C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: “Franţa şi supărătoarea realitate”

Franţa nu e o ţară, ci o utopie. Teoretic, începuturile acestei utopii le-am putea situa în 1789. Practic însă ea începe cu mult înainte, odată cu infectarea clasei intelectuale cu acel infam virus al iluminismului. La fel ca Franţa, întreaga lume e o utopie, rulând de câteva secole într-un scenariu de proastă factură, măcinând vieţi şi destine în numele unui raţionalism care, la cum arată lumea, îşi dovedeşte neputinţa.



V-aţi pus întrebarea dacă există vreun avantaj al acelor ample agitaţii provocate şi pompos denumite „revoluţii”? V-aţi pus vreodată sinceri întrebarea dacă a rezultat şi altceva în afara unei continue agitaţii, unei perpetualizări a revoluţiei? Dacă într-adevăr vreunul dintre acele idealuri clamate a reuşit cât de cât ceva? Sunt întrebări simple care ar trebui să ridice serioase semne de întrebare asupra unei hălci a istoriei universale.

Revenind la Franţa, ceea ce se petrece acolo nu-i nimic altceva decât … Franţa. Franţa de azi e Franţa vremurilor în care, din motive umanitare oamenii erau … ghilotinaţi. Aceeaşi Franţă e şi acum, cu deosebirea că în prezent gloata e ţinută în case nu la Bastilia. Sau, mai bine spus, Franţa actuală e Franţa unde dărâmarea Bastiliei s-a făcut nu pentru „eliminarea tiraniei”, ci din cauză că puşcăria nu mai era necesară în condiţiile în care întreaga ţară e o mare Bastilie. O ţară în care omul se naşte deja arestat, o ţară în care principiul suprem este „nu mai ai voie”.

Poate vă întrebaţi de ce ies „ăia” în stradă. De ce plebea, disperată că nu mai poate folosi autoturismul, incendiază maşini? De ce aruncă cu pietre, de ce fac tărăboi? Teoretic se protestează împotriva câtorva cenţi adăugaţi litrului de carburant, ceea ce, pentru o ţară dezvoltată, este penibil. Să fim serioşi, nu poţi spune că de la câţiva cenţi, care s-ar traduce în maxim 100 de EUR/lună poţi da foc unei ţări.

Conform statisticilor, Franţa este ţara în care se câştigă unul dintre cele mai mari salarii medii, situat la peste 2200 EUR/lună. În Europa, mai sus avem Elveţia(cam dublu), ţările nordice(cam cu 1/3 mai sus) şi cam atât. Până şi rivalii nemţi au un salariu mediu du 10 EUR mai jos. În ceea ce priveşte bogăţia medie, Franţa din nou se situează pe un loc fruntaş, anume pe poziţia a şaptea la nivel mondial! De asemenea, polarizarea nu pare atât de mare ca în alte părţi. Oricât aţi încerca nu veţi putea să-mi spuneţi că aţi văzut în Franţa o polarizare similară situaţiei din ţările arabe sau din SUA. În mare, chiar dacă sunt şi excepţii, „averea” e împărţită oarecum egal. Şi-atunci?

Într-adevăr, e o ciudăţenie. Cum să te plângi de câţiva amărâţi de cenţi în condiţiile în care stai atât de bine în statistici? Asta e eroarea omului care trăieşte în iluzia cifrelor. Dacă veţi avea curiozitatea ca atunci când mergeţi în Franţa să circulaţi pe traseele nestandard, să vorbiţi cu omul normal şi să încercaţi să înţelegeţi viaţa reală, veţi remarca o cu totul altă realitate. Veţi vedea magazine în care preţurile sunt uneori de zece ori mai mici decât în lanţurile comerciale consacrate. Magazine din care oamenii pleacă cu maşinile burduşite de marfă. Nu vă lăsaţi uimiţi de această privelişte, încercaţi să cumpăraţi din acele magazine. Pentru mine a fost un şoc deoarece n-am putut să înţeleg niciodată ce conţine carnea care se vinde acolo, din ce sunt fabricate acele produse şi, mai ales, cum poate un om normal să mănânce ceea ce se găseşte acolo. M-aş fi aşteptat să găsesc o asemenea marfă pe undeva prin vreo ţară din subdezvoltata Africă, nicidecum într-una dintre marile puteri ale lumii.

Mergând mai departe, veţi constata că acele magazine cu marfă mizerabilă nu sunt deloc pe scara cea mai de jos a comerţului de-acolo. Există ceva chiar mai jos, dar şi extrem de popular: magazinele care vând mărfuri expirate. Da, aţi citit bine, sunt lanţuri de magazine care vând la preţ foarte mic mărfuri expirate. V-aţi putea imagina o mamă cumpărând pentru copiii ei mărfuri alimentare expirate? I-aţi da unui sugar lapte praf expirat? În Franţa se poate. Iată o realitate pe care n-o percepeţi decât dacă lăsaţi de-o parte „polish-ul” exterior şi încercaţi să vedeţi lumea de la firul ierbii.

Punând cap la cap, observăm limpede că avem de-a face cu o realitate contradictorie pe care am putea-o defini ca „sărăcia bogatului”. Cu toate că francezii câştigă o groază de bani, cu toate că în termeni statistici sunt printre cei mai bogaţi oameni din lume, în realitate trăiesc similar unora din lumea a treia. Dacă e să judecăm logic, am putea spune că francezii fac „mult rulaj”, adică primesc o groază de bani pe care-i întorc sub formă de biruri către diverse entităţi. Iar acei câţiva amărâţi de cenţi adăugaţi la preţul carburantului, într-adevăr contează. Atât de mult încât gloata disperată iese în stradă la revoluţie.

Probabil vă întrebaţi dacă ceea ce se întâmplă acum acolo are vreun sens, dacă va produce vreo ruptură, o „revoluţie”. Din acest punct de vedere, răspunsul meu e categoric negativ. Chiar dacă s-ar provoca demiterea lui Macron(totuşi, imposibilă) tot nu s-ar obţine absolut nimic. Pentru a se schimba ceva cu adevărat nu trebuie dată jos păpuşa aşa-zis conducătoare pentru că vina nu este a marionetei, ci a mâinii care-o manipulează. Franţa nu are nevoie de o revoluţie, adică o mişcare similară celei care-a împins-o în utopie, ci de o revenire la normalitate. Iar acea revenire la normalitate nu se poate face nici în cadrul constituţional şi nici în registrul revoluţionar. Ambele sunt parte a utopiei care macină nu doar ţara, ci întreg globul.

Altfel spus, ieşirea din utopie nu se poate face cu instrumentele utopiei, ci strict refuzând-o. Nu cerşind preţuri mai mici la carburant realizezi o revoluţie, ci refuzând carburantul; nu căutând preţuri mai mici la magazine infecte, ci refuzând întreaga marfă. Şi nu doar întreaga marfă, ci întreaga utopie care se auto-alimentează din obiceiurile celor pe care-i spală pe creier generaţie după generaţie. În fapt aici e cheia întregii probleme: când un sistem se dovedeşte nociv, el trebuie refuzat în întregul său şi nu pierdut timpul cu inutila sa peticire. Dar pentru asta îţi trebuie oameni care gândesc, care sunt cu adevărat raţionali şi nu doar clamează raţionalismul societăţii ale cărei constante sunt iraţionalul şi nebunia.

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss