C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: “Vorbind cu cei de dincolo”

Unu



„O să-ţi spun un secret, tinere, totul pe lumea asta porneşte şi se termină la impunerea voinţei proprii asupra celuilalt. I se spune putere.”

Are un tremurat vag al mâinii, un colţ al buzei îi atârnă liber. Probabil muşchiul responsabil pentru asta e paralizat. Faţa-i e zbârcită şi cuvintele-i ies stâlcite. Se află aproape de momentul critic, simte asta în ciuda faptului că medicii l-au asigurat că încă analizele-i sunt în regulă.

„Până la urmă nimeni nu e nemuritor – continuă el parcă ghicindu-mi gândurile – dar asta o conştientizăm târziu, prea târziu, abia după ce puterea noastră se sleieşte. Când cei din jur te privesc diferit, când ceea ce spui sau decizi nu mai provoacă teamă, atunci înţelegi că timpul tău s-a dus şi te rogi ca ceilalţi să aibă, cel puţin, compasiune pentru tine.”

„Susţineţi deci că totul pe lume este o interacţiune între puterile fiecăruia, adică, aşa cum susţinea Alvin, că fiecare om, indiferent cât de mic ar fi, până la urmă ajunge ca prin puterea sa să influenţeze întreaga lume?”

„Nu, astea-s baliverne romantice. Puterea, ca orice lucru de pe lumea asta, se cristalizează. Doar la începuturi, în stadiul animalic, oamenii erau egali. Şi nici atunci în totalitate pentru că existau masculii dominanţi, femelele mai fertile s.a.m.d. Apoi, treptat, un grup de oameni au descoperit că împreună pot fi mai puternici şi şi-au impus voinţa asupra altora. Asupra multor altora. O minoritate a cucerit majoritatea. Apoi, în cadrul acelei minorităţi, personalităţile dominante şi-au format o proprie elită, iar din interacţiunile acelei elite s-a ales un grup şi mai restrâns, cu puteri şi mai mari, şi aşa mai departe. Astfel s-a ajuns ca o mână de oameni să stăpânească întreaga planetă.”

„Mi se pare ireal – spun cu o vădită îndoială.”

„Monopolul, tinere, este regula omenirii, nu excepţia. Tot ce e pe lumea asta tinde să ajungă la echilibru, iar echilibrul suprem e atunci când părţile care altă dată erau divergente, antagonice, se grupează treptat, ajungându-se în final la un monolit. Aşa e şi cu puterea: fuge (sau este luată) de la cei mai slabi şi se concentrează în mâinile celor puternici. Tendinţa ei naturală e de a ajunge în echilibru absolut, adică de a se concentra toată în mâna unui singur om.”

„Pot înţelege atracţia către monopol a oricărui element, inclusiv a puterii, însă sunt două lucruri care mă nedumeresc. În primul rând, oare, după realizarea cristalizării, nu se ajunge la o disoluţie? Oare cei care sunt în jurul „stăpânului absolut” nu comploteză mereu pentru a-i lua locul? Cum realizează cel care este „stăpânul absolut” propria protecţie? Apoi, nu înţeleg un fapt logic: ajungi când ajungi „stăpân absolut”, probabil vei dori mai mult, e în firea noastră. Şi dacă doreşti mai mult şi le iei şi mai mult celorlalţi, oare, până la urmă, nu se va ajunge la o construcţie gigantică(propria putere) sprijinită de stâlpi de lut(restul oamenilor fără nici un pic de putere)? Adică ceva grandios, dar supus distrugerii?”

Zâmbeşte, mai precis se strâmbă într-un fel care-arată a zâmbet. Şi-apoi începe:

„Îţi place prea mult să despici firul în patru. O să-ţi spun cum arată lucrurile, chiar dacă probabil ai deja o idee deoarece acelaşi sistem este oarecum multiplicat la toate straturile societăţii. „Stăpânul absolut” nu este înconjurat de alţii, ci este peste alţii. E vorba de o structură imensă care vă are la bază pe voi şi se înalţă treptat, până ajunge la el. Un fel de piramidă, dacă-ţi place imaginea asta destul de populară. Aici e partea frumoasă, cea care asigură stabilitatea monopolului puterii. Treapta de jos ştie vag ceea ce se află pe treapta de deasupra ei şi absolut nimic despre ceea ce se află în continuarea superioarei. Pentru treapta de jos, supremul este treapta imediat următoare. Un suprem despre care ştie vag câte ceva.”

„Adică treptele iniţierii din societăţile oculte? – îl întrerup eu.”

„Poţi s-o vezi şi-aşa, numai că, nu uita!, respectivele societăţi, cu toată încrengătura lor de ramuri, în cvasitotalitatea lor, nu sunt decât o cărămidă din adevărata construcţie. Atenţie: o cărămidă, nu un etaj!”

„Înţeleg. Dar la nivelul de sus, acela al „stăpânului absolut” şi al celor de sub el, lucrurile sunt cunoscute. Cei de sub el ştiu cine-i el. Ar fi ilogic altfel, atâta vreme cât, la un moment dat, urmaşul este ales dintre ei.”

„Cei de la al doilea nivel ştiu toţi cine-i stăpânul, dar nu ştiu principiul care-l susţine. Fără principiul suprem, fără a cunoaşte „misterul ultim” nu poţi urni întreaga structură, nu te poţi bucura de putere. E ca şi cum ai avea maşina, dar n-ai avea cheile.”

„„Stăpânul suprem” e singurul cunoscător al „misterului ultim”?”

„De obicei da, e singurul care-l cunoaşte şi-l conştientizează. Dar se poate întâmpla ca „stăpânul anterior” să fie-n viaţă, aşadar să mai existe şi altcineva care ştie şi conştientizează. Asta se întâmplă acum. ”

„Şi dacă e unul singur în viaţă şi-acesta moare accidental, înseamnă că totul e pierdut, că totul s-a dus de râpă şi intră-n disoluţie?”

Face o pauză, tuşeşte şi-şi fixează cu privirea mâna care-i tremură. Apoi se uită la mine. Mă priveşte adânc, ochii-i sunt două burghie care pătrund în creierul meu ca-ntr-o gelatină.

„O să-ţi spun, chiar dacă n-ar trebui. Mă rog, nu contează că ştii ceea ce e în condiţiile în care nu ştii unde e.”

Face o pauză prelungă şi-apoi continuă, de data aceasta cu privirea absentă:

„Cum crezi că am putea lăsa o asemenea construcţie grandioasă să se descompună? Cine-ar mai ridica-o vreodată? Lucrurile sunt mult mai complexe. De la nivelul patru poţi evolua doar către nivelul trei sau direct către nivelul doi. Niciodată cineva nu va evolua de la nivelul trei la nivelul doi. Pentru cei ajunşi la nivelul trei, evoluţia lor se plafonează acolo, cu o singură excepţie: marele stăpân. Înţelegi cum stau lucrurile? „Marele stăpân” este ales întotdeauna de la nivelul trei. Ori îl numeşte stăpânul anterior, ori, în cazul în care s-a întâmplat ceva cu stăpânul, cei de la nivelul doi aleg pe cineva de la nivelul trei. De ce de la nivelul trei? Pentru că cei de la nivelul trei ştiu „misterul ultim”, dar nu-l conştientizează. Îl pot conştientiza abia când sunt la nivelul unu. E ca o maşină a cărei telecomandă de deschidere a portierelor stă la nivelul doi, în timp ce cheia de pornire a motorului stă la nivelul trei. În cazul în care şoferul titular moare cu tot cu chei, backup-ul se află în combinaţia celor două nivele inferioare.”

Se opreşte şi soarbe dintr-o cană cu apă. Tremurul îi continuă, de altfel, tremuratul e singura chestie previzibilă a sa. Apoi respiră şi mă priveşte ca şi când şi-ar fi pierdut firul discuţiei. Încerc să-l remontez:

„O întrebare, poate mult prea indiscretă: „misterul ultim”, care înţeleg că e puterea „marelui stăpân” e ceva complicat. Chiar n-a reuşit nimeni până acum să-l facă public, n-a scăpat nimănui?”

Face o grimasă şi-apoi râde.

„Tu gândeşti în şabloane romantice. Ai impresia că dacă ai furat secretul ţi se vor deschide larg porţile puterii. Te crezi Ali Baba? Ţi-am spus doar că cei de la nivelul trei cunosc toţi secretul, dar asta nu-i face stăpânii puterii. În aceste condiţii de ce mai speri că dacă vei afla tot vei accede la putere?”

„Nu, eram doar curios!”

„Posibil, există şi asemenea exemplare. Oricum, ca să-ţi răspund cumva mai clar, îţi voi spune că acest mister, ca şi toate celelalte, de altfel, este liber observabil. Într-adevăr, faţă de celelalte, acesta are o caracteristică specifică, e puţin diferit. Dar este la fel de public, la fel de „la vedere” şi, ca şi celelalte, este absolut ignorat de oameni.”

„Şi totuşi, dacă acest mister nu deschide uşile puterii, de ce mai e atât de important? – plusez eu.”

„E greu de înţeles pentru cineva din afara cercului. Dar, ca să-ţi clarific puţin noţiunile, gândeşte-te că misterele sunt un exoschelet în timp ce structura în sine deţine un schelet propriu. La vârf se petrece ceva interesant: atât cei de la nivelul trei, cât şi cei de la nivelul doi cresc câte o treaptă, dar incomplet deoarece unii cresc datorită „scheletului”, în timp ce ceilalţi datorită „exoscheletului”. Niciunii nu sunt pe deplin desăvârşiţi. De-aceea singura persoană care poate accede este „marele stăpân”, cel care are ambele chei ale puterii: atât scheletul cât şi exoscheletul.”

Tuşeşte în timp ce-mi imaginez luxurianta structură, cu toate cotloanele şi arhitectonica ei. Mai bea o gură de apă şi se ridică de la masă, îndreptându-se spre fereastră. Magnifica imagine a oceanului are capacitatea de a-l linişti.

„Şi totuşi, Varadero este una dintre ultimele pastile care mi se administrează pe lumea asta!” – spune mai mult pentru sine.

Se simte tristeţea în toată fiinţa sa şi pare că, liniştea care s-a lăsat, nu face altceva decât să-i faciliteze reîntâlnirea cu momente ale trecutului său. În mod normal ar trebui să plec, să-i las plăcerea de a se revedea cu sine, dar, în acelaşi timp, nu-mi vine să întrerup totul la jumătate. Nu ştiu ce să fac şi arunc un ultim colac de salvare:

„Vă văd îngândurat şi cumva trist. Cred c-ar trebui să mă retrag.”

„Nu, tinere – spune el după un răgaz care mi s-a părut înfiorător de lung – nu pleca! Uneori mă mai cuprind amintirile, alteori i-aş vrea aproape pe ai mei, dar trebuie să accept lucrurile aşa cum sunt. Copiii şi nepoţii mei, cei pe care-i văd atât de rar şi-atât de puţin, sunt şi ei pui de viperă, n-au răbdarea să stea în preajma unui cadavru aflat în semiputrefacţie.”

Se-ntoarce la masă şi-şi linişteşte tusea cu o nouă gură de apă. Acum e momentul – îmi spun – şi-i reamintesc despre cel de-al doilea subiect.

„Aşa e, mă întrebaseşi despre câtă putere se cristalizează în mâinile „stăpânilor” şi câtă le rămâne oamenilor. Aici e o discuţie interminabilă. Pur şi simplu s-au încercat atâtea variante de-a lungul istoriei încât pot spune că nu s-a găsit niciodată raportul ideal. Prea puţină putere conduce la frustrare şi lipsa creativităţii, în timp ce prea multă poate ameninţa cristalizarea puterii, adică monopolul. E o discuţie lungă şi inutilă. În prezent se merge pe o altă paradigmă: cea a monopolizării totale a puterii şi înlocuirea ei – la nivelul omului obişnuit – cu un surogat de putere.”

„Sună ciudat – replic eu – oare ce poate înlocui puterea?”

„Falsa putere absolută, tinere! N-ai habar cât de puternic e acest surogat. Imaginează-ţi că unui măturător de stradă îi iau mătura din mână şi i-o pun unui robot. Iar măturătorului îi spun: de azi nu mai mături, ci supraveghezi robotul. Ai grijă să facă totul lună! Iată cum i-am dat măturătorului puterea: poate ţipa la robot, îl poate înjura, îl poate pune să măture de 1000 de ori în acelaşi loc. Îl poate umili, îi poate face orice. În mintea lui robotul îi e supus, dar în realitate robotul e doar un instrument care-l supraveghează.”

Imaginea mă loveşte în moalele capului, în timp ce bătrânul continuă:

„Un adult pe care-l bagi în atmosfera unui joc stăpâneşte cetăţi şi ţări, lumi imaginare pe care şi le face cum vrea. Poate fi tiran, poate fi democrat, poate fi ce vrea el. Lumea-n care e, e supusa lui, dar, în realitate, lumea aceea e cea prin intermediul căreia îl controlăm. De-aceea spun, cred că tehnologia ne poate ajuta să cristalizăm toată puterea în timp ce ceilalţi vor primi surogate ale puterii. Acestea îi vor face să acţioneze ca şi când ar fi în deplină libertate, dar, cu fiecare plăcere a noii puteri îşi vor mai pune un rând de lanţuri reale în jurul trupului.”

Ultima afirmaţie a bătrânului mă loveşte în moalele capului. Simt că încep să înţeleg ce şi de ce. Îmi observă sclipirea din ochi şi surprinderea pe care-a generat-o şi are o reacţie pe care n-aş putea bine s-o descriu, o reacţie confuză care-ar sugera ceva între „n-ar fi trebuit să-ţi spun” şi „dacă ai căzut de pe scaun acum, ce-o să faci în continuare?”. E destul de târziu, ar trebui să plec, dar par a prinde aripi. Încerc să-i spun ceva, însă el e cel care continuă imperturbabil:

„Te văd neliniştit şi surprins, tinere. De ce oare? De ce sunteţi toţi la fel? Ce consideri tu că ţi-am spus atât de grav încât aproape tremuri ca mine? Nu e ceea ce ţi se-ntâmplă de-atâta vreme? De ce te mai surprinde?”

„Nu mi se-ntâmplă mie, rostesc vag luat prin surprindere. Oricum e greu de pus în aplicare aşa ceva.”

Întinde mâna şi abia atunci văd cât de mare e tremurul ei, abia când e lăsată liberă, amplitudinea tremuriciului creşte ameţitor. Întinde degetul şi arată spre buzunarul pantalonilor mei. Zâmbeşte zicând:

„Ce-ai acolo, tinere?”

„Nimic, zic vag încurcat. Telefonul meu.”

„Şi spui că e departe? Telefonul ăla sunt ochii şi urechile noastre. Oricât ai încerca să te ascunzi, n-o vei face fără el. Te-a costat o grămadă de bani, e deja o parte din tine. Deja-l ţii lipit obsedant de trupul tău astfel încât, până la urmă, simbioza dintre tine şi el îţi va fi imposibil de evitat. De-acolo începe adevărata virtualizare a lumii şi falsa putere pe care ţi-o dăm în schimbul puterii tale. Putrerea noastră falsă deja e adevărata monedă de schimb.”

„Dar nu sună logic – protestez eu – totul s-ar transforma într-o mulţime de neputincioşi care trăiesc în iluzie. Cine va mai face treaba pe lumea asta, cine va cultiva câmpurile, cine va lucra în fabrici, cine va face mâncare, cine va imagina restaurante, s.a.m.d.? ”

„Există două sau chiar mai multe răspunsuri. Primul ar fi acela că munca va fi preluată de roboţii care vă vor supraveghea, al doilea că munca va fi făcută tot ca până acum de către oameni. Pur şi simplu nu contează asta. Odată prins în capcană, omul poate fi deconectat programat de la lumea virtuală pentru a munci în lumea reală şi pentru a-şi plăti, prin munca în lumea reală, accesul la lumea virtuală. Asta e banal, ştim că funcţionează. Astfel încât nu e important ce se va întâmpla după, ci cel mai important e să se întâmple, să se ajungă în prima fază la virtualizarea totală a lumii.”
Fiecare cuvânt al bătrânului e un cui care mi se-nfige în inimă. Îmi văd limpede propria imagine în turma globală ademenită spre prăpastie. Bătrânul observă şi face o nouă grimasă. E un zâmbet în limbajul lui.

„Te văd îngrijorat şi revoluţionar, tinere. Tocmai ţi-am dat cu un ciocan în cap. Fierbi în interiorul tău, te simţi păcălit şi trădat, dar hai să privim limpede lucrurile: eu nu sunt decât un comerciant, am o tarabă, mă rog, mai multe tarabe, la care vând aceleaşi produse. Tu cumperi de la mine pentru că eu ştiu să-mi prezint mai bine marfa, ştiu care-şi sunt idealurile şi profit de ele. Vii fix ca un şoarece în cursă. Ce-i rău în asta? Se numeşte marketing. Tu eşti cel care refuzi produsele celorlalţi şi vii voluntar să le cumperi pe-ale mele. Tu eşti cel care eşti înnebunit după shortcut-urile pe care ţi le ofer. Ţi-am dat un telefon care-ţi spune gratuit care-i starea vremii, ce se-ntâmplă-n lume, ce mai fac prietenii tăi, etc. Tu trebuie să-mi dai ceva în loc, doar toate aceste eforturi nu le fac gratis pentru tine.”

„Asta totuşi nu vă dă dreptul să-mi luaţi absolut tot, să-mi luaţi şi trupul şi, poate, sufletul.”

„Nu „poate şi sufletul”, tinere. Noi avem nevoie de tot pentru că orice particulă a ta e pasibilă de a deţine putere, iar scopul nostru este cristalizarea puterii. Şi „dreptul” pe care-l invoci tu îl avem cu vârf şi îndesat. Vrei să-ţi demonstrez asta?”

„Aş fi curios, răspund din postura învinsului.”

„Hai să ne imaginăm că noi ne-am retrage marfa de pe toate tarabele. Gândeşte-te că de mâine se opresc toate reţele, stopăm producţia de telefoane, calculatoare, oprim distribuţia alimentelor, medicamentelor, hainelor, plasticelor, pe scurt, decidem să ieşim din jocul economic, „să jucăm corect”, cum ar spune cei ca tine. Ce-ar ieşi din asta? Foamete, degringoladă, războaie rudimentare. Omul e o fiară, un animal căruia dacă-i este lăsată puterea îşi bate joc de ea. Încă din Egiptul antic ştim că singurul mod optim de funcţionare al omului este sclavia. Omul, având la dispoziţie propria-i putere e haotic, o consumă aiuristic, fără sens. Mai mult, se simte nesigur, înţelege că apropierea celorlalţi e periculoasă.
Crezi că retragerea noastră ar fi corectă? Ea nu e posibilă. A doua zi v-aţi ruga în genunchi să ne întoarcem, aţi urla după sclavia noastră. Aşa încât n-are sens să fierbi inutil. Porneşte de la bază, de la cum este cu adevărat omul şi-mi vei da dreptate.”

E deja târziu. Mariposa bate deja a treia oară în uşă pentru a-i reaminti bătrânului că şi-a depăşit ora de culcare. Face semn c-a înţeles şi o roagă să aştepte. Apoi se-ntoarce spre mine:

„E târziu, tinere, corpul meu trebuie să doarmă. Nu-i ciudat ca după viaţa mea s-ajung sub stăpânirea servitoarei?”

Zâmbeşte, în timp ce eu mă ridic şi-i mulţumesc pentru că m-a primit. Sunt confuz şi, cu siguranţă, noaprea care tocmai a început va fi mai albă decât orice zi. Păşesc spre ieşire însoţit de ochiul vigilent al femeii. Uşa se-nchide în spatele meu şi eu rămân în noapte, acolo unde mi-a fost hărăzit să trăiesc.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss