C O N T R A P R O P A G A N D Ă

Dan Diaconu: ”Emigranţi, violenţe şi alte iluzii”

În general, cei plecaţi pe la muncă în străinătate sunt, în marea majoritate, oameni normali care-şi fructifică o oportunitate pe care consideră că au avut-o la un anumit moment. Se raportează corect la ceilalţi şi-şi trăiesc viaţa cât se poate de normal. Iar, în ceea ce priveşte ţara, sunt chinuiţi strict de acel sentiment, uneori sfâşietor, alteori înălţător, al dorului de casă, de locul în care-au crescut.



Există însă între emigranţii autohtoni o specie toxică şi vocală care vrea şi se face auzită şi care se intitulează cu emfază „noi, cei de-afară”. În general, din această minoritate fac parte rataţii, oameni care n-au făcut mai nimic pe-aici şi nu fac mare lucru nici pe-acolo. În plus, acolo, umiliţi fiind, mai acumulează şi o imensă doză de frustrare pe care şi-o varsă într-un mod total aberant asupra celor rămaşi acasă.

Sunt trei categorii de specimene corespunzând acestei minorităţi. În primul şi-n primul rând sunt aşa-zişii răducioizaţi, indivizi care, întorşi acasă, nu mai ştiu „come si chiama” diverse lucruri. Specia nu-i atât de nouă precum pare. Ea este genial exprimată de bancul acela vechi, cu băiatul întors de la oraş în curtea familiei care, pentru a epata, o întreabă pe mă-sa, călcând mândru pe-o unealtă din curte: „Mamă, ce e asta?”. Iar când coada uneltei, natural, îl plezneşte-n nas, răsuflă cu năduf: „Tu-ţi gura mă-tii de greblă!”.

O a doua categorie e aceea a pseudo-realizaţilor. În general e formată din distruşi făcând munci umilitoare, care-abia se întreţin, dar care se simt obligaţi să arate în ţară că „ei e ăi mai tari d-acolo”. Vin în ţară cu tot ce-au agonisit câţiva ani, se-mbracă bombastic cu tot felul de fake-uri luate de pe la comercianţii chinezi sau negri de-acolo, dacă au ceva mai multă stare îşi închiriază o maşină mai bunicică şi, reîntorşi în comunitate, ţipă, dau verdicte, deţin adevărul absolut s.a.m.d. Se comportă de parcă ar fi ajuns preşedinţi de companii în condiţiile în care pe-acolo spală veceuri. Exemplele sunt numeroase şi fac hazul multora pe reţelele sociale: „ţăranul din Spania”, „ţăranul cu Maserati” s.a.m.d.

Există însă o a treia categorie, a proştilor solemni cărora aici „le pute intelectual”. Nu-i nicio noutate, şi celorlalte categorii anterior menţionate „le pute”, dar ăştia simt nevoia să facă mici eseuri despre cât de greşit e totul pe-aici. Nimic nu-i bun, totul e aiurea, de-aia ei nici nu pot să stea mai mult şi vin doar aşa, ca o imensă concesie pe care ne-o fac nouă, proştilor care trăim în negura asta.

Această ultimă specie este, de fapt, cea mai toxică. Dacă indivizii din primele două categorii până la urmă-şi dau în petec şi-ajung de râsul celor care-i văd, ăştia „lovesc şi-o şterg”, se retrag „telectual” până la următoarea „lovitură”.

Citeam zilele trecute o postare viralizată a unui asemenea exemplar de prost solemn. Individul, venit acasă din Belgia, în mare, se plângea de două chestii pentru care noi ar trebui să ne simtem(sic!) de rahat. În primul şi-n primul rând violenţa de la televizor. Cică n-a găsit pe la televiziunile autohtone o voce caldă, care să te calmeze. Păi de ce, Bulă, tu foloseşti televizorul pe post de Xanax? Lăsând la o parte faptul că televiziunea e o distracţie a maselor, astfel încât „a compara televizoarele” te cam califică direct la categoria „prostime de-acolo”, nu văd ce-i rău că ăia se cam răstesc unii la alţii? Păi dacă tot pierd timpul şi sunt stresat, cel puţin ăia din platou să-şi rupă capetele în locul meu. E o terapie de substituţie care pare că merge! Doar de-aia e cerută, nu-i aşa? :)

A doua chestie pe care-o deplânge este, desigur, violenţa din trafic. Probabil prostul nostru văzuse ceva statistici referitoare la moartea în trafic, unde ocupăm de departe locul întâi în Europa. Şi de-aici „dă-i şi luptă, neicusorule” şi înfierează-l p-ăla care depăşeşte mai la mustaţă, pe ţăranul care-ţi taie calea, p-ăla care-i dă talpă s.a.m.d. Iar sentimentul lui după ce-a părăsit ţara cică a fost acela că „a scăpat şi de data aceasta”. Ce ciudat, eu când conduceam prin Cairo simţeam cum îmi pulsează adrenalina şi eram mândru că fac faţă unei asemenea provocări. Asta până am înţeles regula de bază de-acolo: „ai grijă tu la faţă că spatele ţi-l păzesc eu”.

Numai că individul e deosebit de prost. Am dat un ochi ceva mai atent pe statistici, iar lucrurile arată surprinzător. Aşa cum bine se ştie, cu cât infrastructura de autostrăzi e mai dezvoltată, cu atât numărul accidentelor scade. E şi logic întrucât pe-autostradă mergi doar în faţă! Dacă am raporta suprafaţa unei ţări la numărul de kilometri de autostradă, am obţine un aşa-numit indice al dezvoltării infrastructurii rutiere. În cazul României, acest indice este de 0,0031. Germania are 0,036, Franţa de 0,018, iar Belgia supăratului nostru de 0,057. Într-adevăr, din acest punct de vedere, starea infrastructurii de la noi este jalnică. Lucru care se vede limpede în numărul de accidente rutiere fatale.

Am mers însă mai departe şi am încercat să văd, pe baza cifrelor indicate de statistici, care-ar fi numărul accidentelor fatale dacă respectivele ţări ar avea infrastructura României. În cazul Germaniei ne-ar rezulta 78,6 accidente la suta de mii de locuitori, francezii ar avea 34,2, iar belgienii revoltatului nostru ar ajunge la 196,6! Raportaţi aceste cifre la numărul de 31,4 cât înregistrăm noi şi spuneţi-mi pe baza acestor date unde-i violenţa mai mare în trafic?

E uşor s-o faci pe deşteptul şi non violentul în spiritul în care te-au castrat ăia de-acolo, dar cifrele arată total surprinzător, iar judecata trebuie făcută până la capăt. Mai mult, în ceea ce priveşte violenţa pe care-o înfierează specia asta de prostovani, aş avea o mică observaţie: asta e viaţa, dragii mei dobitoci. De la mâncarea din farfurie, până la chiloţii pe care-i tragi pe tine în fiecare dimineaţă, totul e violenţă. Porcul ăla înjunghiat, plantele acelea tăiate, amărâţii exploataţi pe câţiva cenţi pentru ca tu să-ţi tragi mândru adidaşii sau să-ţi sorbocăi cafeaua în locaţia cu ştaif care-ţi creşte respectul de sine, toate acestea sunt violenţe. În fapt, asta-i viaţa, castratule! Lupul mănâncă oi. Ce surpriză! Ursul te sfâşie dacă te nimereşti aiurea în calea lui. Micuţele furnici sunt al dracu de violente. Dacă nu mă crezi, bagă laba-ntr-un muşuroi să vezi ce se-ntâmplă. De albine sau viespi nu mai vorbesc! Te surprinde, Gogule? Ştiu, în lumea fake în care trăieşti tu, acestea-s subiecte tabu. Creierul tău de castrat e plin cu slogane sterpe, dar realitatea e că violenţa de-acolo unde „vocea din tembelizor te calmează” e mult mai mare şi mai perversă decât aici. Tu n-o vezi pentru că ţi s-au pus ochelari de cal, dar ea există şi, culmea, se manifestă mult mai radical decât aici. Iar tu o percepi inconştient, de-aia ai nevoie de vocea aia caldă şi hipnotizantă! Diferenţa e simplă: acolo n-o vezi, dar ea există şi te pândeşte la orice colţ de stradă, aici o vezi, o simţi, dar rareori ţi-e fatală. Oare cum o fi mai bine?

P.S. Şi, ca să nu completeze cineva în secţiunea de comentarii, aş mai pune o întrebare: „realizezi tu oare de ce te castrează într-un asemenea hal, de ce în societatea aia a ta mai mult ca perfectă violenţa a ajuns să fie atât de înfierată”? Nu, nu ştii, doar tu eşti prostul care-a pus botul, care-a fost drogat cu forţa şi-acum pretinde că se simte bine!

Autor: Dan Diaconu

Sursa: Trenduri economice

Related Posts

Let us talk about
Name and Mail are required
Join the discuss