C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Despre inexistența dreptei românești

Pentru orice discuție sănătoasă despre politica românească de după război, iată axioma de la care trebuie pornit: după 1948, n-a mai existat dreaptă politică în România.

sfasieri

După 1990, știm cu toții cum s-au soldat tentativele de resuscitare a partidelor interbelice. Iar în anii 2000, „partidele„ (dacă niște organizații fără militanți, fără implantare teritorială, cu nume și program variabil de la an la an se pot numi așa – deși eu aș inclina să spun că nu, și, prin urmare, mențin ghilimelele) care au uzurpat moștenirea partidelor interbelice nu au fost de dreapta, pentru că nu există dreaptă fără suveranitate, și „partidele„ respective au fost înființate din afară, tocmai pentru că ocupantul occidental atunci a estimat că putea trece la viteza următoare în acapararea resurselor, fără a mai trece prin mafia lui Iliescu/Năstase.

„Dreapta„ românească de după 1998 s-a născut exact în clipa în care murea dreapta din Europa occidentală, infiltrată de agenții liberalismului neocon și golită dinăuntru de orice conținut suveranist. Ceea ce numim „dreapta românească„ astăzi este, deci, un bebeluși născut cu putoarea de cadavru caracteristică dreptei occidentale după mai mult de un secol de putrezire. Iar în cazul ei, nu este vorba doar de putrezirea capului, de controlarea unor structuri de sine stătătoare prin infiltrarea organelor de conducere, cum s-a întâmplat în cazul PSD-ului, fiindcă capul acela putrezit este înfipt prin scamatorie pe un trup inexistent.

Astăzi, vedem cu ochii noștri că singurii care l-au susținut „principial„ (adică ideologic) pe Băsescu (nu doar pentru a scăpa de Năstase, sau pentru că puseseră botul la niște promisiuni obraznice), adică „societatea civilă„ made in Soros Foundation, s-au adunat în jurul USR-ului, partid pro-LGBT, vădit anti-național și anti-creștin, aflat chiar la stânga unui Fillon sau unui Schaeuble (care măcar se străduiesc să întrețină aparențele democrației creștine – și anume, în țări cu mult mai puțin creștine decât România). Nu este nicio greșeală din partea lor, ci din partea naivilor care, în vreo clipă din viața lor, au avut impresia că a existat, după 1990, o dreaptă politică în România. Fals. „Dreapta„ respectivă este doar cristalizarea politică a generației Dallas.

Ceaușescu, în măsura (și ea discutabilă) în care, dincolo de puciul lui Iliescu, a fost și contestat de o mică „revoluție„, nu a fost doborât nici de „stânga„, dar nici de „dreapta„, ci de generația Dallas: o generație profund apolitică, care avea drept „program„ accesul (de fapt: accesul unora) la nivelul și calitatea de consum despre care credeau ei, sub influența propagandei hollywoodiene, că stau la îndemână oricărui cetățean în Occident. O putem numi liberală – dar atunci, să nu uităm că „liberalismul de dreapta„ este ca „satanismul creștin„ sau „sfințenia în bordel„: o contradicție în termeni. Că revoluția sexuală, în prima fază, au vrut-o heterosexuală și cu epilog familist? Sigur că da, așa au vrut-o și tinerii frumoși din Occident în anii 60, aceia care, 20-30 de ani mai târziu, au născut generațiile LGBT. Pe termen lung, nu există jumătăți de liberalism.

Iar, după 26 de ani de statut colonial, din care 10 ani de jefuire accelerată în pașalâcul portocaliu, acum că s-au trezit foarte mulți români la realitățile crude ale geopoliticii: că o graniță prea deschisă este, de fapt, o rană deschisă, prin care organismul țării sângerează; că nu-ți vrea afară nimeni binele, doar resursele (iar resursă devii și tu, după ce nu mai ai nimic de acaparat în ogradă), etc., etc., electoratul „dreptei„ s-a redus – și se va reduce și mai departe, la dimensiunile lui sociologic previzibile: acei 20% din electoratul activ (însemnând 10% din populație, aproape integral concentrat în orașe mari) care (măcar în termeni relativi, adică, comparând cu soarta groaznică a „pulimii„) au avut de câștigat din tranziția spre lumea a treia: traficanți de carne vie (de la sectorul „Work and Travel„ până la proxeneți sadea, trecând prin „transportul internațional„ de sclavi), propagandiștii occidentului (ONGiștii care mor de grija democrației și „apară minoritățile„ – începând cu minoritatea acaparatoare – împotriva majorități – recte: împotriva poporului) și locotenenții capitalului străin („corporatiștii„ plătiți un pic peste nivelul mediu de firme multinaționale, primind astfel fărâmitura lor din averea imensă deturnată de firmele respective prin evaziune fiscală – absolut „legală„ – și prin „externalizarea costurilor„). Ceea ce descriem aici este o „burghezie„ care – spre deosebire de burghezia centrelor imperiale – nu are cum să devină vreodată o burghezie națională și patriotă, fiindcă avantajele ei materiale decurg direct și aproape exclusiv din starea colonială: ce devine ONGista clujeană dacă se trec niște legi împotriva finanțării externe ale organizaților politice? Cât timp mai stă call-center-ul în Brașov, dacă e pus să plătească impozite la un nivel decent? Cui mai vrei să vinzi visul curățării WC-urilor anglosaxone, dacă reapare posibilitatea de a susține o familie dintr-o leafă autohtonă? Atâta timp cât votanții USR o vor duce bine, restul populației o va duce din ce în ce mai rău – și anume, în mare parte, din cauza lor.

Alarmați de semnalele de slăbiciune pe care le primeau prin canalele lor de informație (desigur cu mult mai fiabile decât sondajele oficiale), stăpânii fanarioților portocalii au încercat să repete mișcarea din 2004, adică crearea unei noi iluzii de dreapta. Inspirați de Brexit și de ascensiunea lui Trump, au promovat în anumite cercuri ortodoxiste ideea că globalismul este moderabil și reformabil, că din toată colonizarea occidentală doar ingineria culturală anti-creștină ar trebui respinsă (dar Schweighoffer, oare, deforestează heterosexual, sau LGBT? Iar BNR, duce lipsă de cruci, sau de control politic/democratic?). Așa s-a născut holograma „Alianța Noastră„, putinistă la Buzău dar atlantistă la Chișinău, declarativ disidentă dar condusă de un fost securist care, cu câteva luni înainte de formarea partidului, era încă presimțit pentru o candidatură la alegeri locale pe o listă… a PNL-lui aflat la guvernare.

Și mai grijuliu, SRI-ul „patriot„ (adică: preocupat de păstrarea unor comisiuni consistente din jaful colonial) își înființase deja de doi ani partidul-test PRU, cu o aparență de program bazat pe aceeași ocolire meticuloasă a miezului problemei (UE, NATO), dar cu o selecție ușor divergentă de teme diversioniste (mai puțină „familie tradițională„, mai mult „pericol maghiar„: legionarii cu protocroniștii fiind frați, dar frați certați).

Ei bine, scorul jalnic obținut și de AN, și de PRU la alegeri parlamentare, comparat cu scorul foarte decent al USR-ului, în afară de faptul că mulți români nu sunt suficient de stupizi pentru a cotiza de două ori în viața lor la același Caritas portocaliu, ne și confirmă clar teza susmenționată: socio-cultural, „dreapta românească„ este… înainte de toată stângistă! (N.B.: folosesc aici cuvântul „stângist„ în sensul riguros dat lui de Lenin din 1920, ca fiind ce rămâne din ideea socialistă în mintea unor mici burghezi idioți și isterici.) Confirmare nesurprinzătoare a unei teze care, de altfel, nu este de loc îndrăznită: în țări colonizate, de obicei, nu există dreaptă adevărată, fiindcă starea colonială este singurul lucru pe care „conservatorii„ ar putea (și, de fapt, pot, și vor) să-l conserve pe plan politico-economic, iar pe plan cultural, cei mai apropiați de colonizator prin interes fanariot (deci și cei mai opuși egalitarismului social/socialist) sunt și cei mai contaminați de obiceiurilor lui culturale (cum ar fi disprețul pentru viața religioasă, valorificarea socială a sodomiei, a mobilității geografice și culturale, separarea generațiilor, atomizarea societății, etc., etc.).

Prin urmare, isteria recentă a unor intelectuali naționaliști (unii, în rest, perfect sinceri și principiali în naționalismul lor) în privința „ciumei roșii„ care ar fi sosit înapoi cu victoria PSD-ului este, de-a dreptul, ridicolă. În virtutea legii opozițiilor, care drege sistemele culturale de orice natură, ca să fie PSD „stânga politicii românești„, ar trebui să aibă politica românească și o aripă de dreaptă, care… nu prea există! Prin urmare, PSD-ul, fiind singurul partid sociologic reprezentativ al românilor (ceea ce este UDMR-ul pentru maghiarime), este, de fapt, apolitic/amestecat, și anume: în mod necesar. În PSD încap, lângă stângiști cu tente socio-liberale ca Corina Crețu, figuri cu un puternic iz național-comunist, cum ar fi Olguța Vasilescu, și până la multe figuri interlope, trecând prin o majoritate numerică (din păcate puțin vizibilă în organele de conducere) de aleși locali relativ cinstiți, dedicați circumscripției lor, familiști, creștini și în mare apolitici.

Mutatis mutandis – adică: decontând efectele adaptării la o situație geopolitică parțial diferită – acest PSD este, deci, exact PCR-ul românizat al lui Ceaușescu (cu excepția aripii maghiare, externate după 1990). Doar un pic mai respectuos față de libertățile civice. Ei bine, șansele ca un astfel de partid unic să fie răsturnat de o mișcare populară fără ajutor extern și fără maidane made in „societatea civilă„ sunt aproape nule. Iar românii sper că au învățat în ultimii 26 de ani cât costă „ajutoarele„ externe și revoluțiile de import, că doar ei au plătit prețul asasinării Ceaușeștilor, și, pe urmă, prețul exorbitant al aventurii portocalii.

Concluzia: ne place ori nu, pentru România de azi, drumul spre suveranitate trece prin PSD. El poate fi influențat, infiltrat, combătut când deviază spre fanariotism, susținut în momentele lui de curaj, poate fi supravegheat, atenționat, pedepsit și recompensat. Și poate, desigur, și să fie distrus, ceea ce „Grupul din Predeal„ – savuros descris până la mici detalii muzicale de proaspăt-pocăitul Ghiță – a și încercat să facă în ultimii ani. Dar din tragedia ucraineană – încă în curs de desfășurare, și anume foarte aproape de noi, și geografic, și cultural – am învățat – sau, în orice caz, ar trebui să învățăm, cât mai repede! – că o țară care își distruge singurul partid își pierde și ultima șansă de a ieși printr-o cale pașnică din soarta bantustanelor, și că, în rest, căile nepașnice de multe ori duc doar de la un bantustan mizerabil la un bantustan mizerabil și bombardat.

Autor: Modeste Schwartz

Related Posts

3 Responses “Despre inexistența dreptei românești”

  1. Dreapta Politica este Diavolul, iar Stanga Politica este Satana!!! Viitorul Omenirii Terrane este Spiritocratia!!!

  2. Epistemologul says:

    În 1982 am fost invitat la Părintele Comşa, din satul Galaţi, Judeţul Braşov (lângă oraşul Făgăraş). O casă mare şi frumoasă, camerele cu pereţii plini de icoane de mare valoare, iar în mijlocul unui perete, deasupra biroului, un tablou cu portretul lui Nicolae Ceauşescu. L-am întrebat, amuzat, cum a făcut rost de un tablou aşa de preţios. “Nu râdeţi, că el ne continuă opera, toate ideile lui sunt de la Căpitanul nostru”. de atunci am început să citesc cu alţi ochi discursurile lui Ceauşescu, iar eseul lui Uberto Eco despre “Fascismul etern” m-a lămurit: regimul ceauşist a fost un regim de drepta, legitimat printr-un discurs aparent de stânga (preluat din arhiva retorică a stângii europene, dar golit de conţinut). Din discursul marxian nu a păstrat decât dimensiunea populistă (rolul hotărâtor al maselor în istorie şi, respectiv, rolul conducător al clasei muncitoare în socialism).
    Iată de unde vine deruta totală a clasei politice din România: în 1990, eşichierul politic a fost setat greşit: forţele de stânga s-au poziţionat la dreapta, iar cele de dreapta – la stânga. Numai aşa putea să se nască o declaraţie atât de aberantă ca cea a lui Vadim, după întâlnirea lui cu Le Pain: “Eu sunt un om de dreprta care conduce un partid de stânga”. Fals. PRM a fost de dreapta de când s-a născut, tocmai fiindcă provenea din mantaua ceauşismului.
    În concluzie, cred că nu are rost să vorbim despre dreapta şi stângsa în România de după 1989, fiindcă tot referenţialul este fals, ireal.

  3. Epistemologul says:

    P.S. Am uitat să spun că părintele Comşa făcuse puşcărie politică în prima parte a regimului comunist, în calitate de fost şef al unui cuib legionar.

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss