C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Geopoliticianul Robert Steuckers: Strategia Brzezinski, axa Paris-Berlin-Moscova și războaiele indirecte (III)

Părți întregi ale memoriei europene au dispărut definitiv…



Să revenim la context: regele Lazăr al Serbiei cade în luptă în 1389, în bătălia de la Câmpia Mierlei. Îngrijorat să-i vadă pe otomani că se apropie de Dunăre, Împăratul Sigismund cheamă la cruciadă. Cavaleri francezi, burgunzi și germani, dintre are amiralul Jean de Vienne, Contele de Nevers, viitor Duce de Bourgogne sub numele de Ion fără Frică, răspund a apelul său. Dar armata care se pune în mișcare în 1396 în direcția actualei Bulgarii este heteroclită și prost comandată. În fața ei stă un geniu militar turc, sultanul Baiazid II Yildirim (Fulgerul), care obține victoria. Masacrul este înspăimântător. Mii de prizonieri germani și franco-burgunzi sunt gâtuiți (moartea lor țipă răzbunare!). Pentru a se răzbuna pe buna primire a bulgarilor la adresa cruciaților occidentali, turcii rad Nicopolul și fac ravagii în întreaga țară.

După Serbia, Bulgaria medievală este la rândul său eradicată, întreaga sa cultură monahală, printre altele marea mănăstire de la Tîrnovo, este transformată în cenușă. Astăzi nu ne dăm seama îndeajuns, dar această cultură formidabilă a mănăstirilor din Bulgaria, din Kosovo ortodox și din Serbia medievală, și mai târziu din Croația catolică și renascentistă, a fost totalmente distrusă. Părți întregi ale memoriei europene, și nu cele mai mici, au dispărut astfel definitiv. Mulți slavi din Balcani au emigrat spre Rusia și Ucraina, pentru a scăpa de furia otomană. Aceste fapte istorice trebuie luate în considerare atunci când se evocă candidatura Turciei la UE.

După eșecul răsunător de la Nicopole din 1396, europenii au cunoscut un respiro. Mongolii lui Tamerlan se angajează pe calea pe care fuseseră angajați cândva selciucizii: ei pătrund în Anatolia și-i strivesc pe otomani la Ankara în 1402, dar, ca și predecesorii lor, nu ajung să cucerească Bizanțul, nici să atingă coastele ioniene. Blocați în Asia Minoră în ciuda voctoriei lor, mongolii pradă estul Anatoliei, actualul Kurdistan. Urmele acestor distrugeri sunt încă vizibile astăzi. Sistemele de apeducte care alimentau orașele au dispărut, săpând astfel bazele hidraulice ale oricărei urbanizări și, de aici, ale oricărei imperialități, cea a Romei ca și cea a Chinei, cele două modele ale lui Leibniz. Genovezii și venețienii nu vorbesc despre această înfrângere și nu evocă prezența hoardelor mongole în Asia Minoră, de teamă s nu-i alarmeze pe clienții lor din Occident care împrumutau bani. Datorăm o descriere a acestor evenimente unui bavarez, Hans Schiltberger, prizonier al otomanilor după bătălia dezastruoasă de la Nicopole din 1396. Schiltberger, alți germani și franco-burgunzi ca și 10.000 de cavaleri sârbi fuseseră constrânși să se bată de partea otomanilor (pentru a apăra Bizanțul contra mongolilor!). El ne-a lăsat o relatare a acestei înfrângeri otomane; ea a lăsat 20 de ani de respiro Europei, care totuși nu a profitat pentru a înfrunta în bune condiții amenințarea mortală care o pândea în Sud-Est.

După plecarea mongolilor, hinterlandul anatolian, sărăcit, ruinat, o duce mizerabil. Puterea otomană, în tentativele sale de redresare, se lovește de o opoziție populară, care s-a numit „revolta dervișilor”, ale cărei justificări sunt mistice, chiar panteiste și ascetice. Această revoltă se plasează sub conducerea Șeicului Bedreddin și a lui Bürklüce Mustafa; ea are sprijinul bandelor turcmene, venite de dincolo de Caspica, ca și ale sectei lui Torlak Kemal. Masele țărănești se ridică de asemenea împotriva puterii centrale și sunite a otomanilor, la fel cum vor exista revolte țărănești, jacquerii, mai mult sau mai puțin mistice și ascetice în Europa Centrală și Occidentală. În 3 bătălii, sultanul Mehmed I îi bate pe rebeli în 1420 și spânzură sau îi trage în țeapă pe șefii insurecției. Unitatea balcano-anatoliană a Imperiului Otoman e salvată, blocul teritorial otoman corespunde de aici înainte vechiului bloc bizantin.

Expansiunea poate să reînceapă. Lecția actuală de tras din „revolta dervișilor” din 1420, care a dat un răgaz Europei, este că greutatea puterii otomane și a puterii militare turcești actuale incita și putea să incite pe viitor orice putere europeană inteligentă să iște revolte sociale în Anatolia și în Kurdistan, cu scopul de a obliga Turcia să ușureze presiunea spre Balcani și Cipru, pentru a face inoperant instrumentul turc al hegemonismului american.

Vechea putere otomană mai coerentă decât americanii de azi!

Încă din 1422, otomanii revin în Balcani, profită de certurile dintre slavi și-și consolidează în liniște atu-urile geopolitice și strategice. Sârbii se aliază cu ungurii, arătând prin acest fapt că o alianță între puterile danubiene poate opri avansul otoman, în vreme ce orice opoziție între sârbi și unguri conduce, dimpotrivă, la favorizarea expansiunii turcești. Dar această alianță nu este suficientă: turcii cuceresc Belgradul (mai exact locul întărit Smederevo pe Dunăre) în 1439. Lucrul acesta confirmă teza colegului nostru sârb Sașa Papovici: pentru a cuceri Constantinopolul, trebuie mai întâi să te implantezi solid în Balcani, să controlezi aici toate punctele strategice importante, atât în zonele muntoase cât și pe cursul Dunării.

În 1441, otomanii invadează Transilvania și protejează astfel cursul Dunării în profitul lor. Balcanii formează, pornind de la această anexare a Transilvaniei, antica Dacie a romanilor, o unitate coerentă sub autoritate turcă. Marele port de la Marea Egee, Salonicul, cucerit în 1423, câștigă un hinterland omogen, ceea ce nu mai este cazul astăzi, având în vedere distrugerea oricărei coerențe în comunicațiile potențiale pe linia Belgrad-Salonic, cea mai scurtă între Dunăre și Mediterana, așa cum s-a putut constata în timpul Primului Război Mondial, ca urmare a ofensivei lui Mackensen de-a lungul teritoriului sârb în direcția Mării Egee. În acest sens, puterea otomană era mai coerentă decât proiectul american de astăzi, care vizează o împărțire teritorială extremă, făcând imposibilă orice dezvoltare economică în această regiune, fiindcă americanii taie căile de comunicație fluviale, feroviare și rutiere, care rămân din această cauză desfăcute și inoperante.

Proiectul burgund a fuzionat cu proiectul imperial germanic, cu voința spaniolă de a controla toată Mediterana și cu spiritul corsar și cavaleresc al Ordinului de Malta.

Invadarea Transilvaniei provoacă în Ungaria apelul la o a doua cruciadă anti-otomană. Contrar celei din 1396, ea este bine organizată de către un căpitan de excepție, Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara). Armatele sale dispun de artilerie. Ele intră în Transilvania și avansează către Adrianopole. În fruntea acestei cruciade se afla regele Vladislav I al Poloniei și Ungariei, care domnea peste un vast hinterland, corespunzând teritoriului „Noii Europe” a lui Bush. În strategia americană actuală, pusă la punct de Luttwak, Brzezinski și Bagnall, America ar trebui să controleze și Turcia și „dorsala islamică” și teritoriile care au servit ca arie de adunare a efectivelor cruciadei a doua maghiare. Astfel, americanii înțeleg să controleze două zone ofensive situate între Germania și Rusia, să recreeze „cordonul sanitar” al Lordului Curzon, să împiedice orice continuitate teritorială și strategică între Germania și Rusia (așa cum a observat foarte bine geopolitologul rus contemporan, colonelul Morozov), să taie axa danubiană în două tronsoane, să împiedice orice proiecție a puterii germane spre Marea Neagră (proiectul burgund, reluat de Maximilian I, imediat după căsătoria cu maria de Bourgogne; proiectul burgund fuzionează, chiar de la sfârșitul secolului al XV-lea, cu imperialitatea romano-germanică; există deci continuitate între acest proiect burgund și acțiunile binomului austro-ungar pe de o parte, și cele ale Spaniei și Ordinului de Malta în Mediterana, pe de altă parte; pentru noi, aici, în Brabant, în acest castel Coloma, unde a lucrat înaintea noastră un Louis Gueuning, nu există alte legitimități în Europa; cei care împărtășesc acest proiect și se înscriu în el sunt aliații noștri; cei care nu-l împărtășesc, cei care bolborosesc împotriva acestei viziuni sublime sunt inamicii noștri și inamicii civilizației noastre; iată o definiție clară a inamicului – și a amicului – care, așa cum ne-au învățat Carl Schmitt și Otto Koellreutter, face posibilă politica)

Mereu neînțelegerile dintre europeni!

Apelul la cruciadă al lui Ioan Huniade (Iancu de Hunedoara) și Vladislav I, la care răspund combatanți germani și cehi, suscită mult entuziasm: Albania se revoltă sub conducerea lui Skanderbeg, Valahia la fel, sub autoritatea lui Vlad Dracul (Vlad Țepeș, sau „Dracula”); bazileul bizantin, izolat la Constantinopol, acceptă unirea tuturor creștinilor; Veneția și duce navele de război până în Marea Marmara. Dar, în ciuda facultăților de strateg ale lui Ioan Huniade, armatele ungurești sunt strivite în 1444 la Varna în Bulgaria. Regele nestăpânit Vladislav I, care nu ascultă povețele de moderație ale lui Ioan Huniade se aruncă asupra dispozitivului turc bine întărit și este ucis. Huniade scapă de dezastru și devine regentul regatului Ungariei. În 1448, o a doua ofensivă ungară se soldează tot cu un eșec în Kosovo, fiindcă valahii lui Vlad Dracul trec în plină luptă de partea inamicului. Mereu neînțelegerile dintre europeni!

Fiul lui Ioan Huniade, Matei Corvin (Matthias Corvinus), devine rege al Ungariei în 1458. În 1456, el a recucerit Belgradul de la turci cu o armată modernă, constituită din țărani ridicați în masă și bine antrenați. În bătălie, sultanul este rănit. Clopotele sună în întreaga Europă. Dar această victorie răsunătoare, dovedind interesul tactic al unei armate de origine țărănească, nu va avea decât rezultate efemere: în 1459, prințul sârb Gheorghe Brancovici se supune sultanului. Bosniacii regelui Stepan fac apel la Roma și la Occident pentru ajutor, dar nobilimea bogomilă, victimă a Inchiziției în secolele precedente, trece de partea turcilor: 70% din populația bosniacă se convertește, din ură față de catolici și ortodocși. Altă dată, în Balcani, convertirile la islam nu depășeau 10% (ca în Grecia și în Bulgaria, unde subzistă populații autohtone islamizate). Convertirea nobilimii bogomile la islam constituie centrul problemei bosniace actuale.

O voință geopolitică dunăreană și pontică

După luarea Salonicului în 1423, și având în vedere presiunea turcă neîntreruptă, ducii din Bourgogne, suveranii noștri, au formulat proiecte de reconquistă, pe care nu le vor putea realiza din cauza evenimentelor Războiului de o Sută de Ani, din cauza presiunii potențiale franceze asupra frontierelor noastre meridionale și asupra Ducatului de Bourgogne. Încă din 1429, Filip cel Bun își dă seama de pericol. El fondează Ordinul Lânii de Aur, la 10 ianuarie 1430, a cărui inspirație spirituală se bazează pe mitul grec al argonauților, adică a navigatorilor și aventurierilor care explorau Marea Neagră. Obiectivul Ordinului, la început, era de a relua idealurile cavalerești ale Persiei antice și Armeniei tradiționale. Acest ideal era totodată dublat de o perspectivă geopolitică foarte concretă: repunerea piciorului în Marea Neagră, mergând de-a lungul Dunării, așa cum făcuse armata europeană la 1396.

Ioan Fără Frică, tatăl lui Filip cel Bun, căpătase din captivitatea sa la Bayazid-Fulgerul (Yildirim) o cunoaștere clară asupra datelor geopolitice ale regiunii balcanice și pontice. Soț al Margaretei de Bavaria din 1385, el avea cunoștințe asupra spașiului danubian, Bavaria fiind vecină cu marele fluviu și, în consecință, legată de dinamicile geopolitice ale acestei iense regiuni care se întinde de la Alpi la Marea Neagră. Numeroși cavaleri și infanteriști bavarezi luptaseră de altfel de partea lui Ioan Fără Frică la Nicopole. Orașele flamande au fost cele care au plătit uriașa sa răscumpărare, cerută de Bayazid. Asasinat de francezi în 1419, Ioan Fără Frică îi transmite fiului său Filip cel Bun, pe jumătate bavarez și un sfert flamand, moștenirea burgundă, pe care el o va atașa, chiar dacă va deveni viitorul ”Cerc al Burgundiei”, de Sfântul Imperiu al lui Carol Quintul. Încă din 1442, Filip cel Bun pregătește cruciada care se anunță la apelul Papei Eugeniu al IV-lea. El însă nu va participa la ea, datorită înfrângerii de la Varna din 1444. Cu toate acestea, în ciuda acestui dezastru, o flotilă burgundă, sub comanda lui Walleran de Wavrin, pleacă spre Marea Neagră. Un alt nobil burgund, Geoffroi de Thoisy, pornește spre același punct. Aceste operații nu vor fi deloc continuate. Dar ele rămân totuși indiciile unei voințe geopolitice dunărene și pontice, adică a unei voințe de a contesta puterea otomană pe Dunăre, în Marea Neagră și în Crimeea. Aici noi vedem premisele Sfintei Alianțe a lui Eugeniu de Savoia și a lui Maximilian-Emmanuel al Bavariei („Regele Albastru”) și ale alianței între Spania, Austria și Rusia, care s-a pecetluit la Viena în 1725-26.

Misiunea noastră „națională și imperială”

La fel cum Filip cel Bun înțelegea să reconstituie dorsala lotharingiană pentru a putea uni mai bine Europa și cum Ordinul Lânii de Aur era destinat să devină instrumentul acestei politici, șira spinării spirituale și militare a unei viitoare Europe unificate, „materia burgundă”, în diversitatea sa strălucitoare, primește in toto aliniamentele „misiunii noastre naționale și imperiale”. Nu există alta. Ar trebui un alt colocviu pentru a-i determina natura și a-i explora posibilitățile și reactualizarea. Evenimentele celor două cruciade ungare din 1396 și 1444 constituie epopeea fondatoare a acestei misiuni.

Lecția pe care trebuie s-o învățăm astăzi din toată istoria cuceririi otomane a Balcanilor, a câmpiei ungare și a Transilvaniei este următoarea: așa cum ne-a învățat clar Sașa Papovici, trebuie început prin controlul asupra Balcanilor pentru a cuceri Orientul Mijlociu (Mesopotamia de Sus în 1515, Siria în 1516, Egiptul în 1517), regiunea Golfului (cucerirea Bagdadului în 1534) și Asia Centrală (Alexandru cel Mare). Obiectivul politicii anglo-saxone este de a-l imita pe Alexandru cel Mare și pe otomani, de a controla teritoriile pe care unul și ceilalți le-au controlat cândva, pentru a ține ariile civilizaționale vecine în șah (Sfântul Imperiu/Europa, Rusia, India, China). Proiectele de „piață comună” a Marelui Orient Mijlociu, care se întinde din Egipt până în Tadjikistan, care sunt formulate astăzi în Statele Unite, merg clar în acest sens. Acest vast spațiu este în grija uneia dintre cele cinci structuri ale comandamentului militar american din lume, anume USCENTCOM, care înglobează și Libia (pe calea normalizării) și Pakistanul. Este vorba de a sustrage masele demografice ale acestor regiuni comerțului viitor cu UE și cu Federația Rusă. Evenimentele confirmă acest demers „alexandrin”: preliminariile cuceririi Marelui Orient Mijlociu au început în Bosnia încă din 1993-94, pentru a fi continuate în Kosovo în 1999 și apoi în Macedonia. Pentru a destabiliza regiunea cu totul, levierul de plecare a fost populația musulmană bosniacă sau albaneză, și rețelele mafiote locale, care au fost artificial și abil excitate contra vecinilor lor slavi și ortodocși, cu complicitatea turcilor, saudiților (care oferă fonduri) și a intelectualilor parizieni de stânga (Glucksmann, Lévy, Finkielkraut și câțiva alții).

(Va urma)

Autor: Robert Steuckers

Traducere: Cristi Pantelimon, dupa un articol de pe blogul autorului (Le Blog de Robert Steuckers)

Sursa: Estica.eu

 

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss