C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: ”Problema otomană”

După ce Rusia s-a „descărcat” de titlurile de trezorerie americane, a venit rândul Turciei să arunce peste bord lestul american. Paralel, chiar dacă mişcările au fost marginale, s-au înregistrat ieşiri şi din partea Chinei, dar şi a Japoniei. Grosso modo ne rezultă un total de vreo 150 mld. $ ieşiri nete în ultima perioadă. Peticite, desigur, de intrări forţate ale arabilor şi ale altor entităţi de care nu auzise mai nimeni până acum.



Dacă ne luăm după cantitate, putem spune că mişcarea e una insignifiantă în condiţiile în care greii listei, China şi Japonia, deţin împreună aproximativ 2.2 tln. $, iar datoriile totale ale SUA se ridică la 21 tln.$! Ce înseamnă 150 mld. atunci când ne raportăm la 21 tln? Cu siguranţă mai nimic.

Ieşirea Turciei din rândul marilor „investitori” în titlurile americane de trezorerie reprezintă, mai mult decât banii în sine, un avertisment care poate fi începutul unei ample operaţiuni de rescriere a geopoliticii mondiale. Întrucât evenimentele sunt extrem de complexe, dar simplificate grosolan de propagandă, o să vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a fazelor esenţiale ale unui complex de factori care, pe termen scurt sau mediu, se poate dovedi colosal ca importanţă.

Totul a început cu complotul ratat din iulie 2016, atunci când o facţiune a armatei a încercat asasinarea lui Erdogan. Imediat după eşecul loviturii de stat, înfuriat la culme, Erdogan a ordonat o amplă anchetă care avea să-i dezvăluie implicarea SUA atât prin intermediul rezidenţilor CIA, cât şi a cozilor de topor formate de o organizaţie obscură a unui lider religios exilat în SUA, Fetullah Gulen.

Organizaţia lui Gullen, Hizmet, este o mişcare islamică transnaţională, activând similar păduchelniţei de organizaţii ale lui Soros. Activităţile sale sunt orientate la suprafaţă pe educaţie, promovând un islam tolerant, cam în linie cu tot junk-ul oengistic pe care-l cunoaştem(corectitudine politică, marxism cultural, etc,). Schema de atac a acestor paraziţi ai societăţii e simplă şi mereu aceeaşi: promovezi intens o anumită elită, după care mişti societatea în direcţia dictată de elita impusă. Un model evoluat din teoria lui Antonio Gramsci, dar updatat şi stilizat, evoluat în ceea ce este cunoscut acum ca neogramscianism.

Ratarea complotului a însemnat începutul declanşării jihadului de către Erdogan. Având o carieră politică începută în anii 70, el are o cunoaştere amănunţită a statului pe care acum îl conduce. De altfel, încă de la începutul ascensiunii sale politice şi-a făcut un scop în sine din pedepsirea celor care-au dat lovitura militară din 1980. În 2012 s-a ajuns la o incredibilă(până atunci) condamnare la închisoare pe viaţă a generalilor Kenan Evren şi Tahsin Şahinkaya, singurii supravieţuitori la acel moment dintre responsabilii loviturii de stat. Moartea celor doi în puşcărie a fost momentul prin care Erdogan le-a semnalizat americanilor că Turcia nu mai e feuda lor, având – în premieră după califat – o politică proprie. Acesta a fost probabil şi rădăcina complotului din 2016. Americanii nu puteau lăsa nepedepsită o asemenea jignire. Erdogan era şi el conştient că „partenerii” americani nu vor rămâne inerţi, astfel încât a început o amplă operaţiune de despăduchere a armatei, constând în îndepărtarea ofiţerilor racolaţi de serviciile americane şi înlocuirea lor cu personal proaspăt ieşit din şcolile militare turceşti, fără „halta obligatorie” în SUA. În paralel, pentru că nu avea încredere în armată, a dotat puternic forţele Ministerului de Interne, astfel încât să facă faţă unui război de gherilă urbană.

Lovitura de stat a fost orchestrată prin intermediul ordonanţelor şi adjuncţilor – ultimele cozi de topor rămase în armată, dar imposibil de înlăturat până atunci şi menţinuţi în funcţii mai degrabă onorifice. Aceştia i-au arestat pe şefii fideli lui Erdogan şi au început – la momentul stabilit – operaţiunile de preluare a puterii. Cu toate că se pregătise îndelung, sultanul era cât pe ce să fie prins de amploarea evenimentelor. Doar semnalele primit din partea ruşilor(duşmani la acel moment în urma unei doborâri a unui avion de vânătoare rusesc în Siria), întărite de unul similar primit din partea chinezilor l-au făcut pe „sultan” să părăsească hotelul în care stătea. Gărzile de corp rămase în hotel au reuşit să-i întârzie pe conspiratori cu preţul propriei vieţi şi să-i asigure lui Erdogan retragerea în siguranţă la bordul unui avion pe care-l avea la dispoziţie. Restul evenimentelor sunt deja larg cunoscute. Cu excepţia consecinţelor.

Revenit în forţă la butoane, Erdogan a pornit cea mai amplă epurare şi deparazitare a statului turc. Practic toate cozile de topor strecurate atât în funcţii cheie, cât şi în unele aparent nevinovate – profesori, mici funcţionari, etc. – au fost eliminate într-un timp record. A fost, dacă vreţi declaraţia de independenţă a Turciei.

E limpede că lucrurile nu puteau rămâne aşa. La fel de limpede e faptul că puţin a lipsit pentru ca nervosul Erdogan să nu închidă cu de la sine putere baza militară de la Incirlik. Oprirea utilităţilor de-acolo a reprezentat semnalul că nu se joacă, iar restabilirea funcţionalităţilor bazei s-a făcut după retragerea „umbrelor” CIA din teren.

De-atunci şi până acum am avut de-a face cu un joc de-a şoarecele şi pisica între Turcia şi SUA. S-a văzut limpede în acţiunile din războiul sirian, unde turcii şi-au dezvoltat propriile reţele, diferite de cele ale SUA şi unde, culmea, au avut iniţiative separate de cele ale SUA, dar în linie cu cele ruseşti. Ca să nu mai vorbim că armata Turciei a atacat dezinvolt statul kurd, finanţat în totalitate de către SUA şi folosit ca sperietoare pentru turci.

Întreaga spirală a evenimentelor a evoluat până în apropierea de graniţa unei mari destructurări. Interesele Turciei sunt mai degrabă în linia Rusia-Iran-China, adică în cea a unei lumi multipolare în care Turcia e un pol important. Sunt zeci sau chiar sute de iniţiative care au fost luate în această direcţie, dintre care cele mai importante au fost reprezentate de contractul bilateral cu China pentru eliminarea dolarului din tranzacţiile bilaterale, contractul de furnizare de către Rusia a unor echipamente militare avansate(aproape de parafare) şi ignorarea blocadei impuse Iranului de către Trump. Mişcările, aşa cum am spus, erau prea evidente pentru a lăsa SUA inertă. Astfel s-a pus la cale răzbunarea.

S-a început cu sancţiuni economice pentru eliberarea din puşcărie a unui pastor, participant şi el la lovitura de stat. Brusc, SUA nu mai era cu statul de drept în condiţiile în care cerea unui stat partener eliberarea unui cercetat de drept comun, cu alte cuvinte, întreruperea procedurii judiciare. Dar să lăsăm de-o parte amănuntele. Turcii nu s-au supus, aşa cum americanii n-au cedat insistenţelor Turciei de a-l preda pe Gullen. Iritat, Trump a dat cu bazooka sancţiunilor. Iar lira turcească s-a scufundat precum o navă lovită de-o torpilă. Atacul însă n-a încetat. Toţi păduchii planetei s-au aliniat în lupta împotriva Turciei. De la argenţiile de rating care-au declasificat la luat comanda până la „influenceri” gen Mohamed El-Erian care şi-au expus îngrijorările. Să nu mai vorbim de titluri gen „16 miliarde de motive pentru care Turcia are probleme”. Care-s cele 16 miliarde? Cică datoriile scadente ale ţării. Mai mult, se vorbeşte despre deficitul comercial îngrijorător.

Ca să înţelegeţi mai bine, vorbim de o ţară cu un PIB de 850 mld $, cu o datorie publică situată undeva la 25% din PIB şi cu un deficit comercial de vreo 80 mld$(7% din PIB). Aceste critici vin din partea unor analişti care se simt confortabil cu cei 105% grad de îndatorare şi un deficit record de 566 mld$(12%din PIB) înregistrate de SUA în 2017! Desigur, SUA e cu „dimocrasi” nu cu „dictichăr, dar până şi-un copil înţelege „armetica” de bază care ne spune că 105 e mult mai mare decât 25. Într-adevăr, în economie matematica îşi cam pierde valoarea, mai ales atunci când eşti întronizat tătuc peste finanţele planetei, cu drept de tipărire discreţionară de monedă. Chiar şi-n aceste condiţii însă se întâmplă ceea ce se numeşte „răzbunarea matematicii” sau coşmarul cifrelor mari. SUA deja le trăieşte fără să le conştientizeze.

Care-i urmarea posibilă a actualei stări de fapt, cred că e limpede de intuit pentru oricine. Erdogan e în cumpănă şi trebuie să facă alegerea: iese din NATO sau continuă să se joace cu ţeava pistolului aţintită la tâmplă? Practic aici e jocul, iar pentru a-l întări, oficina Washington Post lansează un titlu şocant în alte vremuri: „It’s time for Turkey and NATO to go their separate ways”. Un asemenea articol e de-a dreptul istoric deoarece marchează evenimente în curs de desfăşurare. Astfel aş putea spune că alegerea nu-i mai aparţine lui Erdogan, ci ea deja a fost luată. Dacă nu se va reuşi îndepărtarea sultanului pe căile începute, Turcia urmează să fie „extrasă” din NATO. Consecinţele? Multiple şi îngrijorătoare.

Este previzibilă mutarea rachetelor nucleare pe teritoriul României(discuţiile premergătoare fiind intens desfăşurate în secret), mişcare care nu are cum să fie considerată altfel decât agresiune de către ruşi. Cel mai probabil, reacţia va consta în declararea unilaterală a independenţei „Republicii Donbass” care va ocupa toată jumătatea estică a Ucrainei, inclusiv sudul până la graniţa cu noi, realizându-se un culoar terestru atât cu Crimeea, cât şi cu Transnistria. România va deveni ţintă pentru Federaţia Rusă, având în vedere apropierea unei ameninţări nucleare de graniţa cu Rusia. Marea Neagră se va militariza intensiv, aceste elemente fiind încă de acum previzibile. Turcia va redeveni, exact ca pe vremea comunistă, duşmanul României, fiind previzibile faulturi economice deosebit de devastatoare pentru noi.

Turcia e o nucă greu de spart, dar nu imposibil. Depinde de amploarea jocului economic şi de contextul mondial. Trebuie însă menţionat că nici SUA nu mai e ce era. Atacată extern pe multiple planuri – cel mai puternic pe cel financiar – şi brăzdată de un conflict intern care, pe alocuri, are valenţe de război civil, SUA nu mai e nici măcar o umbră a ceea ce-a fost. De-aceea probabilitatea unei înfrângeri ruşinoase similare celei din Golful Porcilor e, de asemenea, o probabilitate destul de mare în conflictul cu Turcia. Ceea ce însă e sigur e că, în urma acestei ineracţiuni niciuna dintre părţi nu va mai ieşi întreagă: SUA poate pierde controlul planetei, în timp ce Turcia îşi joacă unitatea teritorială. E o luptă dură din care, cu noroc, doar unul va ieşi întreg.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss