„Firesc” versus „normal”, bătălia timpurilor (I)

Poate că românii, și nu numai, fac o confuzie regretabilă atunci când, în vorbirea curentă (și înțelegere, evident), pun semnul egalității, când consideră termenii, noțiunile de „firesc” și „normal” ca fiind sinonime, echivalente, ca desemnând același lucru, situație, stare de fapt din realitate. E poate începutul unei debusolări cu consecințe ireversibile. Auzi spunându-se despre ceva anume că „este normal, firesc”, ca și cum cele două noțiuni s-ar contopi. Pe când poate, cel mai adesea, mai ales astăzi, nu e așa…



Cum ar fi dacă am considera „Firescul”, în mod… firesc, mai aproape de etimologia sa, de „fire”, de ceea ce stă în „firea lucrurilor”? Asta pentru a-l departaja net de „Normal”, de ceea ce e „normă”, „normat” în lumea oamenilor.

Să spunem că „firescul” desemnează datul, ceea ce este dat odată și pentru totdeauna, ceea ce e „în fire”, „din fire”, deci o ordine dincolo de voința sau dispoziția indivizilor umani dintr-un moment dat sau o anumită epocă? „Firescul”, cel din exprimarea și înțelegerea noastră, să fie peren, fără început și sfârșit, să fie și simplu, și atotcuprinzător, un simț înnăscut al ordinii lucrurilor, o intuiție a adevărului metafizic, de dincolo de lumea materială prezentă. Credincioșii oricărei religii vor spune că este „ceea ce e dat de la Dumnezeu”. Să fie conștiința, vocea interioară, care, printre altele, se înfioară în fața cruzimii sau a nedreptății, înainte de a interioriza orice convenție socială, înainte de orice cunoaștere dobândită asupra binelui și a răului.

„Oamenii cu instincte bune”

În acord cu „firescul”, spre un mic exemplu istoric autohton, trebuie că se comportau „oamenii cu instincte bune”, după o expresie folosită la noi în perioada interbelică, pierdută azi, descriere care îi surprindea pe cei care și-au cultivat într-o asemenea măsură aceste simțuri înăscute de bine și frumos încât și-au șlefuit și cizelat astfel natura animalică, creierul reptilian, instinctele, care sunt motorul acțiunilor primare. Ei aproape că nu mai există astăzi…

Să spunem că „normalul” este ordinea oamenilor, exclusiv, deprinsă pe parcursul vieții, normalitatea reglementată, este fabricat, artificial, convențional, ceea ce oamenii acceptă ca adevărurile vremurilor lor, prin raportare la alții și societate.

Poate că avem nevoie de o asemenea distincție în judecata noastră asupra nouă înșine, plecând de la limbaj, în înțelegere și chiar conștiință. Poate… Oricum, pare că dacă te dedai unui asemenea mod de a vedea lumea, nu o mai poți vedea altfel.

În acest caz, privind înapoi, „normalul” pentru noi ar coincide cu „firescul” în unele epoci istorice mai mult, în alte mai puțin, dar nu s-ar suprapune decât în perioadele cele mai faste ale istoriei. Astfel, din păcate, coincidența dintre „normal” și „firesc” e mai degrabă o întâmplare fericită în decursul istoriei decât o constantă.

Așadar, „firescul” este produsul unei ordini superiore, naturale, găsite de oameni la naștere, al unei ordini interiore și exteriore, înnăscute și la îndemână. „Firescul” este de la sine înțeles, înainte de orice explicație, pe când „normalul” este prestabilit, contextual și convențional.

O exagerare metodică: într-o bună zi ar putea deveni „normal” pentru oameni să se străduiască să meargă în mâini, după vreo prescriere medicală în vogă, să spunem, însă nu va ajunge să fie și „firesc” niciodată…

Mergând mai departe, evoluția „firescului” a adus cultura clasică, frumosul romantismului, rezonanțele împletite viu ale marilor compozitori, toate în acord cu spiritul înnăscut al binelui și frumosului. Evoluția „normalului” a adus, spre exemplu, cubismul, dadaismul, suprarealismul, și toate acele curente, considerate, la început, în mod… firesc, „degenerate” sau „spirit denaturat”, „rătăciri” ale spiritului uman. Nu este deloc întâmplător că toate aceste evoluții ale artei lucrează parcă pentru a hrăni senzația de ruptură, de frângere, de dezechilibru…

„Firescul” a creat cultura, „normalul” a creat civilizația…

Ambele au evoluat în istoria oamenilor mai degrabă în câte o spirală, supraînălțându-se pe construcțiile anterioare, iar azi par că își împart lumea și balanța gândirii omenești în mod egal, și o înclină, din când în când, într-o parte și cealaltă.

Religia cu toate păcatele sale și antedatarea, i-a ținut pe oameni în proximitatea „firescului”, împiedicând pierderea, uneori fără revenire, în cadrele „normalității”, pe cât de abstracte, pe atât de autosuficiente.

Mergând și mai departe: evoluția spiritului uman, în cazuri individuale, în cadrele și pe spirala „firescului” duce către atingerea înțelepciunii, care, tocmai de aceea, nu se poate înfățișa decât prin proprietățile de a fi naturală, echilibrată, cuminte, așezată, rezervată, caldă… umană, cu trimitere obligatorie către parabolă și experiență, istorie.

Evoluția, la fel de personală, în cadrele și pe spirala „normalității” strict omenești duce către inteligență, care se înfățișează prin proprietățile de a fi speculativă, individualistă, spontană, nouă, nonconformistă, dezinhibată, rece… pragmatică, care ignoră și chiar sfidează experiența și istoria.

Inteligența „normalului” caută rezultate spectaculoase, iar atunci când le obține întră în „modă”, în normalitatea fierbinte a zilei. Înțelepciunea „firescului” nu e interesată de rezultatul imediat, ci caută acordul tacit al ordinii naturale. Cel înțelept ar putea fi oricând inteligent, deși nu-și propune din principiu, cel doar inteligent nu ar putea niciodată deveni înțelept, deși oricând pretinde și își propune să pară. Problema lumii noastre, care trăiește în prezentul simplu, este că valorizează și e condusă de inteligență, în vreme ce marginalizează înțelepciunea ca relicvă a trecutului…

Dacă în plan intelectual diferența dintre „firesc” și „normal” se transpune în cea dintre „înțelepciune” și „inteligență”, în plan politic ea a dus mereu la confruntarea dintre „conservatorii” prezentului continuu și „revoluționarii” prezentului simplu. Cea mai aprigă astfel de confruntare se numește „Al Doilea Război Mondial”, când, de o parte, fascismul și nazismul își propuneau apărarea culturii, a unei ordini considerate naturale (Adolf Hitler: „Scopul meu este să creez un stat social de o înaltă cultură”. Dar mai ales Goebbels: „Când aud cuvântul ‘cultură’, îmi vine să pun mâna pe pistol”), în vreme ce capitalismul și comunismul năzuiau către progresul și triumful civilizației, a ordinii normate a oamenilor (Winston Churchill: „De această bătălie depinde supraviețuirea civilizației”). Ca să nu fiu acuzat de fascism, cum s-ar putea grăbi unii, precizez: nu vorbim despre mijloace aici, ci despre scopuri asumate.

Autor: Cristian Pătrașcu

Sursa: Anonimus.ro