C O N T R A P R O P A G A N D Ă

De ce e proști ‘telectualii

„Plângerea” și „destinul crunt” de dizident de interior al lui Ion Iliescu pleacă, după cum a dat el însuși de înțeles în câteva ocazii, de la o acuzație pe care secretarul general al partidului și președintele Ceaușescu i-a adus: aceea de „intelectualism”. Bătrânul Iliescu a povestit apoi cum i-a cerut demn lui Ceaușescu să explice ce înseamnă acest „intelectualism”. Însă Ceaușescu s-a eschivat. Astfel, s-ar spune că nu am ști nici până în ziua de astăzi ce însemna acest „intelectualism”… pentru Ceaușescu, sau pentru Iliescu. Însă, altfel, noi știm că este o concepție care absolutizează rolul intelectului, în detrimentul sentimentelor sau voinței în întreaga societate, în toate și în orice raport.



Ca orice „ism”, intelectualismul este purtarea interesată și dogmatică a intelectului, o existență aproape independentă, în sine și pentru sine, care nu are nevoie de realitate, de tot ce îl înconjoară, decât pentru a se alimenta.

Intelectuali și intelectualiști

Acesta a fost din toate timpurile intelectualismul, dar purtătorii săi nu sunt intelectualii, așa cum s-ar putea lesne crede. Ar fi o mare greșeală să credem asta. Nu! Istoria și mai ales istoria recentă a avut o grijă deosebită să ni-i evidențieze pe acești promotori ai intelectualismului: ei sunt ‘telectualii.

Sunt peste tot azi, în toate colțurile ziarelor, în toate emisiunile de dezbateri, apar în imagini, în colțul lor de ziar își mângâie barba creață, alții sunt nervoși, alții acri, alții destinși, zâmbesc nonșalant, alții se scălămbăie în fel și chip pentru a fi, încă din prima prezentare, imaginea, originali, spre a anunța astfel ”revelația” furnizată odată cu lecturarea rândurilor produse. Doar că nu stau în cap, deși poate tocmai astfel le-ar sta cel mai bine. Sunt o puzderie, sunt o armată, sunt omniprezenți și își câștigă o existență foarte confortabilă din a produce perspective și opinii separate. Ce-i cheamă este chiar democrația, sistemul, și nevoia de diversitate a exprimării, de pluralitate a opiniei, nu trebuie să avem nicio îndoială!

Dacă i-ai scăpat într-o analiză a unor mișcări politice oarecare ești pierdut, te vor capta și captiva cu echilibristica lor intelectuală deloc dezinteresată, reușind chiar să-ți creeze un scop în viață pentru un timp totuși limitat din aflarea și stăpânirea vreunui adevăr particular devenit o piatră de încercare a capacităților tale intelectuale. Performanțele lor în a propune și întreține subiecte marginale, cărora să le dea o amploare socială, sunt cu adevărat remarcabile.

De ce nu se apropie niciodată sunt ceilalți, viața celorlalți, a celor mulți, care mereu reușește să fie, paradoxal, un subiect depășit, deși nu a fost tratat cu adevărat vreodată. Nu o să-i auziți/citiți tratând despre „popor” decât tangențial. De fapt, disprețuiesc acest cuvânt și derivatele, pentru că sunt prea …„populiste”. Nu se apropie de asemenea subiecte care privesc întregul decât din statistici sau prin exemple, pe deasupra, și cu un scop anume. Pentru că, în realitate, nu au nicio legătură cu societatea pe care o analizează și comentează, doar se alimentează din ea, spre desăvârșirea unei cariere profesionale și a confortului personal.

De fapt, orice produs de-al ‘telectualului trebuie să dea măsura superiorității, a condescendenței, a distanței sale făță de vulg, iar unul ca Adrian Păunescu, care ducea cultura în popor, a trebuit izolat și exclus, dar nu pentru că ducea cultura în popor, ci pentru că aducea poporul aproape de cultură, domeniul exclusiv și exclusivist al ‘telectualului.

Ce a scris/spus un ‘telectual?!

Aceștia sunt ‘telectualii și, în ciuda prezenței cantitative, calitativ nu au adus mai nimic în viața celorlalți, a întregului, a celor mulți, care trăiesc laolaltă, și nu în palate administrative, studiouri de televizine sau redacții de ziar.

Ei au fost făcuți „celebri” de televiziuni și talk-show-uri, și nu de cărţile scrise, și sunt mereu actuali, nici măcar recenți, niciodată pereni în exprimare. E chiar un pericol. Mâine nu vor mai fi invitați! Pot participa la orice dezbatere, indiferent de subiect, la toate prezentările de carte, de sculptură, pictură, vernisaje, premii. E intelectualul de serviciu, care-și joacă rolul în public, dialoghist, spilcuit, psiholog în particular, psihiatru pentru întreaga nație. Vorbesc despre amprenta lui Nietzsche în gândirea modernă și apoi despre zarzavaturile din piață în alimentație.

Nu au limite, nu au frână și sunt caracterizați de o uriașă încredere în sine, au certitudinea și consecvența boului care merge înainte fără îndoieli asupra sa. Nu au nicio întrebare în legătură cu prezența lor în arenă, meritată sau nu, nici cu valabilitatea opiniilor lor, adevăr sau eroare. Ei sunt și sunt ale lor, deci e mai mult decât pot merita ceilalți.

Precum politicianul care face politică pentru sine și apoi pentru partid, ‘telectualul produce gândire pentru el și apoi pentru organul de presă în care lucrează. Ar ajunge și la ceilalți, dar nu mai are timp și în mod sigur nu rentează. Publicul e un furnizor ocazional de materii prime căruia el îi returnează lucrări strălucite, prea ieftin, mult prea ieftin!

Și totuși unde se duce atâta gândire, unde se pierde, în ce hău metafizic?! Pentru că nu pierzi nimic dacă nu-l citești, nu câștigi nimic dacă îl asculți. Nimeni nu a reținut nimic pentru sine din ce a spus/scris un ‘telectual…!

Istoria unei mari prostii

După Revoluție, eliberat, ‘telectualul român s-a grăbit să se evidențieze. El nu a avut timp de acumulări de idei, nu a reușit să intre în posesie unor concepte, ci doar s-a împrumutat preferențial de pe piață, precum afaceriștii privilegiați ai sistemului bancar din anii ′90. Ei nu au avut timp, de exemplu, să lase societatea civilă sau statul de drept să existe și apoi să vorbească despre ele, ci le-au inventat și apoi tot ei le-au tratat ‘telectual. Se miră astăzi că parcă nu există decât pentru ei… Ce mare ironie trebuie să fie!

‘Telectualul, el a fost primul care a avut acces la piața de idei a Vestului și primul care a adus… blugi ieftini și a vândut scump gumă de mestecat pe piața internă. Comportamentul lui nu a diferit cu nimic de cel al vânzătorului de gume, al patronului de consignație, al tarabagiuului de la marginea șoselei. Substanța lui e la fel de afectată azi ca și cea a miliardarilor de carton. El a fost și a rămas un bișnițar. El nu are părinți spirituali, nu are tradiție de gândire, nu are fond de idei. E împrumutat și trebuie să dea înapoi. Tocmai de aceea se simte atât de dator față de Occident și e gata să-i facă orice fel de servicii, chiar împotriva rațiunii și a bunului-simț. Poate i le șterge, poate i le reeșalonează…

Pentru uz personal și de grup, ‘telectualul și-a fabricat și o întreagă istorie, mai degrabă comică, în care tăcerea sa din timpul regimului comunist nu mai este vinovată, ci subversivă, participarea sa nu mai este incriminatoare și pe alocuri deschisă și entuziastă, ci cu potențial eliberator, aluzivă și corozivă pentru fostul regim. El a mers până acolo încât a inventat „rezistența pasivă” pentru sine, și o întreagă și completă poveste a opoziției tăcute și subiective prin cultură, prin artă, prin teatru, prin film, prin ce a vrut el, pentru că el a făcut-o… această istorie, și nu rezistența, bineînțeles. Existența sa în comunism a fost singura care a avut dreptul la diferențe, la departajări, la nuanțe, la explicații: înainte/după 1968, stalinizare/dezgheț/stalinizare, anii ’60/ anii ’70/ anii ’80. Pentru el a existat această istorie, pentru că el a scris-o ulterior, iar chiar și manualele sunt pline astăzi de el, de drama lui, o dramă ‘telectuală, înainte de toate. Cu mult mai mult decât a celor care au rezistat cu arma în mână sau a țăranilor care au sucombat odată cu pierderea averilor, rezistența „subliminală” a ‘telectualilor este cea mai cumplită dramă istorică românească astăzi…

Disprețul față de propriu popor

Dar cea mai importantă caracteristică a ‘telectualului nu e impostura, și nici ipocrizia, ci disprețul față de propriu popor, mai ales în cazul ‘telectualilor de dreapta. Comparațiile lui Parapievici sau elucubrațiile lui Boia nu sunt, cu adevărat, decât vârful aisbergului.

După „revoluție”, pentru a-și răzbuna propria neputință și lașitate, ‘telectualii și-au dorit instinctual răzbunarea față de o așa-zisă „clasă munictoare” pe care ar fi trebuit să o vadă în cel mai clar și nefericit caz drept cel puțin naivă în modul în care a fost folosită de o falsă elită, iar în cel mai complex și fericit caz drept greșită în modul în care s-a lăsat folosită, inclusiv în momentul iunie 1990, spre propria-i decepție și derută. Dar nu a fost așa, ‘telectualii și-au dorit răzbunarea și, de fapt, și, mai mult, și-au fixat din acest obiectiv o unitate de măsură a valorii lor: au fost cu atât mai intelectuali, în proprii ochi, cu cât au păstrat o distanță mai mare față de cei care „muncesc, nu gândesc” și cu cât i-au incriminat mai mult… El e primul care se laudă că și-a părăsit pornirile și deprinderile „comuniste” și o face cu aceeași „mânie proletară” cu care era chemat să dea apelul distanțării sale față de racilele mic-burgheze, inconștient fiind că și-a schimbat și s-au schimbat doar planurile de interpretare și raportare.

‘Telectualul nostru e mason aproape în mod necesar, pentru că obscurantismul îl prinde atât de bine. Dar el nu e frate, în sensul a ceea ce trebuia să fie o tradiție a acestui ordin în România, plecând de la originarea sa, a frăției, a frățietății… El e departe de opera de luminare, de îndreptare a poporului, pe care și-o fixau ca țel suprem „frații” de la 1848. Măcinat de complexe, el e „frate” doar ca să se evindențieze și să se diferențieze.

Autor: Cristian Patrascu

Sursa: Anonimus.ro

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss