C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Gheorghe Piperea: „Așa-zisa piaţă liberă și dereglementată actuală parcă este inspirată din romanul lui Orwell, 1984”

Principalul curent în teoria economică actuală şi în dreptul civil a devenit o adevărată celebrare a clasei ultrabogaţilor formată din rentieri şi monopolişti, industria şi simplii particulari fiind, practic, omiși din preocupările mainstream-ului politic şi legislativ.



În acest domeniu, democraţia reprezentativă, aleasă, este din ce în ce mai dur repudiată, pe motivul invariabil al corupţiei (ecuaţie din care, desigur, lipsesc cei care, având bani şi privilegii şi aşteptând şi mai mulţi bani şi mai multe privilegii, dau mită), preferinţa mergând către elite, tehnocraţi, experţi şi birocraţi, nealeși, care îşi extrag beneficiile şi motivaţia existenţei şi a persistenţei temporale din legătură juridică directă sau indirectă cu această clasa de bogaţi rentieri, care îi plătesc şi îi sponsorizează, asigurându-le şi „stabilitatea“ pe post.

Mervyn King, fost guvernator al Băncii Angliei, spune negru pe alb în cartea sa, Sfârşitul alchimiei, că statul de drept este menit a asigura proprietatea şi executarea contractelor…

Pentru tehnocraţi, un contract este un contract. Afirmaţia nu este o simplă aliteraţie, ci o fixare fermă şi ameninţătoare a primordialității contractului faţă de lege. Implicaţia afirmaţiei este aceea că, de vreme ce debitorul a semnat, el trebuie, în orice condiţii, chiar şi în cazul unui contract viciat de clauze abuzive sau de nulitate, chiar şi cu riscul ruinei proprii, să plătească, în caz contrar, bunurile sale de valoare (în special casă şi veniturile viitoare din salarii, adică exact ceea ce este necesar supravieţuirii debitorului şi a familiei sale) fiind sechestrate, poprite şi vândute.

Vocabularul de azi din tratatele de economie ale laureaţilor Premiilor Nobel şi din publicaţiile sau din analizele televiziunilor şi radiourilor mainstream este acel „dublugândit“ din romanul lui Orwell, 1984. O piaţă liberă, în termenii libertăţii care este supunere, ai războiului care este pace şi ai ignoranţei care este putere, înseamnă o piaţă care permite liber overlorzilor sistemului (rentieri, monopolişti, finanţişti) să le impună celorlalţi orice cost, datorie sau sarcina. O piaţă liberă este un teritoriu global, fără limite şi suveranitate, liberă de orice reglementare (mai ales cea naţională, ataşată ţărilor „mici“, neimportante).

Că să nu cădem în păcatul judecăţilor prescurtate, vom reţine că noţiunea de capitalism rentier, vizibil în virtutea inerţiei în cazul marilor grupuri din IT (GAFĂ, adică Google, Apple, Facebook, Amazon, plus, în ultima vreme, Tesla), al BigPharma şi al instituţiilor de credit, precum şi al marilor afaceri ereditare şi oligarhice europene, acoperă situaţiile în care cei care fac bani din nimic nu se pot „laudă“ cu nimic substanţial, progresiv, benefic planetei şi mediului. Este vorba de domeniile în care nu există industrie (în sensul de activitate cu un produs util pentru comunitate), ci numai drepturi şi privilegii. Nimeni nu îi opreşte pe aceşti rentieri (nici chiar amenzile de miliarde de euro) de la a impune orice preţuri ale serviciilor lor, orice contracte legate, orice costuri (inclusiv cele cu amenzile contravenţionale sau penale), comisioane şi speze împrăştiate în toate contractele celor care „cumpără“ servicii de la ei, chit că ar fi buni platnici, credincioşi în seriozitatea pe termen lung a rentierilor sau debitori „neperformanţi“. Nimeni nu îi împiedică să achiziționeze, beneficiind de levierul (multiplicatorul) enorm al profiturilor estimate sau prezumate (EBITDA), orice concurent inovativ, orice invenţie revoluţionară şi orice produs sau tehnologie care ar îmbunătăţi, simplifică şi vindecă viaţă omului simplu şi viaţă planetei. E bine de reţinut că, în privinţa invenţiilor şi a tehnologiilor revoluţionare, după ce sunt cumpărate de la autori cu preţuri care, la propriu, nu se pot refuză (nu numai pentru că sunt ridicol de mari, ci şi, mai ales, pentru că refuzul de a vinde transformă viaţă autorilor într-o drama sau chiar tragedie), sunt ascunse, pur şi simplu, în SPV-uri dedicate păstrării confidenţiale, neatinse şi, ulterior expirării protecţiei legale, neutralizării invenţiei sau tehnologiei revoluţionare, pentru a nu afecta profitul enorm estimat din comercializarea produselor sau serviciilor proprii, deja intrate în desuetudine, dar beneficiare ale drepturilor de proprietate „intelectuală“ asupra brandurilor care, în sine, sunt evaluate la miliarde de euro. Evaluatorii bine plătiţi de rentieri având grijă din timp să lanseze aceste cifre pe piaţă, generatoare instantanee de creşteri ale capitalizării bursiere, de analize docte şi interminabile ale revistelor economice şi de construcţii bugetare făcute în aşa fel încât, dacă s-ar pune problema renunţării la produsele desuete, dăunătoare mediului sau pur şi simplu nocive pentru om, automat s-ar ridică problema „pierderilor“ cauzate brandului şi „pieţei libere“. Este o complexitate autogenerată şi este şi un cerc vicios perpetuu, din care numai inteligenţă emoţională şi intuiţia ne vor putea extrage.

Pentru o tuşa groasă de culoare, să vedem cum „ajută“ BNR economia.

BNR cumpără aur pentru rezerva proprie şi face ca Statul român să se împrumute la instituţii internaţionale zeci de miliarde de euro, cu acelaşi scop, după care constituie munţi de rezerve valutare intangibile pentru Statul român şi, deci, inutile. Toţi aceşti bani (şi toate aceste valori), odată declaraţi intangibili, devin sterili, sunt neutralizaţi. Bertrand Russell spunea că, dacă o persoană care are un venit de 100 de lire economiseşte 30 de lire, se cheamă că este prudenţă, căci, la nevoie, poate utiliza acele 30 de lire, care sunt tot banii săi. Dar nu este ca şi când acei bani ar fi închişi într-un seif, iar codul ar fi dat imediat uitării, căci acei bani din seif ar fi ca şi cum nu ar mai fi. În legea societăţilor comerciale există reguli care impun constituirea de rezerve legale şi reguli care permit constituirea de rezerve statutare, acestea fiind, ambele, extensii ale capitalului social, deci bani ai societăţii. În cazuri excepţionale, aceşti bani pot fi utilizaţi pentru necesităţile urgenţe de finanţare a societăţii (inclusiv, în anumite condiţii, pentru majorarea capitalului social) sau, după caz, când sumele adunate în rezerve depăşesc limitele legale sau statutare, pentru restituirea către acţionari a surplusului. Dar, dacă prin regulamentele BNR rezerva valutară şi de aur a BNR este declarată intangibilă, atunci, acei bani şi acele valori sunt sterile, neutre, nu folosesc la nimic util societăţii. Mai precis, acei bani pe care îi economisim noi sau îi finanţăm noi nu ne servesc, nouă, la nimic. La o atentă analiză, se poate observa că există totuşi cineva (dar nu noi, contribuabilii) care beneficiază masiv de pe urmă acestor rezerve adunate în mod sârguincios de BNR, iar aceste beneficii curg înspre zona respectivă fără că destinatarii să facă vreun efort, fără să mişte un pai, fără să aducă în societate o plusvaloare. Este vorba, aţi ghicit, despre onorabilele bănci. Întrucât au o influență pozitivă asupra ratingului de ţară, rezervele valutare şi de aur mari sunt adunate exclusiv în favoarea băncilor, care în baza ratingului de ţară îmbunătăţit pot împrumuta mai facil statul sau, şi mai interesant, pot să îşi îmbunătăţească propriul indice de solvabilitate pe seama statului, prin deţinerea de titluri de stat (cărora regulamentele aşa-zis prudenţiale le ratasează un risc zero) în proporţii suficiente pentru a steriliza propriile credite neperformante şi fraude ascunse în masă mare de credite cesionate din când în când colectorilor de creanţe. De precizat că, prin lege, instituţiei denumite, în mod ciudat, Banca Naţională a României, îi este interzis să împrumute Statul român, deşi Statul român se împrumută inclusiv la instituţiile financiare internaţionale pentru a susţine şi completa rezervă valutară a BNR, pe seama căreia băncile împrumută statul şi îşi cresc artificial solvabilitatea.

Cel mai ridicol şi iritant tip de rentă financiară este acela în care (aşa cum s-a întâmplat anul acest, sub fostul guvern Grindeanu) statul se împrumută la bănci pentru a constitui garanţii în favoarea băncilor în programe de ajutor de stat de tipul Prima Casă.

Întreaga idee a capitalismului industrial, aşa cum a fost el edificat la jumătatea sec XIX, a fost eliberarea de sistemul feudal al castelor, corporaţiilor şi rentelor.

Cu exemplele de mai sus, multiplicate la infinit în lumea de azi, ne-am întors în timp, în perioada de dinainte de revoluţia franceză. Totul în prezent este capitalism rentier, parazitar, corporaţiile multinaţionale au propriile legi şi sisteme de apărare, concentrând în mâinile deţinătorilor controlului asupra lor peste 99% din resursele planetei, restul având „libertatea“ de a munci (arbeit macht frei), ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat cu lumea noastră în toţi cei 200 de ani care au trecut de la revoluţia industrială.

Autor: Gheorghe Piperea

Sursa: Cotidianul

Related Posts

2 Responses “Gheorghe Piperea: „Așa-zisa piaţă liberă și dereglementată actuală parcă este inspirată din romanul lui Orwell, 1984””

  1. Violeta says:

    STATUL, Z, Y, Z, se imprumuta de la BANCI, institutii specializate in politica DOBANZILOR, PENALITATILOR, COMISIOANELOR, SPEZELOR /CLAUZELOR ABUZIVE, pentru a constitui garantii (credite ipotecare) in favoarea BANCILOR.
    In concluzii, BANCA-I STAPANU’! STAT IN STAT!

  2. Gina says:

    AUR
    ERA DE AUR
    AUR, condensarea luminii;
    AUR, metal pretios, leac, materie, litera, spirit;
    Legea aurului! “Muntii nostri aur poarta!”
    Toate tarile detin rezerve de aur.
    Aurul nostru se numeste zalmoniu! Faza pe AUR! Adevarul ne va elibera!

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss