicat o carte impresionantă nu doar prin dimensiunile ei, (O)poziții. Lecturi politice în vremuri depolitizate care conține vreo 70 de recenzii. Volumul actual îl continuă pe acela, autorul publicând aici alte (aproximativ) 50 de recenzii. Dar Emanuel Copilaș nu face ceea ce îndeobște se numește „critică de întâmpinare”. Vedem recenzate chiar și volume care sunt deja pe rafturi de 10-12 ani (de pildă, textul dedicat Boierilor minții, lucrare apărută în deceniul trecut). De fapt, miza autorului este aceea de a păstra vie discuția despre aceste cărți, multe ignorate pe nedrept, băgate sub preș de establishment, altele, pur și simplu, necunoscute, insuficient comentate. Amintesc, de pildă, ceea ce pare o lucrare foarte interesantă, Ferestre spre furnalul roșu de Mara Mărginean sau Activiștii mărunți. Istorii de viață, de Zoltan Rostas și Antonio Momoc, două cărți de care eu, personal, recunosc că nici măcar nu auzisem și care probabil că nu au fost receptate la timpul lor dincolo de limitele unei mici comunități profesionale, dar care, din prezentarea autorului, par a fi extrem de interesante. Dar de discuții complet nesatisfăcătoare au avut parte, la timpul lor, și lucrări pe care le-aș numi deja „clasice” precum România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2000) de Bogdan Murgescu, Dependență și dezvoltare de Cornel Ban sau Piele neagră, măști albe de Franz Fanon, lucrare care nu a provocat absolut niciun fior în lumea noastră culturală (on-line nu se pot regăsi decât… două recenzii), deși e vorba, totuși, de unul dintre marile eseuri despre decolonizare…

Prin simplul fapt că își cheltuie energia intelectuală aducând în atenția publicului autori, subiecte și lucrări incomode din perspectiva establishmentului, Emanuel Copilaș iese de pe făgașul comod al conformismului universitar, intrând pe un teren necunoscut, posibil minat. Pentru că în România este un risc să-l recenzezi pe Karnoouh și să-l ignori complet pe Liiceanu. Dar, din perspectiva diseminării informației relevante, ceea ce face el on-line (acum, cu apariții din ce în ce mai dese în Baricada.org) și off-line este fără egal și efortul merită repetat și de alți intelectuali.

La aproape 30 de ani de la momentul decembrie 1989 este cazul ca o nouă generație intelectuală să deschidă noi linii de reflecție asupra trecutului, prezentului și viitorului. Soarta unei țări care a pierdut populație după 1989 ca după un război major arată că intelectualii care au dominat spațiul public nu și-au făcut datoria, că temele și tematicile lor de reflecție au fost (poate) irelevante, conformiste, vetuste. La un moment dat ei și emulii lor trebuie pensionați. Cu calm, fără violență, așa cum mături niște frunze moarte care ți-au căzut prin curte. Dar pentru asta e nevoie ca discursul lor desuet, captiv unei gândiri pro-capitaliste primitive și agresive să devină, simultan, ridicol și nesemnificativ (ridicol este, nu și nesemnificativ!). Treaba asta nu se poate petrece dacă nu suntem conștienți de alternativele cu care putem să-l înlocuim.

Este exact meritul muncii recente a lui Emanuel Copilaș, ca editor și recenzent, din ultimii ani: fără să pună mâna pe vreo baionetă, fără să strige zgomotos: „La atac!”, el se face ecoul multora dintre aceste alternative. Rămâne în sarcina cititorului să se regăsească în aceea pe care o consideră cea mai potrivită pentru sine însuși.

[1] M. Ungheanu, Holocaustul culturii române, Editura D.B.H., 1999, p. 157.

[2] Foștii protocroniști au și fost singurii care au obținut ceva după 1989. Deși cultural au rămas irelevanți, măcar s-au ales pentru o vreme cu niște funcții publice. Dar treaba asta nu se datora demersului de frondă culturală ci relațiilor și rețelelor de cunoștințe făcute înainte de 1989.

[3] Iluzia anticomunismului, Ed. Cartier 2008, p. 107.

(Acest text a apărut ca prefață la volumul Ce ne desparte. Contribuții la fragmentarea discursului hegemonic postcomunist de Emanuel Copilaș, Alexandria Publishing House, 2019)

Autor: Lucian Sârbu

Sursa: Argumente și fapte

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss