C O N T R A P R O P A G A N D Ă

„Firesc” versus „normal”, bătălia timpurilor (II)

A te retrage în firesc sau a înainta în normalitate?



„Este normal să acordăm astăzi, într-o Românie modernă, dreptul de a se căsători cuplurilor de homosexuali!”, spun cei care se consideră purtătorii progresului, revoluționarii timpurilor noastre. Da, este normal, însă nu va fi firesc niciodată. Și tortura și războiul nu au putut rezulta și nu pot fi concepute, în practicile oamenilor, decât tocmai în distanța pe care „normalitatea” lor a atins-o față de „firesc”.

Azi, poate mai mult decât oricând, se pune tocmai această întrebare: să ne retragem în „firesc” sau să înaintăm în „normalitate”? Să ne păstrăm aproape de cultură sau să ne prefacem continuu în civilizație? Să fim înțelepți sau inteligenți?

Astăzi, pare că se duce o bătălie cruntă, deși la fel de subterană ca dintotdeauna, între „firesc” și „normal”, atât de crâncenă încât îi sperie din toată ființa pe cei și-au lăsat conștiința impregnată de „firesc”, pe cei numiți, uneori chiar în derâdere, „tradiționaliști”, „conservatori”, „retrograzi”, „inadaptați”.

Ei, obișnuiți a valoriza experiența, istoria, se sperie, poate mai mult intuitiv decât conștient, de practicile sinistre pe care oamenii le-au avut în istorie în ceea ce privește manipularea „normalității”, de repetarea lor. Se îngrozesc azi de aroganța, vanitatea, pretențile exagerate ale celor care se lasă conduși doar de rațiunea proprie, cei ce se numesc „raționaliști”, „progresiști”, „moderni”. Se înfioară de abstractizările la care pot ajunge în rescrierea continuă a legilor lor și retrasarea, astfel, a cadrelor normalității”, cât mai departe de cele ale „firescului”. Ei au intuiția persistenței în greșeală, cu consecințe finale catastrofale, au percepția …înălțării Turnului Babel. Căci ce altceva sugerează această poveste, parabolă eternă, dacă nu încrederea cu care oamenii, lipsiți de umilință față de forțele superioare, față de ceea ce îi depășește, au căutat să răstoarne ordinea firească, l-au căutat pe Dumnezeu, ordinea superioară, a lui Dumnezeu, a Creației, a „firescul”, pentru a o atinge și, inevitabil, supune. Plini de încredere că pot să normeze pe spirală până la Creație, și dincolo de ea…

Conștiința de sine, înțelepciunea, bunul simț, umilința, spiritul dreptății, al adevărului, cu care am fost înzestrați de Natură sau Creator, cum preferați, ne îndeamnă întotdeauna, uneori în momente cheie, alteori prea târziu, să ne întoarcem către „firesc” și să refuzăm rătăcirile omenești, teoretice sau faptice, ale „normalității”.

Oamenii au mers pe firul „normalității”, depărtându-se de „firesc”, uneori cu o aroganță intelectuală deplină, ajungând la abstractizări periculoase, așa cum o fac și azi. Încrederea în propria rațiune a fost cea care a dus la enunțuri precum „Omul este măsura tutoror lucrurilor!”. În ciuda nenumăratelor dovezi contrare. Printre altele, tocmai această încredere absurdă că omul este stăpânul absolut și poate norma totul, că normalitatea sa este singura determinantă, l-a făcut să creadă că a înstăpânit natura, mediul exterior, totul. Natura s-a răzbunat pe alocuri, cu câte un bobârnac, o face practic în continuu cu câte o scatoalcă destinată parcă a-l atenționa pe om să reintre în ordinea „firescului”, să-și reapropie „normalitatea” de preceptele sale eterne. Oamenii au normat egoismul, dar chiar și războiul ca stare permanentă, iar apoi s-au întors cu fața către „firesc”, uluiți, siderați, compleșiți, debusolați, înspăimântați de ceea ce au făcut, de propria „normalitate”.

Normalitatea” își urlă strident superioritatea zgomotoasă

„Firescul” este astăzi supus astăzi unui atac continuu din partea „normalității” impusă de suprastructuri, unele oculte, care au pierdut de mult orice legătură cu lumea reală, cu viața. Astăzi pare că nu se mai regăsește decât în cotloanele uitate ale vieții cotidiene a celor simpli, pe vârfurile de dealuri ale eternității satelor. În rest, domină adaptarea mecanicistă la orientările omenești, la modă, la trend, la regula dictată de sus în jos, la distorsiunea frecvențială a unei medii manipulatoare. În rest, avem doar a fi adaptați la civilizație, o civilizație pentru care cultura, cultura adevărată, e doar un resort teoretic. Uniunea Europeană a șters creștinismul din Constituția sa… Nu e deloc întâmplător, dacă înțelegem asta prin depărtarea de „firesc”. Astăzi, se poartă poate cea mai importantă luptă între înțelepciune, probată și realistă, și inteligență, superficială și speculativă, dar profitabilă, pe termen scurt. „Normalitatea” își urlă strident superioritatea zgomotoasă, își afișează ostentativ primordialitatea! Și totuși…

Nu întâmplător în Parlamentul European se dau legi despre apa din toalete… Omul nou, european, are din nou încrederea că poate să normeze totul, că nimic nu îi poate scăpa, are din nou încredere nețărmurită în rațiunea sa. Iar această încredere, acum, precum în toate timpurile, îl depărtează din nou de „firesc”, în timp ce se dedică cu totul „normalității” sale.

La baza „noii ordini” văzută de progresiști stă ideea că o civilizaţie universală poate fi construită din temelii pe suportul legislativ al unor abstracţiuni, precum drepturile omului, care rămân aceleaşi oriunde şi oricând. Gânditorii raţionalişti ai secolului al XVIII-lea considerau că diversitatea culturilor lumii nu este o condiţie permanentă a omenirii, ci doar o etapă în drumul spre realizarea unei comunităţi universale unice, fondată pe luminile raţiunii şi drepturile unui individ abstract şi atemporal. În acest proiect oamenii deveneau „agenţi raţionali”, reprezentanţi ai civilizaţiei europene „superioare”. Promotorii „noii ordini” sunt mereu flatați să se înfățișeze ca o avangardă, apărând în chip de cuceritori aroganți ai viitorului și victime umile ale trecutului.

Dar întotdeauna a fost la fel: ceva și cineva a stat în calea fericirii universale pentru o categorie privilegiată de o oarecare dezvoltare care s-a considerat avangarda istoriei. Pentru ei mai exista doar un pas până la împlinirea utopiei, iar în calea stăteau mereu retrograzii, cei care cereau o privire înapoi. Motorul acțiunii discreționare a fost mereu același: încrederea nețărmurită în propria rațiune, în puterile nelimitate ale omului de a modelea lumea după propria gândire și voință.

Revoluția franceză a vrut o „tabula rasa” („carte blanche”) pe care să construiască totul pe bazele rațiunii. Ce i-a urmat în „normalitatea” sa a făcut atâtea victime câte monarhia absolutistă nu ar fi îndrăznit. Iar forțele progresiste ale burgheziei au devenit astfel victorioase. Burghezia, victimă, a trebuit să nimicească aristocrația cu năravurile sale ancestrale, pentru a trece ea însăși la exploatarea clasei muncitoare. Avangarda clasei muncitoare, victimă, a trebuit să treacă la exterminarea burgheziei, pentru a trece ea însăși la exploatarea tuturor celor care nu se integrau unei „concepției comuniste despre lume”. Iar astăzi „progresiștii” trebuie să treacă la eliminarea „conservatorilor”, a celor care încă mai țin de istorie, de tradiții, de națiune, pentru a atinge o nouă utopie. Și nu va mai trece mult până când se vor auzi expresii precum „cel mai bun conservator e un conservator mort”. Iar cu această „întâmplare” din istorie ne găsim din nou în parabolă și nu dovedim nimic altceva decât că nu învățăm nimic din istorie, sau mai bine, sau mai rău spus, că istoria ne învață că nu învățăm nimic din istorie.

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimis.ro

Related Posts

One Response “„Firesc” versus „normal”, bătălia timpurilor (II)”

  1. gina says:

    inuman
    neomenesc
    antihristic
    satanist… din pacate!

    remediul? in situatii similare de-a lungul istoriei?

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss